Am analizat cel mai rasist album al lui Gwen Stefani

Foto via Wikimedia Commons

Love. Music. Angel. Baby. e departe de a fi cel mai bun album al tuturor timpurilor. Albumul a primit tot felul de critici după lansare. Toate furturile culturale din melodii și din campania de presă au supărat majoritatea ascultătorilor. Astăzi, s-ar putea să te supere și mai rău albumul. Cel mai probabil, o urăști deja pe Gwen Stefani, doar ți-a dat un milion de motive s-o faci. Dar pentru fetele și băieții gay care au auzit „Hollaback Girl” în școala generală sau în liceu, Love. Music. Angel. Baby. a avut un impact major. Era intersectarea muzicală dintre feminism, pop, rap și capitalismul făcut în trening Juicy Couture și era, fără îndoială, un album cu greutate. Chiar și zece ani mai târziu, piesele lui Stefani îmi satisfac pofta de new wave, hituri pop și feminitate irezistibilă. Iubesc albumul ăsta, orice-ai spune tu.

Gwen Stefani a scos primul ei album ca artist solo acum zece ani. Încă îmi amintesc cum țineam CD-ul în mână, în ziua în care a ieșit, în 2004. Coperta a la David Chapelle îmi spunea că nu mă uit la produsul vocalistei pop punk de la No Doubt, pe care o idolatrizam, ci chiar la un artist pop autentic. Atunci n-am știut că, de câte ori voi relua melodiile lui Gwen pe parcursul deceniului următor, piesele dulci-amărui vor deveni din ce în ce mai hipnotizante cu fiecare ascultare. A durat până să înţeleg reinventare conceptuală inteligentă, dar problematică, a unor realități vechi, făcută de cântăreată prin disecare, analiză, reconstrucție.

Stefani a înregistrat Love. Music. Angel. Baby. când No Doubt se despărţiseră în anii ‘2000. Piesa „Why You Treat Me So Bad”, a trupei Club Noveau, din 1986, a inspirat-o să compună un album în spiritul muzicii dance a anilor ’80, dar rezultatul final combină multe alte stiluri, poate puțin cam prea multe, de la disco la new wave.

Deși artista a anunțat colaborarea cu multe nume mari: Slim Thug, Andre 3000, Linda Perry, ea spunea că voia doar să compună un album de „muzică dance cretină”. Iată că primul single al albumului, „What You’re Waiting for”, a ieșit orice mai puţin o cretinătate. Aparent, Perry a smuls cântecul din mintea și plămânii lui Gwen Stefani de-a lungul a nenumărate sesiuni de înregistrări. Tema piesei este lupta interioară a artistei care trebuie să atingă și să păstreze succesul în muzică și în viață, fără să-și pierdă feminitatea. „E normal să mă îngrijoreze/ Fac totul singură”, strigă Gwen într-unul dintre versuri. „Cui îi pasă de fapt? E viața ta”.

Gwen Stefani privește industria din care face parte drept în ochi, cu o hotărâre de neclinitit. Cântă despre cum „își va pierde momentul de glorie din cauza cromozomului feminin” și face remarci misogine de tipul „Asumă-ți un risc, târfă proastă”. De ce nu a ieșit piesa asta pe albumul lui Cher? Sau pe al lui Britney Spears? După lansarea „What You’re Waiting For ?”, nicio altă artistă pop matură nu a scos vreo piesă cu un mesaj provocator şi feminist, până la albumul care-i poartă numele lui Beyonce, din 2013. Chiar și în cazul ăsta, Beyonce a lansat un album care prezintă o listă de probleme sociale în sine, cap-coadă, în niciun caz nu vorbim de o singură piesă de impact.

Spre deosebire de Beyonce, Stefani nu e suficient de „dotată” ca să dea suflet albumului prin simpla prezență. Cu mici excepții, cum ar fi „Hollaback Girl”, Gwen se ascunde în rolul visătorului care doar își imaginează succesul. Face un cover după piesa „Rich Girl”, a lui Louchie Lou și Michie One’s(1993), care e oricum un remake al „If I Were a Rich Man” din filmul Fiddler on the Roof. Au trecut zece ani de atunci şi înca mi se pare ciudat să ascult versurile unui cover din gura unei artiste foarte bogate de culoare albă.

În ziua de azi, vedetele pop sunt perfect conștiente de puterea lor. Fanii le-ar taxa instantaneu vulnerabilitatea. Ascultătorii caută femei care și-au clădit deja reputația: sofisticata Iggy, Regina Fundurilor de Pretutindeni Nicki Minaj şi Beyonce, Femeia Perfectă. În 2014, vedetele nu tânjesc după haine de designer. Deja le poartă. Atunci când a lansat Love. Music. Angel. Baby. Gwen Stefani producea haine pentru firma ei L.A.M.B. Numele firmei e menționat de mai multe ori printre versuri, ceea ce a stârnit reacția unora dintre critici cu privire la adevăratul scop al albumului. David Browne de laEntertainment Weekly a comparat albumul cu „o revistă comercială lăsată prin poşta, care-i mai mult catalog de produse, decât ceva cu articole de modă veche.” Iar Nick Sylvestera scris pentruPitchfork că Gwen Stefani ar trebui să rămână designer de curele pentru punkişti.

Ceea ce acești critici nu văd, însă, este că Gwen Stefani aruncă mesaje ca „îmbogățește-mă” dezordonat prin album și îl face să capete aura de opulență a pieselor din anii ’80 „Money”, de la Flying Lizards sau ceva amuzant ca „Escalator of Life”. Un exemplu ar fi „Luxorius”, un fel de odă adusă bumbacului egiptean, călătoriilor la clasa I și șampaniei scumpe. Cântăreața își transformă iubitul într-un obiect, mai întâi în limuzină și apoi într-un cufăr de comori. La refren, cântă într-o notă bizară „Ca-ching, ca-ching “, ironizează lăcomia umană și restul dorințelor noastre primitive, în timp ce combinaţia de sunete frenetice de synthetizator sau clopote transformă totul într-un show comic. Face „Material Girl ” a Madonnei să pară despre o întâlnire romantică la McDonald’s, iar aici arată Gwen Stefani despre ce e vorba cu adevărat în Love. Music. Angel. Baby.Artista împinge referințele retro la extrem.

„Crash”, balada explicită de pe album, sună ca și cum ai pune-n blender „I Can’t Wait” de la Nu Shooz și „Do You Wanna Funk” a lui Sylvester și ai adăuga metafore sexuale cu mașini. Gwen compară sexul cu ea cu o cursă. Cântecul are instrucțiuni clare despre cum să o conduci, iar vocea ei se pierde înfundat printre râsete și hlizeli asemănătoare cu cele ale lui Alison Moyet în „Situation “.

Piesa „Serious” începe cu muzica unei orchestre, urmată de un ritm dansant de tobe, asemănător cu melodiile lui Prince. Subiectul cântecului este iubirea cu accente maniace a artistei care își întrerupe versurile cu interjecții vodeviliene ca „ooh ” și „yeah “. Versurile „Cred că nu mă pot abține/ Voi avea nevoie de niște medicamente de-ale tale” mă duc cu gândul la anxietățile lui Carol Douglas de pe mult mai echilibrata „Doctor’s Orders “.

Fiecare minut al albumului sună ca ieșit dintr-un pick-up stricat al anilor ’80, dar sound-ul defect și materialismul exagerat nu sunt deloc lucruri rele. Ba chiar aș spune că fix acest sound face ca reconstrucția muzicii dance făcută de Stefani să dea naștere la un album al naibii de bun. Să nu mai vorbim de faptul că vocea ei se pretează pe orice gen, ca un cameleon, și sună puternic, sigur, indiferent de haosul de sunete pop creat în jurul ei.

Totuși, odată cu intrarea lui Gwen Stefani în pop-ul postmodernist, anumite probleme sunt inevitabile și actuale chiar și azi, în 2014. Nu toate piesele de pe Love. Music. Angel. Baby. trec testul timpului. Nimeni nu a închis ochii la controversele cele mai mari stârnite de versuri. De exemplu, obsesia devenită aproape fetiș a cântăreței pentru fetele din districtul Harajuku din Tokyo, cunoscut pentru curentele fashion excentrice și lolite ce instigă la sex și indecență. La conferințele de presă, patru fete Harajuku, botezate cu inspirație Love, Music, Angel și Baby, o însoțesc pe muziciană ca niște învățăcele tăcute. Margaret Cho a lansat critici usturătoare la adresa „accesoriilor ” lui Gwen și i-a numit campania de presa un show de menestreli. Deși nimeni nu avusese obrăznicia să angajeze femei japoneze ca „recuzită “, fetișismul asiatic și referințele sexuale nu lipsesc din rock-ul anilor ’80. Câteva exemple bune ar fi Siouxsie and the Banshees, cu „ochii mici ” din „Hong Kong Garden” și hiturile „Turning Japanese ” de la The Vapors și „Mr. Roboto” de la Styx.

Bineînțeles, Stefani nu se oprește doar la referințe japoneze. În piesa Luxorious, are în jurul ei o mulțime de femei latine atunci când își face unghiile la un salon de înfrumusețare, iar în duetul cu Andre 3000, „Long Way to Go,” poate cea mai proastă piesă de pe album, cântăreața sampleaza filmulețe cu vocea lui Martin Luther King, într-o încercare umilă de critică a politicii Statelor Unite din spațiul non-violenței rasiale.

Dacă Gwen Stefani ar lansa piesele astea în 2014, ar rupe internetul în cel mai rău mod posibil. Termenul de furt cultural nu e ceva nou pentru cei care promoveaza multiculturalismul. Comportamentul artistei este de înţeles, mai ales dacă ne uităm la albumul No Doubt „Rock Steady “, cu elemente incorporate din scena jamaicană de muzică dancehall. Cu toate astea, lansarea Love. Music. Angel. Baby. ar fi trebuit să fie un semnal de avertizare pentru următoarele staruri pop care urmau să vină în lumina internațională: Sky Ferreira, Avril Lavigne, Miley Cyrus sau chiar Nicki Minaj, care s-a îmbrăcat în geisha în stilul lui Stefani. La fel ca Miley Cyrus, Gwen Stefani se poate juca ostentativ cu liceeni prin videoclipuri, dar nu poate să îmbrace cultura japoneza sau pe cea latină, așa cum ar îmbrăca niște costume de scenă.

Love. Music. Angel. Baby. este, în același timp, o dezordine totală, un accident auto în versuri și un cufăr plin de sticle de șampanie. Stefani nu doar împrumută, ofensiv, elemente culturale, dar se transformă într-o iubită cu destin fatidic, în care dorințele ei: banii, hainele și sexul, o lovesc ca un derapaj într-o cursă. Rezultă, astfel, o muzică vicioasă, un monstru pop ce seamana cu Frankenstein, un album care nu se vrea inteligent, dar care-și recunoaște, deschis, influențele.

„Poti să încerci să urăști albumul ăsta mult timp, cel puțin o plăcere vinovată tot va rămâne“, a declarat Gwen pentru MTV in 2004. „E ca abecedarul, nu poți să ți-l scoți din minte. Nu am intenționat să fac un album de artă sau unul foarte inteligent. Doar am vrut să fac melodii pe care să le trăiești în momentul prezent și care să te facă să uiți orice altceva.”

Albumul Love. Music. Angel. Baby. este, fără doar și poate, un clasic și mă face să-l ascult în continuare de-a lungul anilor, cu tot cu rasismul implicit și cu nebunia sound-ului electronic. Poate ți se pare naiv, poate chiar prost, dar trebuie să recunoști că haosul construit de Gwen este genial. Deși ridică multe probleme, albumul te face să-l asculți obsesiv, te face să cânți o dată cu artista.

În piesa „The Real Thing “, versurile spun: „Numai Dumnezeu știe ce va urma/ Sunt plină de emoție, ești atât de complex “, iar pe fundal se aude un beat inovativ, dar distorsionat. „Ești ca un roller coaster destinat să se prăbușească/ Dar tot iubesc să te am alături “.

La fel simt și eu despre Love. Music. Angel. Baby.

Traducere: Oana Letiția Neagu

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre Gwen Stefani:
Ce am învăţat despre stil din piesa „Just a Girl” de la No Doubt
Culturi amestecate
Ghidul de rapperi pentru târfe albe