Actorul din „Better Call Saul” crede că ne ducem cu toţii dracului

Când sar la telefon să stau de vorbă cu actorul și comicul legendar Bob Odenkirk, pe la-nceputul lunii, el mă sună din Los Angeles, unde a locuit din 1991, după ce s-a mutat de la New York, unde a lucrat timp de patru ani ca scenarist la Saturday Night Live. „Mai degrabă locuiam în suburbii decât la New York. Semăna mai mult cu viața pe care-am avut-o în copilărie, în Naperville – alei, mult timp petrecut în mașină, un calm sufocant”, spune el și râde, când își amintește cum s-a simțit prima oară când s-a mutat pe coasta de vest. „Însă de-atunci și până azi, Los Angelesul a devenit mai activ. Se întâmplă mai multe, clădirile au devenit mai înalte, și mi-a plăcut genul de joburi pe care poți să le agăți când locuiești aici.”

Și încă din zilele de glorie ale show-ului său de sketchuri absolut genial, realizat împreună cu David Cross pentru HBO, Mr. Show With Bob and David, Odenkirk s-a bucurat de o gamă variată de joburi – de la regia unor filme precum comedia absurdă teribil de subapreciată The Brothers Solomon până la celebrul său rol ca Saul Goodman/Jimmy McGill din Breaking Bad și Better Call Saul. Pentru cel din urmă serial, al cărui al treilea sezon s-a terminat la începutul acestei veri, Odenkirk a fost nominalizat pentru a treia oară consecutiv în la fel de mulți ani la premiul Emmy pentru Actor într-un rol principal dramatic – și pe bună dreptate. Jocul lui, un amestec perfect rafinat de machiavelism, simpatie pentru un om la pământ și speranță fără de speranță – strălucește ca o bijuterie a Coroanei în unul dintre cele mai fascinante seriale difuzate la TV la ora actuală.

Videos by VICE

Ce are Odenkirk în plan: a filmat de curând un episod pentru sezonul următor din Drunk History, un serial produs de Comedy Central, în care participă la spunerea poveștii uluitoare, dar adevărate, a lui W.C. Minor, un veteran din Războiul Civil, internat la un azil penal, care a jucat un rol esențial în compilarea Dicționarului Oxford. Mai lucrează și la o „carte de memorii din showbiz”, care expune, conform acestuia, „călătoria mea prin comedie. Întâmplarea face să-mi placă la nebunie genul ăsta de chestie și sper doar să scriu o carte haioasă.”

Am discutat cu Odenkirk despre importanța familiei, surprinzătoarea moștenire lăsată în urmă de Mr. Show, corectitudine politică în comedie și, desigur, despre Donald Trump:



VICE: Mulți comici vin din zona central-vestică a Statelor Unite și în mod special din Illinois. Cum de-s așa haioși oamenii din Illinois?
Bob Odenkirk: E vorba de atitudinea aia de a păstra proporțiile în viață – să nu fii prea arogant, să ții ochii-n pământ, să te uiți la oamenii din jur ca la oameni ca tine. Dacă cucerești New York-ul poți s-ajungi să te simți mare maher – Trump și Scaramucci sunt niște exemple excelente. [Râde] Oamenii din zona central-vestică pur și simplu nu se poartă așa. Au o atitudine firească, cu picioarele pe pământ, care-i ajută să fie amuzanți. În comedie, de multe ori faci mișto de chestii. Ajungi bun la asta, când trăiești în zona central-vestică.

Între New York, Los Angeles și zona central-vestică, ai trăit în multe locuri din America – și, ca teme, Breaking Bad și Better Call Saul sunt seriale foarte americane.
În America, putem să ne reinventăm – suntem încurajați s-o facem. Jimmy încearcă să se reinventeze din escroc în avocat respectabil. Simte că i se cuvine să facă asta și multe personaje din lumea lui ar simți că i se cuvine, într-adevăr. Dar fratele lui nu crede că ar trebui să i se permite să se reinventeze, așa că îi refuză respectul pe care se chinuie cu disperare să-l câștige. Deci, în sensul ăsta, e o poveste profund americană.

M-am întrebat adeseori cât de mult s-ar putea identifica oamenii cu povestea când am început Better Call Saul. E un personaj atât de unic, cu un drum unic. Dar pornirea universală de a încerca să câștigi respectul oamenilor pe care-i iubești, fără să fii în stare să obții asta e o luptă comună multora. Oare chiar poți să te reinventezi în America sau pur și simplu așa credem noi?

Ideea de a te reinventa oglindește traiectoria propriei tale cariere, în sensul că în ultimii ani ai jucat niște roluri pe care publicul tău de bază nu le așteptau înainte din partea ta.
Cred că singura întrebare pe care-ar trebui s-o pui în privința asta e: oare e din cauză că sunt extraordinar de talentat sau pentru că de la bun început n-am fost pe unde trebuia să fiu ca actor? Cred că răspunsul corect e al doilea. Sunt o prezență mai bună în lumea dramatică decât eram în comedie – și mor după comedie. Îmi place la nebunie să scriu comedie și să fac parte din ea, dar ca prezență fizică și vizuală într-o poveste, probabil am un impact mai mare în drame. Sincer, nu-i un omagiu adus versatilității și amplitudinii gamei talentului meu, cât e povestea unui om care a ajuns, în sfârșit, acolo unde-ar fi trebuit să fie de la bun început.

Cred că s-ar mai putea argumenta că simțul momentului în comedie e esențial pentru a putea să înțelegi cum să te porți ca actor dramatic.
Și în drame există un simț al momentului. Trebuie să simți ritmul dar chestia importantă care te face potrivit pentru drame, spre deosebire de comedie e senzația pe care o creezi publicului, că ai mai multe-n tine decât se vede cu ochiul liber. În comedie, e mai haios să vezi un om pe care simți că l-ai cunoscut din prima. Pe când o persoană care are o energie mai complexă s-ar putea să fie mai potrivit pentru drame, în care vrei ca oamenii să se-ntrebe: „Oare ce spune, de fapt, omul ăsta?” Asta-i teoria mea de căcat.

Fotografie de Coley Brown

Familia e o temă importantă în Better Call Saul. Tu, la rândul tău, ai fost unul dintre cei șapte copii din familia ta.
Șapte copii Odenkirk, toți haioși. Fratele meu Steve locuiește în Tucson și lucrează în bănci. Fratele meu mai mic, Bill, e scenarist și regizor la The Simpsons.

Pentru rolul Jimmy te-ai inspirat din vreo rivalitate din familia ta?
Îmi place mult de Jimmy McGill – empatizez cu el și cu dorințele lui – dar nu mi se pare că oglindește călătoria mea prin viață din punct de vedere emoțional. Nu pot să identific din lumea mea care e ca Chuck pentru Jimmy – de a cărui aprobare să am nevoie sau să-mi trebuiască. Poate așa mă mint eu pe mine, dar n-o simt.

Mama mea e foarte credincioasă și n-a putut niciodată să se uite la comediile pe care le-am făcut eu cea mai mare parte din viață. Sunt prea porcoase și înțepătoare la adresa religiei și a perspectivelor conservatoare. Pe mine, însă, nu pot să spun că mă deranjează prea tare. A încercat să se uite la Saturday Night Live, când am prins eu o slujbă de scenarist la ei – eu nici n-am știut că a încercat, dar m-a sunat după a treia emisiune la care lucrase și mi-a zis: „Am încercat să mă uit la show-ul la care lucrezi tu. Îmi pare rău, dar pur și simplu nu pot să mă uit la așa ceva.” Eu eram, gen: „Cine ți-a zis să te uiți? Nu e de tine.”

Citește și Am citit cartea lui Mihai Neamțu despre Donald Trump și-am pierdut trei zile din viață

Oamenii au început să se uite la Better Call Saul cu așteptarea că Jimmy va fi personajul negativ, dar e mai complicat de-atât. Cum ai abordat împăcarea diferențelor dintre Jimmy și Saul din Breaking Bad?
Munca de a explica modul în care Jimmy se transformă în Saul – ce-au ei în comun și felurile în care sunt foarte diferiți – o las în seama lui Vince Gilligan și a lui Peter Gould. Jimmy a făcut niște escrocherii când era tânăr, pe care le arătăm de la bun început. Eu am putut să fiu Saul, dar am avut parte și de niște secvențe mai liniștite.

Toți suntem diferiți la muncă față de felul cum ne purtăm cu prietenii, când suntem singuri sau când suntem cu un partener. În Breaking Bad, nu l-am văzut pe Saul decât la birou. Nu exista niciun conflict cu un fel al lui diferit de a fi. Știu că eu sunt foarte diferit într-un grup de scenariști de comedie, față de cum sunt acasă, cu nevastă-mea.

Ce seriale îți plac la ora actuală?
Baskets e serialul meu preferat. Pe locul doi, la o distanță foarte mică, e Catastrophe. Mor după The Last Man on Earth, iar Antiques Roadshow îmi atrage mereu atenția. Nu știu ce emisiune mai prezintă la ora actuală Donald Trump, dar e o emisiune excelentă. Nu știu cum se numește – Statele Unite ale Americii? E o emisiune haioasă, dementă, tristă, dementă și imprevizibilă.

Mi-e groază de finalul serialului ăstuia.
A, finalul o să fie de-ăla de să-ți dai foc la casă.

Multe dintre sketchurile din Mr. Show par cu-atât mai relevante astăzi. Practic, sketchul cu „Legea lui Worthington” e Donald Trump. Nu ți se pare straniu de premonitoriu serialul?
Ba da! Nu-mi place când realitatea e o glumă – când se desfășoară ca o scenă de comedie satirică scrisă ca la carte, de niște împușcați în cap. Realitatea ar trebui să fie mai complexă de-atât – n-ar trebui să fie atât de evidentă. Ar trebui să aibă o textură mai complicată. Dar n-are! Sketchul cu „Fairsley’s Foods” a fost ce s-a întâmplat la ultimele alegeri. FOX News era Fairsley’s Foods, aruncau pur și simplu cu niște acuzații la care trebuia să răspunzi, și, prin faptul că răspundeai, le făceai legitime. Dar trebuie să răspunzi la ele, așa că pur și simplu n-ai nicio șansă.

Cea mai dubioasă chestie nu e că Trump urmează Legea lui Worthington – ci că o parte atât de mare din America ar fi complet de acord și ar trăi după logica ideii „dacă faci mai mulți bani, înseamnă că ești mai deștept”. Ei asta cred. Nu știu dacă știu că Iisus n-a făcut mulți bani la viața lui, dar presupun că și el le pare destul de deștept. N-are nicio logică.

Citește și O grămadă de poliţişti îl aplaudă pe Trump că-i încurajează să fie violenți

Pe parcursul ultimelor 18 luni, comedia a devenit aproape prea relevantă în ce privește raportarea la evenimentele actuale…
Cred că ai dreptate. Ăsta-i unul dintre felurile în care SNL a ajuns să salveze comedia. Ultimul sezon a fost cel mai bun dintre toate în ce privește scriitura. S-a mai remarcat, dar – cu excepția chestiilor cu Sean Spicer, care-au fost super haioase – n-a fost vorba de „Uite, asta s-a întâmplat azi sau săptămâna asta.” Exista o percepție mai profundă asupra a ceea ce s-a întâmplat la știri sau în societate. Mr. Show nu era despre evenimente curente, pentru că n-am fost difuzați decât la luni de zile după ce-am filmat episoadele, așa că a trebuit să facem chestii care-ar fi fost relevante și ulterior. Ăsta, însă, a fost un lucru bun. Dacă voiam să facem mișto de reclamele electorale, trebuia să transformăm toată treaba într-un sketch gen „Fairsley’s Foods”, ca să spunem ce voiam să spunem. Asta a făcut emisiunea mai universală și cu o rezonanță mai mare pe un termen mai lung.

Modurile în care Mr. Show a devenit meta erau mișto, dar erau, în același timp, și scurtături ca să mai smulgem un hohot de râs din ceva și să ieșim dintr-un sketch. Uneori mi se pare că e un fel de artificiu. Chestiile mele preferate din Mr. Show erau clasice – chestii despre care aveam impresia că le-am fi putut face și-n vodevil: „Povestea lui Everest”, „Greva foamei”, „Detectorul de minciuni”, „Audiția”, „Șampon”. Nu sunt deloc meta – sunt pur și simplu premise comice solide, simple, grozave, executate într-o manieră simplă și tradițională. Sunt cele mai grele chestii de găsit și cele de care sunt cel mai mândru.

Ai fost unul dintre primii mentori ai lui Tim & Eric. Te recunoști în ei?
Da. Ei sunt extrem de unici și erau complet formați când i-am cunoscut – și-au devenit mai buni la tot ce fac. N-am mai văzut pe nimeni care să facă umor din anii de facultate cu o perspectivă atât de unică și de puternică. E diferit față de ceea ce fac eu – au o calitate abstractă care nu le-ar reuși multora.

David Lynch e extraordinar la a crea momente abstracte cu o calitate absurdă și nepământeană, astfel încât oamenii să se poată conecta la ele emoțional. Creează niște vise cu care pot relaționa milioane de oameni, ceea ce un concept ciudat. Tim & Eric sunt în stare să facă același lucru. E o voce artistică interioară cu care trebuie să te fi născut, iar ei o au. Mor după tot ceea ce fac. Mă depășește complet, dar tot mă face să râd.

Un aspect în care munca ta e comparabilă cu cea a lui Tim & Eric e ceva ce-ar putea să treacă drept un cinism împărtășit pe tema vieții în America. Tu te definești drept cinic?
Majoritatea celor descriși drept cinici nu sunt cu adevărat cinici. Sunt idealiști, iar perspectivele cinice pe care le exprimă sunt, la propriu, mentalitățile lor de idealiști reacționând la o lume care-i dezamăgește zi de zi. Cinismul adevărat e cel al unei persoane care are perspective sumbre, egoiste, dar nu simte nicio emoție pe tema lor.

Eu probabil încă sunt un idealist – o persoană plină de speranță. Și e dubios să spun asta, pentru că simt că nu există niciun fel de speranță. [Râde] Acum mai mult ca niciodată, simt că oamenii au o disfuncție genetică și asta le va aduce sfârșitul. Iar eu sunt doar un pârlit de actor, deci ce drept am eu la asta? Dar pe măsură ce îmbătrânesc, simt că nu există cale de ocol. Trebuie să ne distrugem. Suntem născuți cu asta. Dar eu o să încerc în continuare să fac să fie totul OK – să fac lucrurile mai bune ca niciodată. O să continui să sper.

Dacă e să ne uităm astăzi la unele dintre lucrurile pe care le-ai făcut în anii ’90, par să aibă un potențial mai mare de a jigni acum, decât atunci când au ieșit pe piață. Ce părere ai despre atitudinile și abordările comedianților asupra chestiilor care-i jignesc pe spectatorii mai tineri?
Uite cum s-au schimbat lucrurile – și e fascinant și extraordinar: perspectiva noastră nu mai e automat underground. Mr. Show a fost un serial cult, iar oamenii care ascultau ce aveam noi de zis erau un grup foarte mic, care știau că sunt un grup foarte mic. Nicio clipă n-au presupus că reprezentau o sensibilitate mai amplă. Tot ce făceam noi era văzut drept comentariu la niște norme sociale mai larg acceptate.

Pe vremuri, când făceam comedie, eram revista High Times – jucam pentru fanii noștri. Ei erau singurii care ne auzeau și singurii care înțelegeau ce-avem noi de zis, pentru că înțelegeau că e o glumă dacă spuneam ceva excesiv de nasol, grosolan, prostesc sau retrograd. Însă acum nu mai e mai complet evident, mai ales pentru oamenii mai tineri, care trăiesc pe o lume în care dreapta alternativă inventează știri pe lume și-și oferă comentariile. Comentariile au devenit știri și nimeni nu le mai poate deosebi.

Astăzi trăim într-o lume în care punctele astea de vedere și toate nuanțele intermediare sunt acolo, le auzi și le vezi. Oamenii se luptă pentru chestiile astea! Trebuie să împărtășești ce gândești, dar să ai și sensibilitatea care să te facă să înțelegi că nu mai joci împotriva normelor ăstora sociale înțelese și acceptate. Pur și simplu nu mai există.