Ce-am învățat la dezintoxicare în București, unde am ajuns din cauza dependenței de heroină

Munca și poveștile de viață ale unor oameni capătă uneori formă și devin ceva ce-ai putea caracteriza drept „excepțional”. Așa e cazul cu Imaculat, un film românesc pe care l-am descoperit la Festivalul internațional de film de la Veneția, unde a câștigat trei premii – pentru regizori aflați la debut, pentru cel mai bun scenariu, dar și premiul principal la secțiunii independente Giornate degli Autori. Monica Stan e autoarea scenariului, iar filmul a fost regizat alături de George Chiper-Lillemark.

Filmul se petrece într-o clinică pentru reabilitarea dependenţilor de droguri din București. Și aici vine greutatea scenariului: producția e inspirată din experiența personală a Monicăi, care a trecut prin asta la 18 ani într-un punct critic din viața ei, între liceu și facultate. Când vei avea ocazia să-l vezi, ce te va surprinde e că personajul principal Daria nu se încadrează în tiparul clasic de toxicoman.

Ea provine dintr-o familie privilegiată și nu-ți ia mult timp să înțelegi asta, deși mediul familiei ei nu e reprezentat în film. Fără a încerca să explice cum a ajuns Daria să depindă de heroină, filmul te aruncă imediat în evenimentele care au loc în clinica de dezintoxicare, un spațiu rupt de timp, în care relațiile cu ceilalți, extrem de fragile, se redefinesc în permanență. Nimic nu e stabil aici. Toate personajele trec prin schimbări psihologice bruște, lucru care creează o experiență complet bipolară la vizionare și, dacă te conectezi puternic cu personajul Dariei, vei trăi și tu starea asta.

De o inocenţă și naivitate fermecătoare, Daria ajunge să fie protejată de ceilalţi pacienţi ai clinicii, în marea lor majoritate bărbaţi. Ceea ce trăiește aici o va marca pe viață. Am văzut filmul la Veneția și-am vrut să aflu direct de la Monica ce mi s-a întâmplat și la ce-am fost martoră.

VICE: Care e inspirația filmului și ce ți-ai dorit să exprimi cu el?
Monica Stan: Adicția de droguri e un subiect denigrat în România, pentru că subiectul vine cu o încărcătură mare de rușine. Filmul a pornit de la o experiență pe care am trăit-o eu într-o clinică de dezintoxicare și e fidel lecției pe care am învățat-o acolo. Atunci am descoperit acest proces prin care te construiești și te descoperi pe tine prin ochii celorlalți. Și cum te lași sedus de imaginea asta. Dar așa cum grupul te ridică, așa te poate și coborî.

Filmul este mai mult despre relaționarea într-un grup, într-un spațiu închis, unde se formează o dinamică de relații de putere. Nu mă interesa atât de mult povestea Dariei, cum a ajuns ea dependentă de droguri. Focusul nu e pe adicția de droguri, ci pe modul în care îți construiești identitatea în raport cu ceilalți. Și cum imaginea pe care ceilalți o proiectează pe tine îți influențează personalitatea, în bine sau în rău.

Daria e un personaj despre care nu știi prea multe când o vezi pentru prima oară în film, însă e clar că nu e un consumator de heroină tipic. Cum a ajuns în acest moment?
Adolescența e o perioadă foarte vulnerabilă pentru toată lumea, în care au loc foarte multe transformări. Îți construiești identitatea în raport cu ceilalți—prieteni, colegi, și mai ales iubiți. E perioada în care ai prima relație de dragoste.

Daria e o adolescentă timidă, interiorizată, vulnerabilă, nesigură pe ea, care îl întâlnește pe acest băiat Vlad. El o copleșește cu toată atenția, toată dragostea și admirația și o face să se simtă specială. Cumva, reprezintă și o evadare din familie și mediul ei de liceu în care poate nu e atât de apreciată. Cred că asta o vulnerabilizează la adicție – stima de sine scăzută și deschiderea adolescenților de a experimenta și de a intra în relații periculoase. Ea a intrat în dependența de heroină fără să realizeze impactul pe care îl va avea și consecințele. Prietenul merge la închisoare, iar ea e lăsată singură să aibă grijă de ea și de această adicție pe care a obținut-o.

Mi s-a părut experiența ei una bipolară.
Da, ea trăiește ambele laturi ale monedei, și idealizarea, și demonizarea. Dar narativ nu m-am luat după experiența mea, am lucrat mult la scenariu, personajele sunt fictive, am făcut cercetare pentru ele. Am mers la alte clinici de dezintoxicare din România, chiar și la clinica la care fusesem eu internată, ca să văd cum sunt lucrurile acum. Sunt multe diferențe față de acum 15 ani când am fost eu. Între timp, clinica a fost modernizată, au un regulament bine pus la punct, sunt reguli foarte diferite. Când am fost eu regulamentul era mai relaxat, dar treaba asta era și la început. Nu existau multe clinici de dezintoxicare, nu erau multe opțiuni. Nu că acum ai avea mai multe, dar se cunoștea mai puțin, era poate și mai puțin răspândit consumul. 

Am rămas însă fidelă acelei experiențe care pe mine m-a format, m-a transformat complet și m-a făcut să descopăr ceva foarte important.

Ai mers de bunăvoie la clinica de dezintoxicare?
Da. A trebuit să merg voluntar. Nu poți fi băgat cu forța decât dacă ești minor. Eu am fost de acord, dar am fost și forțată de împrejurări. Orice dependent ajunge într-un punct mort în care trebuie să încerce și acest lucru ca să se lase. 

La vremea aceea eram dependentă de un an. E o perioadă scurtă comparativ cu ce am întâlnit acolo – dependenți de mulți ani la care se vedeau semnele fizice ale dependenței, aveau dinți lipsă sau probleme cu oasele, deoarece heroina îți afectează sistemul osos. 

Când știi că ai trecut de linia către dependență și ce simți atunci?
E foarte fină linia asta și nu-ți dai seama că ai trecut-o decât după ce ai trecut-o. Când consumam știam că heroina e un lucru rău, dar când am încercat heroină prima oară nu mi s-a părut mare lucru. Era ca atunci când fumezi o țigară. Și continui să o faci fiindcă ți se pare ceva mai neglijabil decât ce ți s-a prezentat în imaginile din media. 

Apoi te trezești într-o zi când nu ți-e bine fără. Într-o astfel de zi m-am trezit și m-am simțit ciudat, aveam frisoane ușoare și o stare ciudată de anxietate. Și m-am mirat. După aia mi-am dat seama că intrasem în sevraj. Nu m-a îngrijorat la început, că simptomele erau lejere, dar după o perioadă s-au intensificat.

Există însă șanse pentru cei dependenți de mult timp. Dacă se dedică în totalitate, vor reuși. Deși a fost foarte greu și pentru mine, în momentele alea te gândești că nu ai soluție, că totul va fi mereu așa, și când nu mai ai accesul la drog se produce și ceva chimic în corpul tău, nu mai ai plăcere, nu mai poți trăi plăcerea. E o senzație de anhedonie și intri într-o depresie. Asta e, de fapt, problema dependenților, faza asta de depresie în care ei nu mai văd că există posibilități sau că se va schimba ceva. Dar dacă reușești să treci prin perioada asta, lucrurile încep să se regleze, chimic începi să te reglezi, începe corpul să funcționeze normal. Până acolo trebuie să treci prin disconfortul ăsta.

Ce-a fost heroina pentru tine? Ai mascat anumite emoții?
Da, categoric. În general încerci să fugi de anumite emoții pe care nu le poți confrunta, fie nu ești conștient de ele, fie ești conștient și fugi de ele. Adicția e un mecanism de coping, dar unul nesănătos. Și, de fapt, îți amplifică sentimentele alea de care tu fugi – de înstrăinare, alienare –, însă prin heroină tu, de fapt, amplifici aceste sentimente chiar dacă pe moment drogul îți oferă o stare de bine și te face să uiți orice probleme ai avea. Dar în timp viața ta începe să se învârtă în jurul consumului tot mai mult. Există și vorba asta că un drogat nu gândește mai mult de zece minute în viitor. E adevărat, te face să te concentrezi foarte mult pe ziua respectivă, ce ai de făcut ca să procuri doza următoare. Nu te mai gândești la planuri de viitor, la chestii existențiale, ce să faci cu tine, cu viața ta, cu dezvoltarea ta. 

Care au fost relațiile distruse de droguri?
Au fost inclusiv relațiile pe care le-am avut înainte și care nu intrau în acest stil de viață nou. Când am terminat cu adicția a trebuit să distrug relațiile pe care le-am construit în timpul adicției. Nu pot să spun că doar asta ne lega, dar dependența, fiind un lucru în comun foarte puternic, a trebuit să renunț la ele. 

Legat de relatii, atunci m-am alienat complet de toți cei din jur. Eu nu veneam dintr-un mediu care să aibă legătură cu drogurile, nimeni din familia mea nu consuma. A fost un șoc pentru părinții mei, dar ei m-au sprijinit foarte mult. Fără ei nu aș fi putut să trec peste adicție. Iar mulți alții nu au știut, fiindcă mă izolasem de ei, nici la școală nu mai mergeam. Oricum la mine s-a întâmplat după terminarea liceului, trebuia atunci să merg la facultate. 

Cum ieși din lumea dependenței? Cum ai depășit momentele critice?
Cred că într-un fel am mers cât de jos am putut. Eu nu eram o dependentă tipică, nici nu eram așa descurcăreață, nu știam cum să mă duc să-mi iau, nici nu aveam conexiuni. Depindeam mereu de cineva să-mi iau. Și îți trebuie bani, evident, iar eu nu aveam un serviciu sau un loc de muncă. Acești factori pragmatici, lipsa accesului și lipsa banilor, m-au determinat să mă las. În plus situația devenise critică, iar eu știam că la un moment dat trebuie să mă las, era ceva logic, nu puteam continua așa toată viața. Cu sprijinul alor mei am decis să merg la clinica de dezintoxicare. 

Am fost de două ori și cred c-am stat zece zile. Dar e foarte intens timpul petrecut acolo și nici nu-ți dai seama de trecerea timpului. Există o dezorientare în ceea ce privește timpul și spațiul. Te trezești deodată închis într-un loc alături de mulți oameni foarte vulnerabili și foarte plini de emoții. Când te oprești din consum toate emoțiile reprimate ies la suprafață și toată lumea e într-o constantă dorință de contact uman, de validare din partea celorlalți. E ca un iureș de emoții și contacte cu oameni și totul se petrece la o intensitate extrem de mare. 

Mie mi se pare că mi s-au întâmplat atât de multe lucruri acolo, dar, de fapt, a fost o perioadă foarte scurtă. Oamenii se schimbau în aceeași zi, era o tachinare constantă – acum eram bine cu un individ, după care nu mai. E nevoie de un efort continuu de a păstra contactul cu ceilalți și a încerca să fii okay cu ei și cu tine. 

Clinica a fost doar un prim pas, dar reabilitarea e un proces pe termen lung. Zece zile au fost doar pentru adicția fizică. Îți este redusă constant doza de metadonă ca să-ți ia răurile, să poți scăpa de sevraj. Apoi ești monitorizat și continui să revii la clinică pentru doza de metadonă și pentru terapie.

La mine a mai durat doi ani după – cu terapie și metadonă – și a funcționat mai mult partea de introspecție, nu terapia de consiliere în sine. În terapie e vorba și de cât dai tu și poate nu am fost foarte deschisă în procesul ăsta. Trebuia să fiu și mai deschisă, să explorez unele zone din psihicul meu. Dar de atât am fost în stare în acel moment și prin urmare atât am făcut. Mă gândeam însă mereu, îmi puneam anumite probleme și încercam să le rezolv eu cu mine cumva și nu pot să spun că s-au rezolvat atunci toate. Dar măcar am reușit să rezolv cu adicția de heroină.

Cum te simți acum?
Sunt mai echilibrată decât eram înainte, dar și acum am momente de dezechilibru, mereu poți lucra mai mult cu tine. Mai ales când ești tânăr și foarte expus, ai puțină experiență de viață. Acum privesc lucrurile total altfel și sunt cu totul altă persoană decât eram atunci. Dar când îmi aduc aminte de adolescența mea și cât de sensibilă am fost la stimuli din mediu, la obstacole, la privirile celorlalți, mi se pare o mare diferență între persoana mea de acum și cea de atunci. Și mă privesc pe mine detașat, aproape ca și cum ar fi o altă persoană.