Filmul în care vezi ce i-a unit, cu adevărat, pe români: șprițul, sportul, mâncarea și teroarea

Ideea vizionării unui documentar despre „unire”, ori „lucrurile care ne unesc pe noi, românii” ar putea strepezi dinții oricărui spectator român care se respectă. Pentru că întotdeauna a fost vorba despre argumentele care să-ţi explice de ce e România grădina Maicii Domnului sau, din contră, o ţară de rahat. De ce patriotismul pute atunci când insistăm să fluturăm prea multe steaguri sau de ce e înălţător până la lacrimi când auzi povestea unui bunic de pe front, spusă la un pahar de ţuică. De ce ieşim în stradă sau, pur şi simplu, de ce suntem tot mai disperați să plecăm din ţara asta. Ori să rămânem.

Jurnalul familiei –escu, cel mai recent documentar al regizorului Şerban Georgescu, a avut premiera ieri la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF). Filmul este mai mult decât o simplă însăilare cronologică despre evenimentele care ne-au definit ca nație în ultima sută de ani. E un film „de Centenar”, dar în care nu o să vezi eternele imagini de arhivă, în toate documentarele de gen. Pentru că „Unirea” românilor nu înseamnă doar un punct nervos pe axa timpului, ori o simplă bifă pe harta mândriei noastre naționale.

Filmul ăsta tratează cu ironie şi detaşare marile traume ale „familiei –Escu”. E, practic, povestea (tristă şi veselă) a fiecărei familii care a populat graniţele noastre în acest veac. O călătorie în spaţiu şi timp în care românii, suma mai multor familii, au fost nevoiţi să se suporte unii pe alţii. În tot acest timp, ne-au unit tradițiile, mâncarea, şpriţul, şantierele, muzica, politica, sportul sau teroarea.

Am vorbit cu regizorul Şerban Georgescu despre marile întâmplări la care am luat parte cu toţii, văzute şi interpretate la scară strict individuală, despre poveștile de familie nerostite ale unor generații pierdute, dar şi despre uriaşa şansă a generaţiei de azi, pe cât de hulite, pe atât de norocoase.

Înainte să te las cu interviul, mă simt cumva obligat să mă deconspir niţel, în condiţiile în care am lucrat şi eu, ca documentarist la acest film. Luni întregi, am decupat ziare şi reviste de la 1918 încoace şi am vizionat absolut toate jurnalele de actualități „Sahia” din, probabil, cei mai triști ani ai acestui secol: anii ’40-’50.

Imaginile rare de arhivă (oficială, dar, mai ales, din colecțiile personale) sunt un alt motiv pentru care merită văzut acest film.

„Să vină să vadă o mică parte din ceea ce i-a format pe părinții lor, cu care acum sunt în conflict”, spune regizorul Şerban Georgescu. „Pentru că așa se întâmplă: ajungi la o anumită vârstă și intri în conflict cu ei. Dar trebuie să știi, măcar, ce i-a format pe ei, dinainte să ajungă părinții tăi. Sau, cel puțin, o mică parte. Sunt povești formidabile pe care părinții nu le spun. Cu atât mai mult cu cât ne gândim la părinții noștri. Unele sunt absolut fabuloase.

Una din direcții e chestia asta: după 40 de ani, automat, începi să-ți pui niște întrebări. Ai bifat niște chestii mari în viață, ai făcut copil, ți-ai făcut casă, dar îți pui niște întrebări, mai ales după ce ai pierdut un părinte. Vezi că intri în linia întâi. Punând aceste întrebări, cu siguranță nu vei avea niște răspunsuri pentru că, evident, la vârsta la care puteai să-i întrebi și să afli, tu te uitai la filme cu Piedone. Sunt niște povești palpitante, cu care ai putea să faci filme de Hollywood. Problema e că ai avut 50 de ani de comunism în care s-a vorbit enorm despre clasa politică și extrem de puțin despre om. Nu era individul, era o clasă care cumula o imagine - agricultorul, scriitorul, strungarul etc..”

„Pentru că filmul e spus din perspectiva mea, eu îi povestesc fiicei mele. De ce povestesc mai mult din perioada comunistă? Pentru că știu mai mult din perioada aia.

Una din marile noastre hibe e că nu avem o cultură a arhivei personale. Nu ştim să o ducem mai departe. De-aia nici nu suntem mândri de familia noastră sau de părinții, rudele noastre. Ce știi despre bunicul sau unchiul tău de la ţară? Că avea cazan de țuică, extraordinar! Eu, când am aflat povestea cazanului de țuică al unchiului meu, am rămas șocat, că era povestea unui mare erou.

Am aflat, după ce a murit, că a fost mecanic de avion în timpul războiului și i-a fost lovit avionul. S-a prăbușit. El sărise cu pilotul – amândoi cu o singură parașută. A supraviețuit, dar și-a fracturat piciorul și a trebuit să i-l taie de la jumătate în jos. Poveștile de genul ăsta nu au fost SF-uri, oamenii ăștia chiar au făcut lucrurile astea.

Am avut şi noi o generație mare, de eroi. Americanii se laudă foarte, foarte mult cu marea lor generație, a celor care au făcut războiul. Știi asta, ai arhive, povești, documentare. Noi nu avem chestia asta.”

„Filmul meu îți arată, de fapt, ce ne unește. Când vorbești despre o familie sau o nație, nu putem discuta despre idealuri de tipul: hai să ne unim în jurul steagului. Nu. Te unești în jurul modei, în jurul mesei, în jurul unei băuturi. În comunism, ne-a unit de exemplu CAP-ul. Ne-au forțat să ne unim pământurile.

Apoi, filmul oferă o altă perspectivă asupra trecutului, povestește altfel despre ce a fost. Noi nu facem referire la conducători. Nu apar nume de politicieni în el. Apar doar referințe istorice, dar filmul nu e despre ei. Îți arată o arhivă care nu a fost vizionată niciodată. Pentru că marea parte a filmelor documentare accesau arhiva clasei politice, conducătoare, fie interbelică, comunistă sau actuală.

Documentarul e despre recuperarea unei arhive personale, care să-ți dea niște răspunsuri – de ce a fost ăla așa, de ce ruda aia nu a vorbit cu tine. De ce ți-era frică cândva.

Cei din noua generaţie, care au acum 17 ani, cu siguranță vor avea răspunsuri dacă își vor pune ei întrebările pe care eu, la vârsta lor, nu le-am pus. Iar ei au parte de un noroc pe care noi nu l-am avut: pentru că acum, graţie tehnologiei, a reţelelor sociale, ai cum să-ţi arhivezi personal poveştile”, spune Şerban Georgescu.