Cum de-a ajuns trupa italiană Måneskin un fenomen global

Acum trei ani, când Måneskin a câștigat locul al doilea la concursul X Factor Italia, am scris un articol pentru Noisey despre fenomenul pop și entuziasmul pe care l-a stârnit. La momentul respectiv, păreau să fie în apogeul succesului: proaspăt ieșiți de pe ecranele TV, tocmai încheiaseră un turneu de vară, erau tineri, frumoși și provocatori și protagoniștii unui documentar despre ei la doar douăzeci de ani. Dar acela era abia începutul.

Atunci am scris că mi se păreau neinteresanți din punct de vedere muzical și că atuul lor numărul unu era estetica: erau suficient de transgresivi ca să fie percepuți drept interesanți și inovatori de către publicul general, dar și frumoși rău, elfi îmbrăcați în Gucci, aleși chiar de Alessandro Michele ca să-și promoveze cel mai recent parfum.

În ultimul an, Måneskin au câștigat și festivalul de la Sanremo și Eurovisionul. Iggy Pop a colaborat cu ei pentru remake-ul unei piese, iar Rolling Stones i-au invitat să deschidă concertul lor din Las Vegas.

Trupele italiene de pop rar au succes în afara țării, cu câteva excepții – cum ar fi câteva nume care au ajuns faimoase în America Latină sau Laura Pausini, care a luat un Grammy. Un prieten jurnalist mi-a zis că a realizat în vară cât de mari au ajuns Måneskin, când a cunoscut pe Tinder o norvegiană care voia să se întâlnească doar cu italieni și care scrisese în bio că vrea să găsească pe cineva ca Damiano.

Måneskin au o bază de fani foarte tineri care îi apreciază tocmai pentru că sunt tineri și provocatori; au o legătură viscerală cu trupa și se recunosc în artiștii ăștia care cântă pe tocuri, cu ciorapi plasă, și în atitudinea lor punk și anti-patriarhat.

Când am întrebat pe Twitter, prin intermediul unui fanpage, cine vrea să stea de vorbă cu mine pentru acest articol, am primit sute de mesaje în doar câteva ore. Îmi pregătisem mai multe întrebări, de la banala „Când ai descoperit trupa?” până la întrebări legate de aspecte intime. Care e relația cu comunitatea online, ce înseamnă să fii un fan al trupei în viața de zi cu zi, dacă au fost tentați să asculte și altfel de muzică italiană. Nu am avut așteptări cu privire la răspunsuri, dar, spre surprinderea mea, au fost destul de omogene și au venit din toate regiunile lumii, de la fani de toate vârstele și sexele.

Una dintre fetele cu care am vorbit se numește Jade, are 15 ani și trăiește în Filipine. La fel ca mulți alții, a descoperit Måneskin pe rețelele sociale, după victoria lor de la Eurovision, pentru că toată lumea vorbea despre ei. Mi-a zis că îi plac pentru că sunt tineri, stilați, provocatori și îi dau un sentiment de libertate.

Marua are 24 de ani și trăiește în Mexic. Mesajul ei e plin de entuziasm, cu multe semne de exclamare și, pe alocuri, cu majuscule. „Când mă uit la Måneskin, văd tinerețe, libertate, curaj, bucurie, talent, frumusețe, erotism, energie și iubire!!! Le ador autenticitatea și onestitatea! Rar găsești așa ceva în ziua de azi.” Tinerețea și îndrăzneala sunt teme care se repetă în fiecare mesaj, ca o formulă magică sau o rugăciune. E înduioșător să realizezi aura aproape sacră a trupei și relația de încredere care îi leagă pe fani de acești muzicieni. Poate că Manuel Agnelli are dreptate și Måneskin chiar sunt noii Beatles: puține trupe au o bază de fani atât de pasionați și iubitori.

Când criticii muzicali vorbesc despre ei se împart în două mari categorii: unii spun că sunt mișto, trăiască rockul, alții vorbesc de ei de parcă ar fi ciumă, mai degrabă și-ar străpunge timpanul cu acul decât să asculte așa ceva. Chris Deville a scris pe Stereogum: „Înainte să spui că Måneskin sunt o victorie pentru muzica rock, ascultă coverul lor la Beggin' – e o insultă, refuz să cred că cineva îl ascultă altfel decât ironic”.

Una dintre întrebările pe care i le-am pus Ștefaniei, o fană de 17 ani din România, avea legătură cu versurile ei preferate din melodia „Vent’anni”: „E andare un passo più avanti, essere sempre vero / Spiegare cos’è il colore a chi vede in bianco e nero” (Fii mereu cu un pas în față, fii mereu tu/ Și explică-le ce înseamnă culoarea celor care văd doar negru și alb.) Mi-a zis că într-o zi vrea să-și tatueze versurile astea, pentru că o ating și o fac să plângă. În general, piesele care îi plac sunt despre curaj și hotărârea de a-ți urma visul, indiferent ce spun ceilalți despre tine.

Cred că toate răspunsurile fanilor arată că avem nevoie să ne regăsim în alții și să ne construim idoli ca să ne simțim mai puțin nesemnificativi și mai puțin singuri.

Diya, pe de altă parte, are 17 ani și locuiește în India: mi-a scris un mesaj foarte drăguț. Mi-a zis că îi place mult că Måneskin vorbesc deschis despre sexualitate, atât în concerte, cât și în videoclipuri. „Ca persoană queer, faptul că sunt atât de deschiși cu privire la sexualitatea lor mă inspiră, pentru că locul în care trăiesc e conservator. Mă uit la ei și mă simt mai liberă. Toți membrii trupei sunt respectuoși, feminiști și foarte maturi pentru vârsta lor. Îmi plac toți, dar preferata mea e Victoria, pentru că mă face să mă simt mai confortabil și mai încrezătoare. E idolul meu, mai ales că și eu învăț să cânt la bas.”

Motivele pentru care lumea nu-i place pe Måneskin au legătură, de obicei, cu tehnica și orginalitatea – iar motivele pentru care fanii îi plac au legătură cu stilul, curajul și autenticitatea. E clar că trupa are ceva magnetic, așa că mai bine nu ne-am mai certa pe tema asta și ne-am bucura că lumea a ajuns să cânte la unison în limba italiană – chiar dacă nu cântă muzica noastră preferată.

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.