Filmul turcesc care-ți arată că nu doar în România e greu să te lansezi ca scriitor

Regizorul Nuri Bilge Ceylan este un obișnuit al premiilor de la Cannes cu filmele sale, iar Sub umbra părului sălbatic, ultima sa producție, s-a văzut în premieră în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest. Filmul spune povestea lui Sinan, care se întoarce în orașul natal, unde vrea să strângă bani pentru publicarea primei lui cărți: o culegere de eseuri metaforice inspirate de zona respectivă. Își găsește familia așa cum a lăsat-o: mama și sora prăvălite pe canapea, cu ochii în telenovele, iar tatăl ocupat cu pariurile. Averea familiei este inexistentă, iar băiatul știe din start că ultimul lucru pe care și-l dorește e să rămână în orașul natal și să devină ca ai lui.

Se mănâncă doar mere Sub umbra părului sălbatic. Se sapă o fântână în vârf de deal și nu se ajunge niciodată la apă. E ca-n viață, doar că în loc să fii tu acolo, cu frustrări, probleme, datorii, ești în fața ecranului, toropit de culorile calde, suficient de apropiat de personaje încât să le simți discuțiile ca pe o conversație deșteaptă în jurul unui pahar (sau mai multe) de vin, îndeajuns de departe de ele cât să nu te copleșească cu problemele lor.

Fiecare vizionare e o experiență subiectivă, așa că nu pot folosi drept argumente de nestrămutat faptul că am simțit cele trei ore ca una singură sau că, pe la mijloc, la finalul unei conversații absurde dintre un scriitor idealist exaltat și unul uns cu toate alifiile, am izbucnit în râs. Totuși, cred că filmul merită văzut măcar pentru acel sfert de oră de discuție pe cât de ironică, pe atât de înțeleaptă.

Se apropie premiile Superscrieri, o gală care celebrează bucăți de jurnalism adevărat, multe dintre ele și foarte lungi, nu doar super. Cel care are răbdare și se bucură de lectura textelor nominalizate la premiile astea, sigur se va bucura de Sub umbra părului sălbatic.

„La ce ți-au folosit vreodată cărțile?”, cam asta-i întrebarea pe care o aude aproape oricine și-a pus vreodată problema să publice ceva. Când Sinan merge la primărie să ceară ajutor pentru publicarea primului roman, este trimis rapid la plimbare, către un om de afaceri care lucrează cu materiale de construcții. Acela are vrafuri de cărți, i se spune, el a subvenționat multe publicații, la el este scăparea. Acolo, însă, Sinan află că afaceristul nu mai susține arta, pentru că nici primăria nu se mai folosește exclusiv de firma lui pentru construcții. E ușor să te dai consumator de literatură dacă primești ceva în schimb.

Ce te faci dacă ajungi la capătul unui drum pe care l-ai aranjat să te ducă la condiția de artist, dar apoi te lămurești rapid că nu există bani pentru cei ca tine? Iar de împrumuturi s-a ocupat tatăl tău îndeajuns de mult încât să fii privit strâmb pe stradă, că ești copilul lui. „Fără bani, n-ai viață” e un adevăr valabil peste tot, nu doar la turci. Poate mintea să înflorească cele mai splendide fraze și să le lege astfel încât să ducă imaginația cititorului în locuri nebănuite, dacă n-ai bani să le pui pe o pagină, apoi să pui cartea într-o librărie și să afle lumea de ea, degeaba ai dat afară ce era în capul tău.

În curând începe festivalul de filme documentare care adună povești din toate colțurile lumii, One World Romania. Dacă-ți plac poveștile adevărate, sau te-ai abonat deja la evenimentul ăsta, o să-ți placă și filmul lui Nuri Bilge Ceylan.

„Sigur, educația e importantă, dar suntem în Turcia și, dacă vrei să supraviețuiești în țara asta, trebuie să ții pasul cu schimbările”, i se spune lui Sinan în film. A se înlocui Turcia cu oricare altă țară. E valabil oriunde, dacă nu te-ai născut pe o grămadă de bani care să-ți prisosească până la finalul vieții. One World se numește așa tocmai pentru că prin vizionarea unor povești adevărate din toată lumea, ajungi la un numitor comun despre ideea de omenire (omenie), om și toate tumulturile prin care trece el în raport cu regulile lumii în care trăiește.

„Ai prefera să trăiești într-o lume în care nu există Dumnezeu sau într-o lume în care există Dumnezeu?”. Discuția asta se poartă la furat de mere, iar protagoniști sunt doi imami tineri, proaspăt întorși de la o nuntă dintr-un sat alăturat. Au lăsat să le țină locul un imam bătrân, retras din activitate și surd de o ureche.

În VICE există o serie de articole despre întoarcerea în orașul natal la ani distanță de momentul în care autorul l-a părăsit. Mai toate relatările vorbesc despre schimbări, despre cât de mic pare acum locul, mai toate orașele mamă sunt catalogate drept locuri în care nu te mai poți întoarce. „Nu aș vrea să-mi pierd viața în orașul ăsta”, asta îi spune Sinan unei fete frumoase, al cărei zâmbet se stinge la auzul replicii. Ea nu a făcut facultate, are deja aranjată căsătoria cu un om cu bani și viața ei este strict legată de locul acela mic și încremenit în timp. Nu toată lumea are aceleași șanse, mai ales într-o societate în care patriarhatul e norma.

Dar chiar și acolo, de cele mai multe ori, visurile nu se pupă cu realitatea.

„Atârnă deasupra mea ca sabia lui Damocles”, îi spune tatăl fiului despre bunic. Cam așa se simt părinții uneori și, în cazul unei familii de oraș mic, în care ideea de independență și devenire e condiționată de bani, sabia lui Damocles cade și taie fiecare generație.

Sub umbra părului sălbatic a intrat în cinematografe pe 8 martie, distribuit de Voodoo Films.