Ce, nu știai? Serialul The Idol e de fapt despre credință

E aproape impresionant cât de mulți oameni a reușit Sam Levinson să enerveze cu doar cinci episoade din noua sa mini-serie controversată, The Idol. Un critic de pe Rotten Tomatoes l-a numit „la fel de flamboaiant și ieftin ca industria pe care vrea să o satirizeze” și a rezumat înainte de finalul seriei că: „The Idol se plasează pe un piedestal cu un stil neînfrânat, dar se ofilește sub lumina reflectoarelor”.

Serialul HBO fost condamnat pentru scenele sale excesive de sex, că e plin de genul de dialog care i-ar face chiar și pe cei mai excitați comentatori de pe PornHub să se strâmbe. „Se simte ca și cum ești lins peste tot de un DJ de club scârbos și beat care mormăie ce cur mișto”, a scris Camilla Long, o jurnalistă de la The Times, care a numit serialul „o parabolă a unui star consumat de pop”.

The Idol este într-adevăr o parabolă, dar una care se pierde în reacțiile furtunoase - ușor de înțeles, având în vedere că fiecare episod pare chitit să inspire un val de articole de opinie care examinează aparentul sadism față de personajele feminine - sunt nuanțele religioase ale fiecărui episod.

În ciuda faptului că serialul arată de parcă a ieșit dintr-un moodboard de pe Pinterest, multe scene sunt doldora de iconografie religioasă și o paletă de culori - atât de mult roșu! atât de mult mov! - care n-ar arăta ciudat la Vatican. 

Jocelyn nu e doar o figură feminină în suferință, ci una care se transformă pe parcursul sezonului într-un soi de Mesia. E condamnată, neînțeleasă de lingăii din anturajul său, dar dispusă să salveze rătăciții care erau cândva urmăritorii lui Tedros și acum sunt ai ei.

În episodul „Jocelyn Forever”, ea stă în mijlocul găștii sale ciudate în stilul Cinei cea de Taină, încurajându-i să o salveze atât pe ea, cât și pe ei, în cadrul unei ședințe cu casa de discuri programată ca o ultimă încercare de a împiedica anularea turneului său mondial. O altă scenă, în care Jocelyn mărturisește abuzul mamei sale și-l biciuiește pe Xander cu vinovăție catolică, pregătește cadrul cu Cina cea de Taină. În punctul culminant, una dintre oile pierdute, Chloe, poartă o bentiță cu coarne de diavol (Sam Levinson ți-o dă pe tavă). 

Dar cu mult înainte de acest moment, spiritualitatea și religia o înconjoară pe Jocelyn. Înainte de reprezentația sa puternică și explicită pentru a salva turneul, îngenunchează afară, își scoate sandalele și se roagă cu ochii spre cer. Când reporterița Talia Hirsch de la Vanity Fair o întreabă cine o judecă, ea-i răspunde „Dumnezeu”. Când se întâlnește cu Tedros în clubul său de noapte ponosit, dansează pe „Like a Prayer” de la Madonna. Când Xander își trădează liderul, în stilul lui Iuda, alege să cânte „My Sweet Lord” de la George Harrison și este recompensat cu o îmbrățișare de Jocelyn, plus un sărut de Iuda pe obraz. 

Presupunând că e intenționat, să vezi The Idol ca pe o parabolă religioasă oferă o altă dimensiune suferinței gratuite pe care Sam Levinson i-o provoacă protagonistei feminine. Până acum, noi, spectatorii și criticii, am crezut că serialul este fie despre suferința feminină ca voyeurism, fie despre presupunerea că suferința duce la artă (în ultimul episod, echipa lui Jocelyn o felicită că a depășit trauma ultimului an și a creat piese comerciale din asta).

Dar poate fi și despre suferință ca act de credință, ideea - în continuare la fel de problematică ca celelalte - că durerea ne aduce mai aproape de Dumnezeu. „Durerea femeilor le transformă în pisicuțe și iepurași și apusuri și zeițe sordide de un roșu satinat, le stoarce de sânge și le înfometează, le duce în lagăre mortale și le trimite șuvițe din părul lor stelelor”, a scris Leslie Jamison în eseul său din 2014 „Grand Unified Theory of Female Pain”. „Bărbații le pun în trenuri și sub ele. Violența le transformă în ființe celeste.” Ar fi putut vorbi despre Jocelyn, cu ani înainte să fie inventată și forțată să poarte satin roșu și tocuri cu platformă nepotrivite care o forțează să sângereze, ca stigmate.

N-ar fi prima oară când Sam Levinson și-a crucificat personajele pe altarul conținutului. Și în Euphoria, credința este un curent. În episoadele speciale de Crăciun, care au acoperit decalajul impus de Covid între sezoanele unu și doi, Ali și Rue stau într-un local și devin incredibil de metafizice, vorbind spre Dumnezeu și iertare și se întreabă dacă fiecare are un scop. În filmul său din 2018, Assassination Nation, în care joacă tot Hari Nef, a fost o repovestire a nebuniei religioase care a dus la Procesele Vrăjitoarelor din Salem. 

De fapt, să privești serialul ca pe o parabolă popstar-ca-mesia are mai mult sens decât oricare dintre interpretările posibile. Până la urmă, vedem muzicienii ca fiind mesianici. Serialul în sine a fost inspirat de o laudă a lui Abel Tesfaye adusă lui Sam Levinson: „Dacă aș vrea să încep un cult, aș putea.” „Ce a vrut să zică a fost că fanii lui erau atât de loiali și devotați că l-ar urma oriunde”, a explicat ulterior Sam. 

Și are dreptate. Vedem muzicienii ca pe lideri de culte, lideri religioși sau sfinți. Îi urmăm în jurul lumii și plătim ca să-i vedem cum cântă live. Plângem la concerte. Ne tatuăm versurile lor pe corpuri. Le creăm altare, online și IRL, și-i atacăm pe cei care n-au văzut încă lumina geniului lor (așa cum poate atesta oricine care a îndurat la un moment dat furia conturilor Stan de pe Twitter).

Ne creăm profeți și idoli din ei și venerăm acești idoli. Are sens! Având în vedere puterea starului, poate ar fi trebuit să ne așteptăm la ciudata turnură din finalul The Idol. 

Evident, nimeni din Biblie nu a avut chică, dar chiar și cei mai buni scriitori, fie că au creat Evangheliile sau Euphoria, mai au lacune.