Am făcut un internship la o fabrică de canabis

Nu știu absolut nimic despre canabis, deși lucrez la VICE. Cum mă integrez eu aici? Păi nu prea mă integrez. Am fumat un joint de două ori în viața mea. Canabisul nu m-a intrigat niciodată, ba dimpotrivă. Impresia mea a fost mereu că stonerii sunt oameni care vorbesc mult prea lent și își trăiesc viețile pe canapele vechi și pătate. Cel puțin așa m-au învățat cultura pop și politica – că fumatul de iarbă e stupid și periculos. Dar vremurile s-au schimbat.

Guvernul federal vrea să legalizeze canabisul pentru uz recreațional în Germania. Ministrul german al Sănătății Karl Lauterbach a anunțat, pe la jumătatea lui martie, că va prezenta un proiect de lege „în următoarele săptămâni”. După legalizare, s-ar putea să se schimbe multe. Pentru unii, berea de după job se va transforma, poate, în jointul de după job. Cele 4,5 milioane de persoane din Germania care deja fumează iarbă nu vor mai fi nevoite să se ascundă. Fumatul de iarbă va deveni ceva normal. 

La începutul lunii martie, eram în Ebersbach, Saxonia, pe locul unui fost abator, înconjurată de camere de supraveghere. În spatele zidurilor groase de 24 de centimetri, oamenii nu mai ucid animale, ci grădinăresc. Compania Demecan produce o tonă de canabis medicinal în fiecare an. E una dintre cele trei companii din Germania care au permis pentru așa ceva – iar azi e ziua recoltei. Sunt pe lista de vizitatori și trec printre paznicii de la intrare.

„E ok, e cu mine”, le spune Muhammad Abd El Qadir, purtătorul de cuvânt al companiei Demecan. Mă conduce prin fabrica de o sută de metri pătrați ca să îmi pot începe internship-ul de o zi. Aici, personalul culege o tonă de muguri de canabis în fiecare an. Conform Institutului Federal pentru Medicamente și Dispozitive Medicale, în 2022, în Germania, s-au importat aproape 25 de tone de canabis în scop medical. Compania ar avea loc să crească mult mai mult – ar putea crește producția până la zece tone pe an. Deocamdată nu are permisiunea să facă asta, dar lucrurile se vor schimba odată cu noua lege.

Pe moment, mă voi mulțumi cu canabis medicinal legal. Cumva mă liniștește faptul că produsele pentru industria farmaceutică se produc aici, pentru că medicamentele produse în Germania sunt sigure. Cel puțin așa sper. Înainte ca Muhammad să mă ducă la plante, îmi schimb pantofii cu niște crocși roșii, într-o antecameră. Mă spăl pe mâini și schimb crocșii roșii cu unii verzi care scârțâie la fiecare pas. După care îmi pun un costum de protecție alb, o cască de protecție pentru păr și mă spăl din nou pe mâini. Sterilă, intru în fabrică împreună cu Muhammad.

Miroase extrem de puternic a canabis și a portocale (mă gândesc că e de la dezinfectanți). Zici că suntem în camera de cămin a unor studenți la artă maniaci cu curățenia. Deja simt că mă sparg numai de la miros. Mă uit în jur și văd numai coridoare și camere de supraveghere, ca într-un spital.

Să începem cu bebelușii, mi-a zis Muhammad și m-a condus într-o cameră cu un frigider imens. Aici e plin de plăntuțe de canabis în recipiente din plastic. Mi-e teamă să le ating, știu că ele reprezintă viitorul companiei. Sunt clone derivate dintr-o singură plantă mamă. Aici sunt plantate două specii: Bubba Kush și Orange Velvet. Acum știu de unde vine mirosul ăla de portocale. Plantele cresc într-un amestec bogat în nutrienți și sunt transferate din recipiente după ce ajung la o anumită mărime. Aproape la fel ca oamenii.

Transplantată într-un bloc galben de spumă, fiecare plantă e echipată cu un transmițător GPS și primește cantitatea ideală de apă și fertilizant în fiecare zi. De ce un transmițător GPS? Pentru că fiecare dintre aceste plante valorează câteva mii de euro. Dacă ești tentat să scoți GPS-ul, ești filmat de milioanele de camere.

Pe lângă miros, ce mă mai șochează în această fabrică e dedicarea personalului, care tratează plantele de parcă ar fi cățeluși. Camerele par mai curate ca într-un spital și fiecare pas al procesului de producție a fost optimizat până la cel mai mic detaliu. Poate că totuși canabisul nu e o plantă pentru ratați, așa cum credeam.

Încep să fiu curioasă. Dacă aș mușca dintr-o astfel de plantă, m-aș sparge? Muhammad zâmbește și îmi răspunde: „Nu, plantele trebuie să fie mai întâi uscate și, chiar și așa, te-ai sparge doar dacă ai supune iarba unui tratament cu căldură, adică ai arde-o sau ai vaporiza-o.” Ia uite câte lucruri învăț în acest internship.

La următoarea stație, camera de înflorire, temperatura e la 25 de grade. Aici sunt plante de un metru, pe care lumina galbenă din tavan le motivează să crească cât mai mult.

Plantele s-au maturizat timp de trei sau patru luni înainte de ziua recoltei. Toată lumea așteaptă cu nerăbdare această zi, pentru că de obicei are loc de două ori pe lună. Muhammad mă conduce în camera următoare, un paradis pentru orice fumător de iarbă.

Mirosul de canabis e mai puternic aici decât în orice altă cameră. Angajații stau în jurul unor mese de metal și taie mugurii de pe plante, care vor deveni cincizeci de kilograme de iarbă. Printre ei, sunt studenți care lucrează în birouri din Berlin și care vin până aici ca să ajute compania. Până și departamentul juridic al companiei contribuie la acest proces. Atmosfera e exuberantă.

Întreb un angajat dacă uneori i se întâmplă să se spargă pasiv de la plante. „Nu pot să-ți spun pentru că eu oricum am niște tulburări pe care le tratez cu canabis”, mi-a zis Michael Müller, un grădinar care s-a gândit că acest job i s-ar potrivi perfect.

Canabisul se prescrie de obicei pentru dureri cronice. Dar poate fi de ajutor și pentru tratarea epilepsiei, a grețurilor din timpul chimioterapiei sau a sclerozei multiple. Le crește pofta de mâncare persoanelor anorexice sau care și-au pierdut apetitul din cauza cancerului.

Müller și restul echipei stochează apoi plantele corect. Apoi urmează alt pas de procesare. În camera de lângă, o mașinărie scutură bine muguri ca să înlăture frunzele rămase pe rămurele. Ca să se protejeze de praful rezultat, angajații din această cameră poartă măști cu tuburi de oxigen care îi fac să arate ca niște astronauți. Eu n-am primit mască și cred că m-am spart. Sau pur și simplu sunt într-o stare de spirit foarte bună, habar n-am.

Angajații îi bagă într-un cuptor de uscare, unde aceștia se deshidratează și ajung la o treime din greutatea lor inițială. Apoi sunt împachetați și trimiși în farmacii.

„Păi cam asta este”, mi-a zis Muhammad. Mi-am terminat internship-ul. Nu am făcut mare lucru propriu-zis, dar am învățat multe. Și anume, că iarba nu e o plantă pentru oameni leneși, ci că are proprietăți medicinale extraordinare. Dacă se va legaliza și la noi și voi ști că e crescută profesionist ca aici, sunt dispusă să mai dau o șansă unui joint.

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.