Am fost la Auschwitz să aflu ce nu-ți spun manualele românești de istorie despre Holocaust

Despre Holocaust s-au scris biblioteci întregi și s-au ecranizat o mulțime de filme, dar în școală înveți doar sumar despre „soluția finală”, urmare a tipului de politică național-socialistă impusă de Hitler încă dinainte ca Al Doilea Război Mondial să înceapă. Dacă ai noroc, profesorii îți zic vag cam câți oameni au murit, câți au fost evrei, câți au fost romi și cam atât. Dar, de multe ori, în manualele de istorie de la noi nu găsești informații nici măcar despre chestiile astea.

Iar dacă n-ai timp să citești literatură de specialitate și vrei să aprofundezi subiectul prin filme și seriale, te poți lovi de abordări superficiale. De exemplu, Operațiunea finală - un film recent despre capturarea unuia dintre arhitecții Holocaustului de către agenți israelieni - denaturează adevărul de dragul unei povești de dragoste fabricate.

Pentru a cunoaște mai bine condițiile dure la care au fost supuși milioane de oameni în timpul celui de-al treilea Reich, am vizitat lagărele de concentrare de la Auschwitz (I) și Birkenau (Auschwitz II). O vizită pe care ar trebui s-o facă și politicienii noștri, măcar o dată-n viață, ca să nu mai avem parte de gafe monumentale precum cea a lui Daea, cu sacrificarea porcilor.

Ajuns în fața lagărului, m-am așezat la coada de sute de oameni. S-a mișcat relativ repede, iar după ce am trecut de controlul celor de la securitate, am intrat în lagărul propriu-zis, care acum e muzeu. Primul lucru pe care-l vezi când intri sunt porțile cu celebra inscripție Arbeit macht frei, „Munca te va elibera” pe românește. Inscripția asta e și pe porțile lagărului de la Dachau, fiind un vechi proverb german.

Prima oprire a fost în locul în care cândva cânta orchestra lagărului de la Auschwitz I. Orchestra a fost înființată în 1941 și avea rolul de a-i mobiliza pe deținuți. În plus, duminica se organizau concerte, în general pentru ofițerii SS, deși, cu trecerea timpului, și prizonierii mai aveau ocazia să participe. Ba unii deținuți evrei au avut chiar șansa să devină membri ai orchestrei. De asemenea, naziștii se foloseau de existența orchestrei pentru a-i putea număra mai ușor pe deținuți. În 1943, la ordinul SS, a fost înființată o orchestră și la Auschwitz II (Birkenau), doar că aceasta era formată exclusiv din femei.

Primul bloc ce poate fi vizitat este cel cu numărul patru: o cameră plină cu poze cu ofițeri SS și diverse figuri marcante ale regimului, cu citate din discursurile naziștilor și o hartă care arată principalele orașe de unde veneau trenurile morții până aici. Inclusiv din Cluj-Napoca venea unul. Sigur, Clujul se afla-n perioada respectivă sub ocupație horthystă, dar să nu rămâi cu impresia că românii au fost niște dulci care evitau să-i facă pe plac lui Hitler. Nici pe departe, am contribuit substanțial la Holocaust, vezi, de exemplu, masacrul de la Odessa.

În a doua cameră găsești poze cu deținuții de la Auschwitz și cu numerele pe care naziștii le tatuau pe pielea fiecăruia, pentru a ști exact cine e deținutul, care este istoricul lui și unde poate fi găsit. Naziștii erau foarte „ordonați”, din punctul ăsta de vedere. De asta a și devenit un „exemplu” pentru alte lagăre de concentrare.

Tot aici găsești câteva documente întocmite de naziști: rapoarte despre fiecare deținut în parte, despre grupările din lagăr care opuneau rezistență și, în general, despre toată activitatea din Auschwitz I și Birkenau. Cu ocazia asta am aflat că Auschwitz I a funcționat mai mult ca centru administrativ și de selectare a deținuților. Majoritatea prizonierilor erau trimiși la Birkenau pentru a fi exterminați.

În a treia cameră sunt poze făcute în 1944, când aproape jumătate de milion de evrei au ajuns la Birkenau, direct din Ungaria. Pozele surprind momentele în care deținuții aduși în vagoane erau selectați: unii direct pentru camerele de gazare, alții pentru a fi cazați în lagăr, iar cei care păreau „mai cu moț” erau trimiși să lucreze pentru naziști. Nu definitiv, ci până le venea și lor vremea să fie trimiși la camerele de gazare.

Alții erau selectați direct de celebrul doctor Josef Mengele, pentru experimente medicale: copiilor li se injecta cerneală-n ochi pentru a le schimba culoarea, iar alți deținuți erau băgați în cazane cu apă opărită, pentru a se descoperi până la ce temperatură rezistă corpul uman.

Al doilea bloc ce poate fi vizitat este cel cu numărul cinci. Este una dintre cele mai fascinante clădiri, pentru că aici găsești dovezi concrete ale crimelor din lagăr: ochelari care aparțineau cândva deținuților, eșarfele pe care le poartă evreii când se roagă (tallit), proteze, boluri, castroane și ibrice pe care deținuții le foloseau zi de zi. Pe pereții coridoarele sunt pozele făcute la eliberarea lagărului. Nu-s cele mai plăcute imagini, dar sunt cât se poate de reale, oricât s-ar ofusca negaționiștii de azi.

Tot aici sunt sute de genți în care prizonierii și-au îndesat câteva obiecte înainte de a fi deportați: mii de perechi de încălțări, perii de haine, de pantofi, periuțe de dinți, creme de pantofi și câteva articole vestimentare care țineau de cald sugarilor. Pentru că da, naziștii omorau inclusiv sugari sau copii de doar câțiva ani. Iar cea mai sinistră chestie pe care o poți vedea aici este vitrina cu părul deținuților.

Blocurile șase și șapte prezintă viața prizonierilor de la Auschwitz și condițiile sanitare. Aici am aflat că erau treziți din somn la patru jumătate dimineața pe timp de vară și la cinci jumătate iarna. Aveau foarte puțin timp să se spele la grămadă, apoi se adunau la apel pentru a fi numărați de către paznici. Acompaniați de orchestra campusului, plecau către locurile unde munceau până la amurg, iar seara se întorceau cărând cadavrele deținuților morți în ziua respectivă. Mâncau ce apucau, la comun, deseori se culcau înfometați.

Tot aici am descoperit că, începând cu 1942, multe femei ajungeau în lagăr însărcinate, iar până în vara lui 1943 fiecare nou născut era ucis imediat. Unii erau injectați cu fenol, alții erau înecați. De la jumătatea lui ‘43, nou născuții care nu proveneau din părinți evrei erau lăsați să trăiască și erau „înmatriculați” în tabăra de la Auschwitz. Peste șapte sute de nașteri au avut loc în lagăr, iar aproximativ 60 dintre aceștia au trăit până în ziua eliberării lagărului, pe 27 ianuarie 1945, de către armata sovietică.

În primele luni de funcționare, deținuții dormeau pe jos, pe câteva paie de fân aruncate pe podea. Mai târziu, aceștia au primit saltele umplute cu fân, ca apoi să fie construite și paturi. Lagărul depășea cu mult numărul de persoane prevăzut, însă asta nu reprezenta o problemă pentru naziști. Cu timpul, unii deținuți de război ajunși acolo au fost promovați ca funcționari ai lagărului și au primit condiții mai bune: camere separate, uneori cu masă care servea drept de birou și un pat doar al lor.

În blocul cu numărul zece au avut loc experimentele doctorului Carl Clauberg. Pe lângă ce făcea Mengele, tipul ăsta efectua experimente pe gemeni, pe femei și încerca tratamente de sterilizare. Toate astea aveau loc fără anestezic. De obicei, experimentele erau dictate de Mengele, de ofițeri SS, Wehrmacht sau chiar de companii farmaceutice. Doctorii acceptau să ia parte la aceste orori pentru că așa avansau mult mai ușor în carieră.

În curtea interioară dintre blocurile zece și 11 (blocul care găzduia închisoarea lagărului) se află „zidul morții”, locul în care au fost executați peste cinci mii de prizonieri de război. Nu se știe numărul exact de soldați sovietici sau polonezi care au fost încarcerați aici. În celule din blocul 11 nu se poate privi către zid, iar ferestrele blocului zece erau acoperite în momentul execuțiilor. Deținuților le erau legate mâinile la spate și majoritatea erau spânzurați de un cârlig la o distanță suficient de mare încât să nu poată atinge cu picioarele pământul.

Prin închisoarea din blocul ăsta au trecut cadre militare poloneze arestate de Gestapo, prizonieri de război, deținuți care se opuneau regimului din lagăr, civili care încercau să ia legătura cu deținuți sau familiile deținuților care au evadat. La parterul clădirii era amenajată o sală de judecată, unde prizonierii își primeau sentința, plus o cameră a unui paznic.

Bărbații erau ținuți în camerele cinci și trei, iar femeile în camera patru. Celulele de detenție de la subsol nu aveau geamuri și erau pentru deținuții condamnați la moarte. Tot la subsol, unele camere au funcționat ca încăperi de gazare cu Zyklon B. Aproape o mie de persoane au fost ucise prin inhalarea de Zyklon B, peste șase sute soldați sovietici, restul polonezi.

Pe coridorul care duce în curtea interioară, către zidul morții, femeile erau înghesuite în băi, pentru a se dezbrăca în fața soldaților și ofițerilor. Unele erau violate înainte de către paznici și funcționari. Bărbații erau și ei obligați să se dezbrace înainte de execuție, tot într-o baie.

La apelul de dimineață, prizonierii se prezentau în curtea interioară, în fața bucătăriei. Acolo, paznicii făceau inventarul: câți prizonieri au mai rămas (mulți mureau peste noapte), câți sunt bolnavi sau răniți, pentru a fi duși la camerele de gazare, câți au încercat să evadeze (pentru a fi executați) și, în tot acest timp, pe o șină de tren transformată în spânzurătoare erau executați prin metoda asta în jur de doisprezece prizonieri, de obicei de origine poloneză. Ca „exemplu” pentru ceilalți deținuți, în caz că nu se supun ordinelor primite.

Lângă crematoriu (care conținea și camera de gazare), a fost spânzurat Rudolf Hoss, (a nu se confunda cu Rudolf Hess, chit că pronunția e foarte asemănătoare). Hoss a fost comandantul lagărului timp de trei ani și jumătate și principalul arhitect al lagărului care implementa aproape la perfecție „soluția finală”. Hoss a fost capturat după terminarea războiului și a fost judecat de Tribunalul Național Suprem al Poloniei, fiind condamnat pe doi aprilie 1947 și executat în fața crematoriului, la Auschwitz, pe 16 aprilie 1947.

În clădirea crematoriului, câteva încăperi au funcționat drept camere de gazare principale, iar în stânga acestora erau două cuptoare în care erau arse cadavrele. Corpurile neînsuflețite erau cărate în roabe ce patinau pe șine de tren. Din acestea, cadavrele erau vărsate direct în cuptoarele zidite din cărămidă. După gazare, soldații și funcționarii smulgeau dinții de aur de pe cadavre și tundeau prizonierii uciși. E destul de impresionant și cutremurător să pășești prin camerele astea, în care zeci de mii de oameni și-au pierdut viața sau le-au fost arse cadavrele.

Aflat la câțiva kilometri distanță de Auschwitz I, lagărul Birkenau este locul în care au fost uciși majoritatea deținuților de la Auschwitz. Majoritatea barăcilor de la Birkenau au fost distruse de către naziști, odată cu înaintarea Armatei Roșii. Dar sovieticii au ajuns mai repede decât se așteptau naziștii, așa că cei din urmă n-au reușit să radă toate dovezile că aici a funcționat un lagăr de exterminare. Între timp, multe dintre barăci au fost reconstruite, iar fundațiile rămase nedistruse de naziști încă pot fi văzute.

Birkenau este imens, iar aici au fost exterminați cei mai mulți dintre prizonieri. M-a impresionant nodul de căi ferate pe care erau aduși prizonierii, care se încrucișează în fața clădirii administrative. Tot aici găsești un vagon din 1913, asemănător cu cele în care erau aduși deținuții. A fost donat de familia lui Hugo Lowy, care a fost încarcerat și omorât în acest lagăr în mai 1944. Vagonul este lăsat pe șine în memoria evreilor ajunși în primăvara lui ‘44 în lagăr, din Polonia.

În astfel de vagoane, cu aproximativ o sută de curse au fost aduși peste patru sute de mii de evrei din Ungaria. Mulți dintre ei erau trimiși direct în camerele de gazare. Deținuții mai norocoși, adică cei apți de muncă și supuși, erau trimiși în lagărul Auschwitz III (la Monowitz), acolo unde erau puși să lucreze pentru compania nemțească IG Farben, un conglomerat farmaceutic și chimic.

Acum, foarte puțini știu că punerea în aplicare a „soluției finale” nu a venit ca ordin direct din partea lui Hitler. Cancelarul Germaniei naziste a evitat mereu să dea ordine directe privind exterminarea evreilor sau a prizonierilor de război, atât în scris, cât și verbal: unii istorici spun că Hitler spunea adesea doar „faceți ce vreți”. Cu atât mai mult, niciodată nu a vizitat vreun lagăr de concentrare. S-a ferit să fie acuzat în mod direct, vreodată, de aceste crime ale regimului nazist. În schimb, arhitecții soluției finale, în frunte cu Adolf Eichmann, s-au întrecut în tot felul de soluții de exterminare în masă pentru a intra în grațiile Fuhurer-ului și pentru a urca în ierarhia politică.

O parte dintre deținuții de la Auschwitz s-au sinucis atingând gardul electificat de sârmă ghimpată. Pe de altă parte, deținuții supuși erau avansați de la statutul de prizonieri la statutul de funcționari ai lagărului, fiind tratați diferit față de ceilalți și salvați, cel puțin pe moment, de la moarte.

La eliberarea lagărului de concentrare de către armata sovietică, în ianuarie 1945, soldații au găsit în subsolurile blocurilor de la Auschwitz I mii de cadavre în stare de putrefacție, care n-au avut timp să fie incinerate de naziști. Aceasta a fost o ultimă încercare disperată a lor de a ascunde dovezile genocidului.

Întreaga experiență a fost tulburătoare, dar m-a ajutat să înțeleg mai bine ororile produse acolo. O vizită aici face cât o sută de manuale unice de istorie și o sută de filme cvasi-istorice ce mai degrabă-s preocupate să romanțeze decât să prezinte în detaliu realitatea dură a lagărelor naziste. Iar locuri ca acesta trebuie prezervate mult timp de acum încolo, dacă nu vrem ca istoria să se repete.