Am făcut nouă supradoze cu heroină și am trăit suficient cât să mă las

Nu vedeam nimic, dar o auzeam pe mama cum vorbea la telefon. O spaniolă rapidă era întreruptă de ocazionalele izbucniri în râs. Televizorul se auzea pe fundal, cred că era un reality show, iar eu nu-mi simțeam corpul.

Nu mai știu cât timp am stat în întunericul ăla gălăgios, dar, când mi-a revenit vederea, eu nu eram cu mama mea. Iubitul meu stătea aplecat deasupra mea. În spatele lui, vedeam apartamentul nostru gol, în care stăteam de luni de zile, deși nu mai apucasem să-l mobilăm. Nu aveam nici televizor și nicio conversație telefonică în spaniolă. Eu halucinam de la o supradoză de heroină.

Era aceeași cantitate pe care o luam mereu, de la același dealer și băgată ca de obicei. Până în ziua de azi, nu am nicio idee de ce am făcut supradoză pentru prima oară.

Cum e să-ți câștigi existența din prostituție ca dependentă de heroină

A patra oară când am făcut o supradoză, eram singură. M-am trezit cu o seringă căzută lângă mine și sânge care curgea pe coapsa unde mă injectasem. A șasea oară un străin i-a făcut doza soțului meu într-un motel din Denver, în timp ce el se uita cum un tânăr junkist îmi masa inima până când a început să bată din nou. A opta oară am făcut-o intenționat și am stat cinci zile într-un salon de psihiatrie. A noua oară am combinat heroină cu Xanax după ce n-am mai folosit de luni și habar nu am de ce am supraviețuit.

Ultima oară mi-am făcut doza în baie, dar m-am dus până în pat. Soțul meu vorbea la telefon, iar de data asta nu era o halucinație. Știam asta, deși tot ce vedeam era tavanul, unde era îndreptată privirea mea. Nu aveam nicio vedere periferică și nu puteam să mă mișc. Mă simțeam blocată, ca și cum eram o conștiință plutitoare care se uita în exterior printr-un corp care nu avea viață.

El vorbea cu un operator de la Urgențe, dar preferam să mor decât să mă întorc la psihiatrie.

„Nu cere o ambulanță", am mormăit ei printre buzele mele umflate și țepene.
„Ai avut o criză."

Eu tot nu puteam să-l văd, dar îl simțeam cum se mișca în jurul meu.

„Te rog, nu pot să mă întorc la spitalul ăla."

Pentru un moment, el nu a mai spus nimic. Apoi s-a auzit: „Cred că e OK. O să vă sun înapoi dacă mai are o criză."

Când soțul meu a închis telefonul, ceva s-a trezit în interiorul meu. Mi-am recăpătat mobilitatea și m-am ridicat. El se uita la mine, cu ochii slăbiți de panică.

„Ce s-a întâmplat?", am întrebat.

„Ai făcut o supradoză. Ți-am dat Narcan." El mi-a atins mâna, cu o mișcare blândă și ezitantă. „Am crezut că de data asta e pe bune. Am crezut că nu o să te mai întorci." El s-a înfiorat și a răsuflat din plin. „Celelalte dăți… era o sclipire de viață în ochii tăi. De data asta, nimic. Erai dusă." Mai târziu, el mi-a spus că ochii mei erau încețoșați. „Ca la un pește mort", a spus el.

Dacă ești suficient de norocos să locuiești undeva unde Narcan, naloxon chimic, este eliberat la farmacie fără rețetă, un instructor te învață cum să administrezi medicamentul înainte să te trimită acasă cu una sau două doze. O să ți se spună că naloxon inversează supradoza prin înlocuirea receptorilor opiacei suprasaturați. O să auzi că induce sevraj instant unui dependent.

Cum e să fii cobai pentru ketamina anti-depresie

Singurul lucru pe care nu-l menționează, și nici nu o să-l găsești scris pe niciun pamflet informațional, dar pe care eu l-am simțit pe pielea mea, e că nu întotdeauna înlocuiește toți opiaceii. Doar cât trebuie pentru a inversa supradoza și apoi efectul trece. Ne plac poveștile despre junkistul care era să moară într-o supradoză și asta l-a determinat să se lase. Apoi recunoaște cât de aproape era să moară, știe că nu vrea să moară și se lasă ca prin minune.

Problema pentru mine a fost că nu am simțit niciodată impactul supradozelor mele. Majoritatea timpului, aveam suficient drog în organismul meu cât să rămân un pic high. Am intrat în sevraj cu naxolon o singură dată. Țin minte că m-am simțit copleșită de un sentiment de luciditate și nu mi-a plăcut. În mai puțin de un minut, pielea mea era rece și transpirată, iar stomacul mă ardea.

Când m-am uitat în oglindă, ochii mei erau negri. Pupilele mele erau dilatate de tot. Am simțit un vertigo când m-am uitat în abisul ochilor mei. După ce naloxon și-a pierdut din efect cât să simt din nou efectul heroinei, m-am dus și am mai cumpărat o punguță. Ăsta e un scenariu mai comun decât ai crede.

Riscul unei supradoze a devenit o parte din tentația de a mă sparge. Nu conta cât de des consumam, toleranța mea nu îmi permitea mai mult decât marfă în valoare de 60 de dolari pe zi. Mai mult de o punguliță deodată era un risc. Și mai mult de atât era sinucidere curată. Când corpul meu s-a obișnuit cu rush-ul, am devenit dependentă de frica unei supradoze. Băgam bulgărași de dava în lingură cu un entuziasm absurd. Oare de data asta o să mă sparg sau o să mor?

Nu știu exact dacă eram sinucigașă, pur și simplu nu-mi păsa ce se întâmpla. Dacă mă ducea într-o direcție, aveam parte de un rush plăcut. Dacă mă duceam în direcția opusă, atunci nu mai aveam parte de sevraj, nu îmi mai dezamăgeam familia sau nu mai riscam să ajung la închisoare ca să fac rost de bani. La momentul respectiv, să bag dava în felul ăsta părea că aveam de câștigat oricum ar fi fost.

A doua zi după a noua supradoză, am crezut că am murit. La fel și soțul meu. El continua să se uite pe furiș la mine, sau să-mi atingă mâna, brațul, piciorul, verificând să nu devin o fantomă. Însă nu mă simțeam ca o fantomă, ci ca un cadavru reanimat.

Mâinile și buzele mele erau umflate vizibil și palpabil, iar mintea mea era complet încețoșată. Țin minte că am ieșit afară și m-am simțit nedemnă de lumina soarelui. Ca un lucru grotesc de aberant, care nu avea ce să caute printre cei vii. Nu m-am simțit niciodată așa după o supradoză. Eram rigidă, umflată și amețită. Toată lumea se holba la mine, ca și cum puteau simți moartea cum emana din extremitățile mele. Mi-am imaginat că așa s-ar fi simțit starea de rigor mortis sau, mai bine zis, cum te-ai simți dacă te-ai trezit din rigor mortis. Un lucru chiar posibil.

Să revii însă la viață după ce ai murit, și chiar să simți, a fost de nedescris. M-am simțit de parcă violasem o lege vitală. Ca și cum am retrecut o graniță inexprimabilă, de unde în mod normal nu ar fi fost posibil să mă întorc. Nu știu de ce sunt în viață, ca să pot împărtăși povestea asta, dar nu m-am mai atins de heroină de atunci.

Nu mă înțelege greșit: asta nu e o poveste inspirațională despre un junkie care se trezește dintr-o supradoză și își schimbă radical viața. Până la a opta supradoză, deja trecusem prin procesul de a mă lăsa. Un proces riguros care a implicat consiliere și terapie asistată cu medicamente. Și tot nu a fost suficient. Aveam aproape doi ani de luciditate când am încercat să mă sinucid cu heroină. Eu cred că oamenii trebuie să înțeleagă că drumul spre recuperare nu e întotdeauna la deal și vei ajunge pe câmpii vaste, care sunt cele mai periculoase.

Au fost câteva luni între tentativa aia și a noua supradoză, așa că nu am avut un obicei peste care să trec. Povestea asta ar fi putut să aibă cu totul alt deznodământ. Dar eu eram deja într-un program de recuperare, iar cea mai mare diferență la scenariul meu a fost că după a noua supradoză, când m-am prezentat la grupul meu de recuperare, chiar am fost atentă.

Urmărește-o pe Elizabeth pe Twitter .