Bunica mea a ales să fie eutanasiată

Era într-o miercuri când am primit mesajul de la sora mea: bunica noastră urma să moară vineri şi cu asta, basta. Aveam 48 de ore să mă împac cu ideea şi să mă gândesc la ultimele ei clipe.

Cea mai mare parte a timpului, între mine şi bunica mea s-a aflat Oceanul Atlantic; eu am crescut în SUA, iar ea a rămas în Olanda. Cu toate astea, sunt anumite lucruri legate de ea pe care n-o să le uit niciodată. Îi plăcea la nebunie serialul As the World Turns. Când eram mici, avea mereu fursecuri şi biscuiţi şi, dacă te apucai să scotoceşti, întotdeauna găseai o cutie de biscuiţi fragezi pe undeva. Avea mereu părul vopsit, se îmbrăca elegant şi se machia. Bunică-mii îi plăcea şampania. Când l-a întâlnit prima oară pe iubitul meu, acum cinci ani, i-a tot umplut paharul de şampanie. Ăsta era modul ei de a trece peste bariera lingvistică.

Amintirile mele cele mai notabile despre bunica sunt cele pe care nu le am. Nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată furioasă, înciudată sau supărată. Îmi amintesc de râsul ei, de umorul ei şi de firea ei blândă. Poate mi-o amintesc aşa şi fiindcă sunt tristă, dar chiar cred că aşa era ea.

Mi s-a rupt sufletul când am aflat că doi medici aprobaseră cererea bunicii mele de a fi eutanasiată. Când am văzut-o ultima oară, în aprilie, stătea singură în locuinţa ei de la etajul al doilea, deasupra unui restaurant, dar o cam lăsau vederea şi auzul. Mă tot confunda cu surorile mele, Libby şi Indy, şi-i era greu să aibă o conversaţie la masă. Patru luni mai târziu, s-a mutat la un cămin de bătrâni şi rugase mai mulţi medici s-o ajute să moară. Cererea de eutanasie trebuie aprobată de doi medici, conform legii olandeze, şi când a primit aprobările, bunica s-a simţit uşurată.

În Olanda, eutanasia e permisă în cazuri în care pacientul are dureri „permanente şi groaznice" şi nu are şanse de recuperare, conform actului din 2002 prin care s-a legalizat această practică. În 2016, au existat 6 091 de cazuri de eutanasie, adică 4% din numărul total al deceselor din ţară. (Olandezii au idei progresiste despre moarte: există chiar şi o propunere legislativă numită „Voltooid Leven", sau „Viaţă Încheiată", conform căreia orice persoană trecută de 75 de ani ar avea dreptul să fie eutanasiată la cerere, dacă simte că viaţa sa s-a încheiat, fără a fi necesar vreun motiv medical.)

Să nu se înţeleagă că procedura eutanasierii e una uşoară. „Oamenii trebuie să fie informaţi cu privire la procesul meticulos prin care se decide aprobarea sau respingerea unei cereri de eutanasiere", spune Annerieke Dekker de la clinica Levenseindekliniek din Olanda, unde 498 de persoane au fost ajutate să moară liniştite anul trecut. Se aprobă doar când pacientul suferă, are discernământ şi nu există alte opţiuni de tratament. „Procedura poate dura luni de zile, în special în cazurile complicate."

Eutanasia e legală numai în patru state din lume: Columbia, Luxemburg, Belgia şi Olanda, şi se referă strict la decesul provocat unui pacient de către un medic, prin administrarea unei doze letale de medicamente, adesea prin injectare. „Aşa ceva nu se acceptă la noi", spune Peg Sandeen, director executiv al organizaţiei Death with Dignity din statul american Oregon, organizaţie care ajută statele să adopte legislaţie cu privire la decesul asistat şi urmăreşte ca aceste legi să nu fie respinse. „Nu văd cum s-ar întâmpla asta la nivel politic. Trebuie să fie în totalitate sub controlul pacientului."

În Statele Unite, opţiunea decesului asistat de medic e legală în cinci state şi în DC. (Anul trecut, 30 de state americane luau în calcul adăugarea de prevederi similare în legislaţiile proprii, spune Sandeen.) Potrivit acestor legi care asigură dreptul la un deces demn, medicii pot prescrie pacienţilor medicamente letale. Diferenţa e că pacienţii iau aceste medicamente singuri şi nu le sunt administrate de un medic.

În Oregon, pot beneficia de această opţiune numai pacienţii bolnavi în fază terminală şi care au mai puţin de şase luni de trăit. Pacientul trebuie să fie examinat de un medic, să facă o cerere verbală, să aştepte 15 zile, să fie examinat de un al doilea medic, să facă o a doua cerere verbală, urmată de o cerere scrisă. Dacă totul e conform legii şi medicul confirmă că pacientul întruneşte toate criteriile, poate scrie reţeta la 48 de ore după a doua cerere.

În anii '80, soţul lui Sandeen a fost diagnosticat cu HIV şi a rugat-o să-l ajute să moară, cu mult timp înainte să existe vreo discuţie politică pe marginea subiectului. „M-am dedicat acestei cauze după ce l-am văzut agonizând pe patul de moarte din cauza bolii. Când eşti martor la aşa ceva, vrei să te asiguri că nimeni nu va mai trebui să treacă prin asta."

Patruzeci şi opt de ore: atât am avut la dispoziţie să mă pregătesc pentru moartea bunicii. Cel puţin, aşa am perceput eu situaţia. Dar probabil că bunica a văzut altfel timpul ăsta: doar două zile până când suferinţa ei avea să fie curmată. Şi nu e oare mai bine să ştii când se va termina decât să te întrebi oare cât o să mai dureze? Când am auzit ce împăcată a fost bunica atunci când i-a fost aprobată cererea, mi-am dat seama ce opţiune minunată poate fi eutanasia pentru persoanele suferinde. Moartea nu trebuie să fie un eveniment înfricoşător şi dureros. Da, e contraintuitiv să priveşti moartea ca pe ceva pozitiv, dar, în unele cazuri, chiar e cea mai bună opţiune.

„Cred că le oferă linişte sufletească", zice Sandeen. „Liniştea aia sufletească le permite oamenilor să vadă moartea cu alţi ochi." Cu două zile înainte să moară, bunica a luat o ultimă cină cu familia, să-şi ia rămas bun. Când a aflat că restaurantul Hamdorff, unde mergea adesea, oferea cina din partea casei, a glumit că ar trebui să facă asta, adică să moară, mai des. Pentru că era împăcată, bunica putea să râdă şi să glumească pe seama situaţiei.

Legile care permit indivizilor să moară cu demnitate au un impact uriaş asupra pacientului, dar efectele lor se fac simţite în tot sistemul de sănătate. „Începe să se discute despre moarte", spune Sandeen. „În Oregon şi în Washington am remarcat îmbunătăţirea îngrijirilor acordate persoanelor muribunde." În 2013, aproape două treimi dintre persoanele care au decedat în Oregon au decedat acasă, comparativ cu mai puţin de 40% în alte state, potrivit unui raport publicat în martie în New England Journal of Medicine. Statele Oregon şi Washington au avut mai puţini pacienţi internaţi la terapie intensivă în ultimele 30 de zile de viaţă şi mai mulţi pacienţi externaţi să poată muri acasă decât oricare alt stat.

Potrivit unui sondaj Gallup din 2017, 73% dintre americani sunt de părere că „atunci când o persoană suferă de o boală incurabilă", legea ar trebui să permită medicilor să curme viaţa pacientului la cererea acestuia. Procentul a urcat de la 37% când s-a făcut primul sondaj pe această temă, în 1947.67% dintre americani susţin decesul asistat de medic în aceleaşi împrejurări. Susţinerea e mai mică (55%) în rândul americanilor credincioşi decât în rândul celor mai puţin credincioşi sau atei (89%). „E o chestiune profund culturală şi nu vrem să impunem asta nimănui", spune Thomas Preston, consilier medical la End of Life Washington, organizaţia care a ajutat la adoptarea legii cu privire la decesul demn în statul Washington în 2008. „Oricine are dreptul să spună că nu vrea asta şi să considere că e ceva greşit."

Chiar şi în statele unde legea permite decesul asistat de medic, doctorii nu sunt obligaţi să dea reţete şi farmaciştii nu sunt obligaţi să le elibereze, dar pot trimite pacientul la un alt medic sau farmacist care îi poate ajuta. Cei care nu sunt de acord cu legea folosesc termenul de „sinucidere asistată" pentru a descrie această practica. Dar sinuciderea e cu totul altă treabă şi implică adesea o problemă de sănătate mintală, se petrece în secret şi oamenii nu apucă să-şi ia rămas bun, explică Preston.

„Oamenii care au suferinţe foarte mari apelează la Levenseindekliniek pentru ajutor nu fiindcă îşi doresc să moară, ci fiindcă nu mai pot trăi", spune Dekker. „Adesea, apelează la noi în ultimă instanţă." Mă simt în acelaşi timp tristă şi bucuroasă când mă gândesc la moartea bunicii mele. S-a dus. Dar n-a trebuit să trăiască derutată, singură şi cu dureri. Mă bucur că bunica a putut să facă o asemenea alegere.

În Olanda, eutanasia e un proces care constă în două părţi, explică Dekker. Mai întâi, pacientul bea o soluţie concentrată de barbiturice şi intră în comă. Dacă barbituricele nu sunt de ajuns, doctorul face două injecţii: un anestezic şi un relaxant muscular.

Pe 1 septembrie, tata şi cele trei surori ale lui au mers la apartamentul bunicii mele de la căminul de bătrâni. Doctorul a pregătit injecţiile pentru orice eventualitate. Bunica şi-a petrecut dimineaţa cu copiii ei, vorbind, râzând şi sorbind şampanie. După câteva ore, s-a aşezat în pat şi a băut soluţia de barbiturice. „Ce băutură delicioasă", a zis. După treizeci de secunde, i s-au închis ochii. După încă două minute, inima a încetat să-i mai bată. Îşi găsise pacea.

În discursul de la înmormântare, sora mea, Libby, a zis: „Până în ultima clipă, bunica a fost o scumpă. A fost fericită, optimistă şi a glumit până în ultimul moment. Asta era personalitatea ei. O personalitate care merită sărbătorită. O viaţă care merită sărbătorită."