Zilele astea, toți au nostalgii pe Facebook despre copilăria lor idilică din anii ’80-’90 când, deși făceau frigul și nu aveau de niciunele, tot se distrau mai bine și mai sănătos decât tineretul din zilele noaste. Ei bine, eu n-am copilărit în „Generația cu cheia la gât”, ci prin anii 2000, când toți colegii mei erau considerați destul de inteligenți în școala primară, cât să-și țină cheia în buzunar ca oamenii, în loc s-o poarte ca o talangă de vită.
M-am gândit să sparg câteva dintre miturile cretine pe care le văd rumegate la „ăi bătrâni” care-au copilărit în anii ’90, de la ăla că televizorul tâmpește, la cel că generația mea nu știe să facă nimic, că n-am stat destul la țară.
Videos by VICE
NU ERA CHIAR AȘA DE RĂU SĂ CREȘTI CU TELEVIZORUL
Foto de sluj78, via Flickr
Tuturor proștilor fuduli le place să spună că televizorul tâmpește. E un fel de șlagăr al omului bătrân și complexat, care nu mai înțelege lumea în care trăiește și preferă să simplifice totul într-o frază. Oamenii o să se uite la lucruri tâmpite și asta nu o să se schimbe niciodată. Dacă n-ar avea emisiuni cu Oana Zăvoranu, ei ar sta să se holbeze după nori care seamănă cu buci, decât să se uite la emisiuni culturale și educative, că mass-media e în primul rând o formă de divertisment (da, chiar și când ar trebui să fie o formă de informare).
Citește și: Cum era să fii raver în anii 90
Ai mei munceau amândoi cam opt-zece ore pe zi și locuiam într-un cartier în care familia mea nu știa pe nimeni și nu prea erau copii. Așa că televizorul mi-a fost cumva dădacă, bonă, educator și divertisment. Mă trezeam, îmi făceam un sandviș cu margarină și sare și mă puneam în fața ecranului să urmăresc o casetă video piratată de la Disney, Cartoon Network pe vremea când era în engleză sau Animal Planet, că-mi plăcea mult cum vorbea Steve Irwin la emisiunea aia cu crocodilii, chit că tot o emisiune de genul ăla, doar cu pisici de mare, i-a adus moartea.
Asta m-a ajutat să învăț o altă limbă, pe lângă toate lucrurile interesante din documentare. Pe la patru ani, mă lovea educatoarea cu rigla peste unghii, că le ziceam lucrurilor în engleză și nu-n română, din simplul motiv că aia am învățat de la televizor. Pentru mine școala primară a fost un chin în sine c-a trebuit să învăț în română chestii învățate instinctiv în engleză de la TV. Și probabil datorez orice brumă de simț al umorului, valori morale și înțelegere cutiei ăleia luminoase, care m-a învățat practic tot ce aveam nevoie și ce n-aveau timp ai mei să facă.
VIAȚA LA ȚARĂ NU A FOST NICIODATĂ IDILICĂ SAU PROFUNDĂ ÎN ROMÂNIA
Foto de Nicu Buculei via Flickr
Mulți se plâng că ăștia micii nu apreciem destul viața la țară, că n-am simțit huma sub picioare și că înțelegem mult mai puțin viața din cauza asta. Dar eu cred că puțini ați făcut efortul să priviți la rece cât de nasol era acolo. Am prieteni care-și amintesc cu nostalgie cum făceau lucruri care acum li se par absolut odioase la țară, pentru că era totul ca-n Mad Max și nimeni nu-i trăgea la răspundere.
Ai mei m-au dus la țară prima dată pe la vreo nouă-zece ani, când și-au dat seama că pot să mă abadoneze pe la rudele din Brăila, ca să aibă timp pentru ei. Prima mea amintire de acolo a fost cum mă afundam în noroi, imediat cum am coborât din mașină. Nu aveam ghete la mine, pentru că era vară și ai mei nu s-au gândit c-o să am nevoie, așa că m-am târât prin mocirla satului brăilean până la ușa jegoasă a casei de chirpici în care locuia un fel de stră-mătușă de-a mea.
În prima zi, mi se părea totul o superaventură ca-n desene animate, cu animale dubioase, copiii necunoscuți și un tărâm nou de explorat. Din a doua, deja nu mai era nimic de făcut în satul ăla trist și voiam acasă. Copiii din sat, care erau toți cumva verii mei, aveau ca hobby să-și bată joc de un altul mai mic, cu handicap. El voia să se joace fotbal cu ei, așa că îl mințeau că-l lasă, dacă molfăie și înghite o piatră și alte provocări de genul ăsta.
Evident o făcea, apoi ei râdeau. În rest, stăteam cu bâtrâna care-și tocea mintea la telenovele și bălea la fața rumenă a lui Adrian Năstase sau vorbeam prin cârciuma satului cu zugravi alcoolici despre extratereștri și conspirații. După două saptămâni de Românie profundă, voiam să mă împușc.
CITITUL ERA UN CHIN PÂNĂ RENUNȚAI LA LITERATURA COMUNISTĂ ROMÂNEASCĂ
Foto de Noel Zia Lee, via Flickr
Alt mit e că ăștia din generația mea nu citim și refuzăm să citim. Eu uram cititul în primii ani de generală, pentru că tot ce învățam acolo erau poezii și povești cu sate pustii și ulițe părăsite. Aproape toate personajele din literatura românească predată la școală sunt niște țărani triști și amărâți care se omoară între ei pe pământ, își iau bătaie în copilărie și își bat nevestele numite Ana. Aproape toate-s scrise de autori iubiți de Partidul Comunist, precum Sadoveanu sau ăla care a scris Cireșarii. E evident că nu am cum să empatizez cu așa ceva ca un puștan crescut la oraș sau să înțeleg ce fac ăia cu prispe și vetre, pentru că nu aveam de ce, chestiile alea nu făceau parte din universul meu.
Apoi am descoperit că există literatura internațională: romane polițiste cu Sherlock Holmes, SF-urile fascinante scrise de Asimov, seria Harry Potter, romane istorice superbe despre Alexandru Macedon și regii Franței. Toate simpliste și comerciale, dar mult mai interesante și mai bine scrise decât literatura aia română rurală. De atunci, citesc în continuu și nu-s singurul din generația mea. Doar că nu o să citesc chestii gen Cireșarii, pe care le citeai tu, pentru că nu mă mai regăsesc deloc acolo.
JOCURILE VIDEO TE ÎNVĂȚAU MAI MULTE DECÂT ȘCOALA
Foto de Aine, via Flickr
Cel puțin o dată pe lună aud o mamă la TV care spune superior „eu n-o să-mi las niciodată băiețelul să se joace pe calculator, că învață violență de acolo, îl oblig să se joace doar afară”. Asta de parcă aproape toate jocurile outdoor de băieți nu implică violență sau nu degenerează eventual în așa ceva.
Citește și: Cum era să fii gamer în România anilor 90
Față de sistemul educațional comunist din școlile românești, unde toceala este regula, jocurile video pot fi ca niște cărți interactive. Am învățat mult mai simplu geografia, când eu eram ăla care cucerea capitalele europene într-un joc de război, la fel cum am învățat istoria mai bine când jucam în rolul personajelor de acolo. Până și știința a ajuns la concluzia că jocurile video îți dezvoltă mintea și coordonarea.
În plus, aproape toate slujbele intelectuale și bănoase din zilele noastre implică să stai în cur, timp de opt ore, în fața calculatorului. Jocurile video îl pregătesc pe copilul tău pentru asta mai bine decât o s-o facă o mie de ore de Informatică, unde învață un limbaj de programare care se folosea în 1984.
MOBILELE AU ÎNLOCUIT CHEIA DE LA GÂT
Așa arăta primul mobil, de pe care le dădeam raportul alor mei. Foto de fs88infe, via Flickr
Toți profesorii se plâng că vin copiii cu mobile la ore și o fac de când eram eu mic. Unii au ajuns chiar în stadiul de refulare ceaușistă în care vor să le interzică elevilor să le aducă la școală. Adevărul e că pe profesori îi irită că elevii le pot filma abuzurile, pot filma palmele pe care le aplică ca niște corecții elevilor, totul sub o metodă pedagogică ruptă din Evul Mediu care n-a dispărut din școlile românești.
Pentru părinții mei și pentru cei ai colegilor mei, mobilul era un înlocuitor respectabil pentru faza cu cheia la gât. Le dădeam raportul cu ce-am făcut, le spuneam dacă mă duc afară cu prietenii după ore, era o metodă mult mai civilizată de a-ți supraveghea copilul, în care-i respectai și libertatea individuală. Față de copiii de pe vremuri, în care părinții nu avea încredere nici să le lase cheia în buzunar, cei din generația mea învățau responsabilitate de mici, prin faptul că trebuiau să poarte de grija mobilului din buzunar, al cardului de transport și al altor gadget-uri și acte.
NU ERA DE CĂCAT TOTUL, AȘA CĂ NU ERAM OBLIGAȚI SĂ FACEM MUNCĂ SILNICĂ
Foto de woodleywonderworks, via Flickr
Un alt lucru care i se reproșează generației mele e că nu știm să facem nimic fizic. Pe ăi bătrâni i-au pus părinții să spargă lemne că mureau de frig la țară, erau puși să dea la sapă timp de n-șpe ore, erau puși să care saci de cartofi și să se urce pe casă să repare antena ca să vadă Cerbul de Aur.
Citește și: Cum s-au format artiștii români moderniști, în anii 90
Și eu am cărat saci de cartofi, dar în rest pot să zic c-am ars-o destul de leneș în copilărie și mă bucur de asta. În loc să am niște amintiri oribile cu muncă silnică inutilă sau să stau cu taică-miu să mă uit cum strică Dacia și mai tare, m-am jucat, fie afară sau pe televizor. Mă rog, am făcut și eu chestii mărunte, gen i-am învățat p-ai mei cum să-și programeze mașina de spălat, microundele, videoul sau cum să folosească mobilul și calculatorul. Chestii mici care nu folosesc absolut deloc în societatea modernă.
Hai să nu mai mâncăm căcat și să recunoaștem că, în esență, fiecare generație e la fel de bună sau rea ca oricare alta. Diferențele apar odată cu progresul tehnologiei și al societății. Iar cei care rămân blocați în nostalgii și dau vina pe tineret o să ajungă inevitabil fix bătrânii ăia ranchiunoși de la bloc, care-ți tăiau mingea cu cuțitul, de-ai dracului ce erau.
Citește mai multe despre nostalgie nouăzecistă:
Ce probleme aveai ca tânăr român în tranziția haotică din anii 90
Cum te făceai praf în Bucureștiul anilor 90
Cum a fost să cresc ca rocker în anii 90
