Am încercat mâncarea luxoasă pe care o primesc vedetele la Oscaruri

Nu m-am uitat niciodată la Oscaruri. E un eveniment lung, repetitiv, iar toată lumea încearcă din răsputeri să pară cât mai modest și să mulțumească și vecinului, și frizerului și antrenorului din clasa a patra. Mai degrabă mi-ar plăcea să văd cum mănâncă vedetele pe la mese și se străduiesc să nu-și păteze costumele Dior cu sos. Pentru că asta se întâmplă mai des decât crezi.

„Se face multă mizerie”, recunoaște Elliott Grover, bucătar șef la CUT at 45 Park Lane, un restaurant de lux unde poți comanda un pahar de whiskey japonez care costă 900 de lire.

Grover e primul britanic după ani de zile care se ocupă de acest eveniment care va avea loc anul acesta pe 12 martie. Alături de renumitul bucătar Wolfgang Puck, care a devenit un rezident permanent în bucătăria Oscarurilor în ultimii treizeci de ani, Grover servește un meniu cu fish and chips, plăcintă cu pui și budincă Sherry cu fructe – toate elementele unui meniu britanic tradițional.

E ciudat să auzi asta – parcă nu ți-l poți imagina pe Martin Scorsese la un fish and chips, nu?

„E adevărat, dar sper să le schimb percepția americanilor”, mi-a zis Grover optimist. „Americanii spun mereu că vor să încerce fish and chips, rețeta noastră britanică tradițională.”

Ok, păi și memele care fac mișto de cât de plictisitoare e bucătăria englezească? Îmi spui mie că o să mănânce Jessica Chastain o plăcintă terciuită – și, mai ales, că o să-i și placă? Am fost în bucătăria lui Grover ca să încerc meniul de Oscaruri și să văd dacă se ridică la standardele noastre, ale muritorilor de rând.

Când am mâncat fish and chips la mare, acum niște ani, i-am primit înveliți la modul tradițional, în hârtie de ziar. Din păcate, cerneala ziarului chiar avea un gust nașpa, și, pe lângă asta, îmi tot cădea mâncare din cornet. Dar gustul a meritat, să zicem. Totuși, nu mi-aș fi imaginat că asta primesc vedetele ca aperitiv la Oscaruri.

Versiunea lui Grover e, într-adevăr, o miniatură a felului de mâncare tradițional britanic, dar totul e prăjit în ulei și sunt sigur că antrenorii vedetelor n-o să fie deloc încântați a doua zi. 

„Eiii, e totuși o ocazie specială, o să fie mai deschiși să se răsfețe decât de obicei. Și oricum sunt doar patru-cinci guri, nu e cine știe ce exces”, a zis în apărarea lui.

În loc de ziar, va înveli totul într-un con de bambus (foarte sustenabil): eglefin prăjit, însoțit de trei chipsuri de cartofi și o lingură de mazăre, plus o felie de lămâie.

Peștele e foarte fin și are un gust subtil – ceea ce e grozav, doar nu vrei să stai de vorbă cu alte vedete cu respirația puțind a pește.

Sosul tartar are gust de maioneză cu ceapă verde, iar chipsurile sunt perfect sărate. Simțeam totuși nevoia de ketchup. Grover mi-a zis că se gândește să adauge sos curry. Am fost devastată. Prefer oricând un ketchup ieftin.

Plăcinta de pui există în meniul Oscarurilor de peste un deceniu. Grover a zis că e preferata invitaților dintotdeauna și e mereu cerută. Originea ei datează de pe vremea Imperiului Roman, dar a câștigat popularitate și în Marea Britanie în secolul 16.

Plăcinta a fost cel mai elegant element din meniu. Am mâncat multe plăcinte de pui la viața mea. Bine, majoritatea erau din supermarket și aveau un aluat foarte gros și dens, pe care îl înecam în sos.

Dar plăcinta asta are trufe negre răzuite pe deasupra și arată precum carapacea unei broaște țestoase. Aluatul e sfărâmicios și untos

Ajung în interiorul plăcintei și sunt surprinsă cât de moale e carnea. E clar un piept de pui foarte scump. Umplutura e un amestec de pui cremos, mazăre, cartofi, morcovi și muștar englezesc și are o aromă extraordinară. 

Trufele sunt... ca ciupercile. Sunt un om simplu și nu știu să exprim grandoarea unei astfel de ciuperci regale mai mult de atât. Are gust intens de ciupercă. Sunt sigură că o să-i placă lui Meryl Streep.

Budinca asta n-a lipsit de la nicio întâlnire de familie la mine în casă. Uneori, mama adăuga în ea feliuțe de portocale ca s-o facă mai deosebită.

Grover a rafinat-o la cel mai înalt nivel. Partea de jos e ca un burete înmuiat în jeleu de căpșuni, crema avea o textură perfectă, nici prea dulce, nici prea moale. Iar frișca are gust de frișcă de casă, nu e ca aia la tub pe care o folosea mama în copilăria mea.

Din păcate, nu avea ciocolată rasă pe deasupra, ci doar o cireașă maraschino care, când am mușcat din ea, m-a împroșcat toată cu sirop dulce. Abia aștept ca vedetele să aibă surpriza asta neașteptată – o să aibă toți bărbiile lipicioase. 

Ce să zic, a fost o experiență suprarealistă pentru o fată obișnuită ca mine. Mâncarea a fost superbă. Dar ar fi avut gust și mai bun dacă o mâncam pe canapea la TV. Cred că pentru bogați va fi o ocazie să vadă cum arată viața muritorului de rând.

Poți să-i adaugi câtă poleială vrei și să-i dai nume sofisticate, dar tot e mâncarea de bază a englezului din clasa muncitoare și nimeni nu poate să ne ia asta. M-ar interesa să văd cât de mult le place vedetelor mâncarea cu care am crescut de când eram mică, dar cred că dacă e bună pentru noi, e bună și pentru ei, ce mama naibii.

Bucătarul mi-a zis: „Sincer, dacă ar fi după mine, aș pune și mazăre de la conservă, ca să fie și mai tradițional.” Așa da! Mai vii de-acasă.