Filmul despre Stalin care-ți arată absurdul din prezent

Armando Iannucci este probabil cunoscut publicului ca creatorul serialului HBO Veep, o privire absurdă și ilară asupra birocrațiilor care asigură – sau abia mențin – funcționalitatea guvernului american, cu personalități ridicole și insulte violente. Munca sa precedentă, serialul britanic The Thick of It și filmul In the Loop, avea aceeași bază. Acum și-a îndreptat atenția asupra unei alte țări și ere.

În The Death of Stalin, Iannucci are o echipă formată din Steve Buscemi, Paddy Considine, Jason Isaacs, Andrea Riseborough, Rupert Friend și Jeffrey Tambor într-o farsă despre zilele tumultoase din jurul morții dictatorului sovietic. Adaptat după romanul grafic cu același nume, The Death of Stalin alternează între bucăți amuzante, intrigii ilare între acoliții lui Stalin ahtiați după putere și scene deranjante cu arestări extrajudiciare și crimă.

VICE s-a întâlnit cu Iannucci anul trecut la Festivalul Internațional de Film din Toronto unde a avut loc premiera, ca să vorbim despre abordarea comică a unui material atât de întunecat și interesul lui persistent în absurditățile politicii.

**VICE: Ce-ți trecea prin minte când voiai să arăți acea eră?
**Armando Iannucci: Voiam să fac ceva despre dictatori sau autocrați sau Cum captivează o persoană o națiune? Deci acolo îmi era îndreptată atenția și în același timp m-au abordat cu romanul (The Death of Stalin). Și chiar e ceva aparte legat de era aia. Poate fiindcă George Orwell a scris despre ea în 1984, muzica de pe vremea aia, Shostakovich și genul lui de criză când a scris ceva și Stalin s-a împotrivit. Mi s-a părut fascinant. Este atât de absurd, dar și oribil și totuși este o poveste care nu se spune prea des.

**Nu, chiar nu o vezi prea des.
**E ca și cum ai spune că Hitler este „cel sexy”.

**Și zilele astea, de obicei când apare un film despre Uniunea Sovietică este despre anii 70 sau 80 și căderea.
**Am crezut că, din toate acele motive, este o comedie a isteriei.

**Mergi pe muchie. Sunt multe crime în film.
**Deși nu apar prea mult pe ecran, se simt.

**Se simt și este destul de deranjant.
**Absolut.

**Dar apoi o dă în râs.
**Am vrut să recreez cum s-ar fi simțit să trăiești în acel mediu. Și de fapt nu a fost o teroare intensă, a fost de nivel inferior, teroare de fundal. Oamenii au trebuit să se acomodeze cu ea de-a lungul deceniilor. Nu ai putea trăi cu intensitatea aia, așa că trebuia să fii conștient de asta.

**În munca ta, faci comedie de pe urma absurdității și banalului din tot, deși aici devine totul foarte întunecat.
**Începe cu banalitate și absurditate și singurul răspuns rațional este comedia fiindcă alternativa este să înnebunești.

**Era asta ceva comun în Uniunea Sovietică?
**Circulau cărți cu bancuri, cărți cu bancuri cu Stalin și glume despre Lavrenti Beria și violul, genul ăsta de lucruri. E ca și cum au simțit că trebuiau să spună aceste glume despre oamenii ăștia.

**Cât de greu a fost să identifici, chiar și doar în istorie, acele momente unde erau conflicte pe care le puteai folosi comic?
**Când citești că atunci când Stalin făcea un discurs toată lumea trebuia să se ridice și să aplaude, dar nimeni nu voia să fie prima persoană care să se oprească din ovații, te gândești: Ei bine, Doamne, dacă duci toată treaba asta la extrema logică, oamenii ăia încă mai aplaudă. Atât de nebună e toată faza.

**Asta este evidentă la întâlnirea de comitet după moartea lui Stalin, unde devine o problemă felul în care opera comunismul. Această idee că este pentru grup, că este unanimă, când în realitate nu-i așa. Deloc.
**O ascultam pe scriitoarea istorică Sheila Fitzpatrick, care a publicat recent o carte numită On Stalin’s Team. Este vorba despre ceilalți din jurul lui Stalin. Iar ea a spus că Stalin accepta critica, dacă persoana care critica subiectul era responsabilă pentru el. Deci dacă aveai ca sarcină transportul, atunci puteai să-i zici lui Stalin: „Nu sunt de acord”. Dar ce nu-i plăcea era ca cineva care nu avea nimic de a face cu transportul să critice trenurile. Numea asta facționalism.

**Modul cum se manifestă este tipic comunismului și mai ales a aceluia sub Stalin din acea eră, dar este un lucru pe care îl vezi des, această idee că poți ajunge la un consens.
**De ce nu ne unim și-i dăm de cap?

**Dar se pare că nu despre asta este vorba în politică.
**Ei bine, dacă un politician ajungea la un consens înseamna că era compromis și că a cedat puterea altcuiva. Deci de aia, deși politicienii vorbesc despre asta, nu o fac de fapt atât de des. Nu le stă în fire. Exact asta se întâmplă acum în Anglia, pentru că după ultimele rezultate la alegeri, nimeni n-a câștigat. Te-ai gândi apoi că toate partidele s-ar aduna ca să discute despre negocierile Brexit, dar nu s-a întâmplat deloc așa. Partidul Conservator încă se comportă ca și cum încă mai au o majoritate imensă, când de fapt au o minoritate.

**Ca și cum alegerile s-ar fi desfășurat așa cum doreau.
**Singura problemă minoră pe care o avem este în legătură cu rezultatul. În afară de asta, drumul către asta, procesul, totul a mers ca pe roate.

**Filmul pare că se leagă de lucruri care se întâmplă astăzi, chiar dacă ai de a face cu situații de atunci.
**Absolut, iar asta nu a fost ceva conștient de tipul fă-o așa și asta va reaminti oamenilor de ea. Nu a fost deloc așa. L-am filmat în vara lui 2016, deci a fost înainte de nominalizarea lui Trump, ce să mai zicem de președinție. Dar cred că lucrurile astea se petrec în cicluri. Istoria are lecții să ne predea și ar trebuie să ni le amintim.

**Sunt câteva decizii de casting ciudate din mai multe puncte de vedere. De exemplu, Steve Buscemi pe care nu mă așteptam să-l văd în rolul lui Nikita Khrushchev. Te-ai gândit la el de la început?
**Când scriam nu aveam pe nimeni în minte. Steve poate fi amuzant, dar și terifiant. Este un actor foarte versatil. Și când vorbeam cu el, îi spuneam cum Khrushchev este foarte guraliv și că are ceva italian în el. Își folosește des mâinile.

**O parte din dinamica filmului este că ai acești birocrați care fac chestii birocrate, care aspiră totuși să fie mai mult de atât, dar nu reușesc. Beria se duce prea departe, de exemplu. Ce responsabilitate ai simțit că ai pentru istorie?
**Responsabilitatea este cuvântul adecvat. Am zis încă de la început, milioane de oameni cu murit, teroarea, gulagurile sunt ceva pentru care avem respect și de care ținem cont. Nu facem mișto de oamenii ăia, comedia este despre logica absurdă din mințile celor care au decis soarta acestor persoane. Dar am știut de la început că trebuia să arătăm adevăratele consecințe ale deciziilor luate la Kremlin. De asta, din când în când, ieși afară și vezi cum sunt prinși oamenii sau sunt eliberați.

**În termeni de manevre politice cât de multe au fost adevărate în istorie?
**Când a murit Stalin, părea să înceapă o altă curățire plănuită, de data asta a evreilor. Pregătea multe liste cu doctori evrei și alții, ba chiar aveau pregătite autobuze cu care să fie ridicați. Apoi când a murit, prin încercarea lui Beria de a deveni cel liberal, toate autobuzele au plecat și totul s-a liniștit.

**Modul cum vorbești despre „liberal” versus „radical” în film și faptul că ei par că le confundă pe cele două aproape că denotă că nu există o ideologie coerentă.
**Este vorba despre supraviețuire în final. Este despre Vreau să preiau totul, pentru că dacă nu o fac, voi fi împușcat.

**Și atunci unde intervine ideologia? Ai o țară care este fondată pe ideologie și totuși nu pare să se raporteze la ea.
**Dar au făcut-o vreodată?

**Probabil că nu. A fost asta o parte din explorarea ta? Nu doar bâlbâiala birocrată, ci faptul că acești oameni sunt profund ipocriți.
**Da. Într-un mod ciudat, în afară de Molotov (Vyancheslav), personajul lui Michael Palin, care încearcă rigid să adere la partid.

**Până și modul cum trece de la o tabără la alta.
**Îl înnebunește. Este un om nebun. Dar ai parte de astea în orice sistem de credințe, nu? În orice religie vor fi cei care sunt fundamentaliști și ajung să facă lucruri absolut absurde fiindcă le iau literlamente, cuvânt cu cuvânt.

**În fimele tale și proiectele pentru televiziune, vezi acel tip de absurditate birocratică care se petrece pretutindeni.
**În orice sistem care are o structură de putere în el, uiți că este vorba despre ființe umane și ele sunt supuse greșelilor. Dar nu pare că avem un sistem ca să facem față greșelilor noastre.

**Dar asta încearcă politica, nu?
**Public este încercarea, dar la nivel privat sunt aceleași întâlniri grăbite, decizii luate pe fugă, schimbări de opinii, încercări de acoperire, să nu cumva să fii descoperit.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.