Povestea queer pentru copii, care dă de pământ cu prejudecățile din România

Sofia făcuse ochii mari văzând doi pinguini, băieţi, pupându‐se şi arătându‐şi afecţiune aşa cum credea că fac doar băieţii cu fetele şi fetele cu băieţii.
— Voi sunteţi băieţi amândoi şi vă pupaţi?

— Hehe, da, se poate, spuse Skip. Noi nu suntem aşa ca oamenii, să ţinem la aceste alte „cuşti”. Avem destule cuşti, după cum vezi. Putem iubi pe cineva de acelaşi sex. În plus, nu tot timpul genul şi sexul coincid. Am auzit poveşti despre oameni când, de exemplu, un copil se naşte de sex masculin, dar să se simtă fată. Pentru noi „cuştile” acestea nu ne interesează. Important e să ne iubim şi să avem grijă unii de ceilalţi.

Așa sună un pasaj din Sof și omulețul în frac albastru, una dintre primele cărți de povești queer pentru copii, care își propune să combată stereotipurile de gen apărute pe piața mioritică – capitol la care România se clasează printre ultimele locuri din Uniunea Europeană. Pe antepenultimul, mai exact, înaintea Ungariei și Greciei, potrivit indexului întocmit anual de către Institutul European pentru Egalitatea de Gen.

Așa că trebuia să vorbesc cu Nicoleta Onofrei, autoarea cărții apărute la sfârșitul anului trecut la Editura Hecate, pentru a afla mai multe despre poveste, inspirația din spatele ei și ce speră să schimbe cu aceasta.

VICE: Cine e Nicoleta Onofrei, dar mai ales cine e Sof?
Nicoleta Onofrei: Acum câțiva ani, descrierea mea suna ceva de genul: „șoarece de laborator – face salturi de saltimbanc prin poezia scării de bloc și prin presa gălățeană” și mai era ceva cu „nu e membru fondator a nimic”.

Încercam să fiu autoironică într-o lume egocentrică, în care fiecare mimează importanța. Era o aluzie la faptul că toți caută validare, iar dacă n-o găsesc încearcă să se păcălească prin intermediul unor denumiri pompoase. Așa că acum aș putea spune că lucrez în presa din București și că nu sunt fondatoare a nimic.

Sof e o fată pe care mi-o imaginez având vreo opt, nouă ani, destul de singură, pentru că e diferită și e privită altfel de către ceilalți copii. Copiii pot fi uneori destul de răutăcioși – de multe ori preiau și din aprecierile părinților sau ale învățătorilor ori educatorilor –, iar dacă cineva are altă culoare a pielii, nu e neurotypical, e mai sărac decât restul, pare să se îmbrace altfel decât restul sau vorbește diferit, aceștia pot fi pedepsiți și excluși din grup. 

Sof e unul dintre acești copii excluși, până când ajunge să descopere că lumea e plină de oameni diferiți, de ființe diferite și că toți și toate suntem valizi și valide. Ajunge să cunoască o ființă magică, una care își poate schimba mărimea, cunoaște diverse animale și ajunge să descopere că are tot felul de puteri, că și ea e o ființă magică. 

Mi se pare trist că prejudecățile adulților ajung să transforme mințile atât de deschise, iubitoare, pline de imaginație ale copiilor. Trăim realități crunte, avem nevoie de povești care să ne învețe să-l iubim pe celălalt tocmai pentru că e diferit, nu în ciuda diferențelor sale.

Fără a încerca să antropomorfizez și sexualizez animalele, în carte avem și un cuplu de pinguini care ne oferă o lecție despre ceea ce înseamnă conviețuirea și grija, dar și despre limitele pe care și le impun oamenii când vine vorba despre natură. Avem foarte multe lucruri de învățat de la animale.

Ce te-a inspirat?
Voiam de mult timp să scriu o poveste, doar că nu-i găseam firul. Într-o zi, în primele luni de pandemie, pur și simplu m-am pus la scris, iar prima jumătate a poveștii a curs. 

Cartea pornește de la o amintire a mea, cu mine copil pe lângă maică-mea la bucătărie în timp ce ea făcea dulciuri. Era iarnă, iar căldura era dată mai mult de cuptor, cred că e o amintire cu care pot relaționa mulți copii născuți în anii ‘80, dar și după. Am fost un copil destul de însingurat, nu prea am avut prieteni și mă jucam des singură. Îmi imaginam povești, eroi...

În plus, literatura pentru copii e monopolizată de o lume imaginară heteronormativă și patriarhală în care eroul e musai un băiat care salvează prințesa, în timp ce fetele sunt lipsite de orice putere. Ori, eu știu din experiența mea de copil cât de activă eram în poveștile pe care mi le imaginam singură.

De asemenea, copiii care nu se identifică în sistemul genului binar au o slabă reprezentare. Cred că trebuie să le oferim un spațiu sigur și personaje cu care să se poată identifica. Copiii trebuie să știe că oamenii sunt diferiți, că există oameni diferiți.

Și a doua jumătate a poveștii?
E un pic complicat să scrii când lucrezi, simt că am nevoie de mult timp să mă conectez cu mine. În acest sens, în contextul pandemiei a contat că am lucrat de acasă. Mi-a oferit timp pentru recentrare. 

Dacă prima parte a poveștii a curs, m-am împotmolit în momentul în care a trebuit să salvez pinguinii din grădina zoologică. Nu găseam o soluție. Am tot scris și rescris, iar apoi am luat o pauză de vreo lună.

Și i-ai salvat, până la urmă?
Mi se părea important să ofer un mesaj în sensul în care și animalele sunt ființe simțitoare și au dreptul să fie libere, să nu fie îngrădite. Chiar mi se pare revoltător să folosim animalele pentru distracția noastră. Locul lor e în libertate. 

În fine, cred că blocajele sunt inerente, la fel și nemulțumirile, așa că am tăiat de multe ori cu frustrare mai multe variante. Sunt genul de autoare care, după micile bucurii și succese, vine repede cu mustrări: „Uite, acolo ți-a scăpat aia” sau „poate soluția cutare este naivă”, dar în final am fost mulţumită şi cred că mi-a ieșit o treabă bună.

Ai găsit greu o editură care să publice o carte cu o astfel de temă?
M-am gândit din start la Hecate, pentru că, deși e o editură foarte mică și tânără, a tradus şi publicat foarte multă literatură și teorie feministă, queer sau antirasistă. Am vorbit Ovidiu Anemțoaicei, unul dintre cei doi fondatori ai editurii, și mi-a zis că pe piață chiar se simte nevoia unor altfel de povești, astfel încât a fost o întâlnire fericită pentru ambele părți.

Impresii?
Am primit mult feedback pozitiv de la fetele de la colectivul „Literatură și feminism”, de la alte colege scriitoare și din comunitatea LGBT. Am o prietenă care e psihopedagog special și mi-a spus că e foarte fain că am putut include în poveste o teorie precum antispeciismul. Mi-a ținut un întreg discurs despre cum abordez ideea de morală superioară legilor actuale. 

Pe piața din România, poveștile incluzive și basmele subversive sunt încă la început. Cred că pionieratul a fost făcut de Elena Aerim, cu recentul ei basm queer-feminist, Ana, Făt-Frumos, apărut la Editura pentru Literatură Feministă. Elena rescrie propriu-zis basmul Ileana Sîmziana, cules de Petre Ispirescu. Am vorbit cu Elena și am căzut de acord că cele două povești, a ei și a mea, se completează și e bine că s-a făcut un prim pas în acest sens. Pe de altă parte, haterii încă nu și-au arătat chipul, dar cartea mea abia a ajuns în librării, așa că mai e timp. 

Crezi că vom vedea într-o zi povestea ta sau una asemănătoare și la clasă?
Cred că e necesar ca astfel de povești să ajungă la copii și elevi. Nu știu dacă fix a mea va ajunge în școli, nici nu m-am gândit la asta când am scris-o, dar m-am gândit, sau am sperat, că ea va ajunge în primul rând la acei copii care sunt diferiți, să nu se mai simtă atât de singuri și neputincioși. O astfel de poveste cred că e la fel de necesară precum educația sexuală în școli. 

Ai scris și poezie. Vei reveni?
Am multe poezii nepublicate și mă gândesc să le strâng, să mă uit pe ele, să revin asupra lor și poate să mai scriu câteva pentru un nou volum. Au trecut șase ani de la apariția primei mele cărți de poezii, Chimera între ziduri. Dar când se va întâmpla nu știu, dar nici nu mă grăbesc. Iau în calcul și o posibilă continuare pentru Sof și omulețul în frac albastru, dar e doar un gând deocamdată. Mi se pare important ca un scriitor ori scriitoare să nu se autopastișeze.

Cartea Sof și omulețul în frac albastru, de Nicoleta Onofrei, se găsește în librăriile Humanitas din București (Cișmigiu, Kretzulescu și Magheru), dar și din Brașov, Cluj-Napoca, Oradea și Galați. De asemenea, la Sun Plaza, Mega Mall, Iulius Mall, Cartea de Nisip din Timișoara și Felicia din Iași, dar și online pe cartepedia.ro.

Sebastian Jucan e jurnalist, blogger și autorul rubricii săptămânale „Nerd Alert” pe Hotnews.