SPOILER ALERT!

Într-un univers paralel în care poveștile și-ar pune-o, Aferim ar fi copilul făcut la beție de scenariul unui film românesc din primii ani de după ’90 – în care trebuia neapărat să fie un „pizda mă-tii”, o pereche de țâțe și hărmălaie de mahala – și Povestea poveștilor a lui Creangă, cunoscută și drept Povestea pulei .

Videos by VICE

Am ascultat Aferim la Festivalul Național de Film pentru Nevăzători. Mi s-a părut ciudată ideea unui astfel de festival, dat fiind că filmul înseamnă o poveste sau un mesaj transmis în primul rând prin imagini. Diferența față de proiecțiile normale de film a fost că, aici, la festival, nevăzătorii au primit câte o cască în care li se spunea, în pauzele de dialog, ce se întâmplă cu personajele, cum sunt îmbrăcate, cum arată peisajul etc. Evident că nu puteam să am experiența unui om care nu a văzut toată viața și este obișnuit să primească altfel informația, însă m-am gândit că îmi pot face, cât de cât, o idee, dacă doar ascult filmul, fără să mă uit – ca pe o poveste sau piesă de teatru radiofonică.

Am ales Aferim, chiar în debutul festivalului, pentru că toți cei care îl văzuseră mi-au spus că este un film excepțional. Am mers împreună cu Mita, care s-a uitat normal, ca să îmi spună la sfârșit dacă am reușit să înțeleg cum trebuie ceva. Mi-a fost greu să rezist o oră jumătate cu capul în jos și mâna la ochi, însă am cedat tentației de a ridica privirea către ecran doar de două ori și numai câte două secunde, așa că sper să nu se considere că am trișat. Alea două ocazii au fost când vocea mi-a povestit despre două „femei frumoase” – curva de la han și boieroaica. Poate că m-am uitat eu prea în fugă, sau mutaseră ăia camera, dar eu unul nu am văzut femei frumoase.

Cum am ascultat eu filmul

Doi călăreți – pe zapciu mi-l imaginez gras și mustăcios, iar pe dorobanț slab și înalt – umblă prin Țara Românească pe la 1835 în căutarea unui rob rom care evadase de la boierul său. Bineînțeles că nici ei și nici celelalte personaje nu folosesc termenul ăsta: uneori zic „țigan” (cuvânt care apare chiar și pe înregistrarea făcută pentru a le descrie nevăzătorilor ce se întâmplă), însă, în general, spun „cioară”, cuvânt care apare mai des decât „nigger” în filmele lui Tarantino.

Ni se spune că filmul e alb-negru. Zapciul și dorobanțul – tată și fiu – au ceva de nea Gogu și Dorel: ăl bătrân e sfătos și spune o groază de platitudini, iar ăla micu’ pare un pic retardat. De fapt, ăl bătrân este atât de înțelept, încât una-două îi trântește câte un proverb sau o vorbă de duh și la fel fac cam toate celelalte personaje ale filmului, de ai senzația că Țara Românească în secolul al XIX-lea era populată de versiuni ale lui Creangă.

La cât râd, însă, celelalte personaje când spune vreunul o vorbă cu tâlc, îți dai seama că fiecare dintre ele este o colecție ambulantă de proverbe unice, pe care ceilalți nu le știu. Zapciul, însă, este mult mai complex decât atât: îi povestește lu’ fii-su chiar și de Alexandru Macedon și de Aristotel, ba și face pe Hamlet la un moment dat, când găsește un craniu pe care îl ia în mână pentru a filozofa despre zădărnicia vieții, „o moarte necredincioasă și lume-nșelătoare”.

VEZI și filmul VICE despre cum sunt tratați romii în Europa

Toate clișeele pe care le-a adunat cinematografia și literatura română despre acea epocă par prezente, cel puțin auditiv, în film: pădurile bântuite de haiduci, locurile pustii prin care galopau, cu potera pe urme, Mărgelatu și Buză-de-Iepure, stufărișul de nepătruns din Toate pânzele sus!, razele care cad ca un evantai și peisajul superb a la România pitorească , șatra de țigani, un iarmaroc, turme de capre și turme de oi, hanul lui Mânjoală, carafe de vin și un chef în care lăutarii le cântă mesenilor la ureche iar ăștia dansează cu săbiile în mâini, popa cu gândurile la alea lumești, turcul bogat, boierul ticălos și țăranul idealizat: „oameni curați, care-și văd de meșteșugurile lor și de animale, bordeie sărăcăcioase dar îngrijite”.

Imaginea asta pare diferită de cea despre care vorbesc istoricii, cu bordeie insalubre în care ăia stăteau și se futeau claie peste grămadă. Până și Moromeții apar în Aferim: singura voce de actor pe care am recunoscut-o a fost cea a lui Rebengiuc care, după cum mi-a fost descris în cască și după gura pe care o făcea, m-a făcut să mi-l imaginez pe Ilie, trebăluind prin curte, cu gura mare și plângându-se la stăpânire cât de sărac e el.

La cât se râdea în sală, ori e publicul infantil ori, fără să-mi dau seama, am ascultat o comedie. Zicea unul un „futu-ți paștele mă-tii”, „du-te-n pizda mă-tii”, „să te fută câinii” – se râdea; era repetată vorba aia din Povestea pulii, „Strâmtă-n pizdă, tare-n șele, crâșcă pula din măsele” – se râdea; copilul capturat odată cu robul povestea cum a fost omorât frate-său din bătaie – se râdea, ba chiar, la un teatru de păpuși la care căscau gura ăia de la iarmaroc, Radu Jude a simțit nevoia să îl pună pe unul din mulțime să strige „fute-o, bă!”, cum răcnea câte un golan de cartier, pe vremuri, la cinema, când se pupau unii în vreun film – și bineînțeles că s-a râs pe rupte și la faza asta.

Dacă scuturi povestea de proverbe și de „pule”, „pizde” și „futut”, pare orice altceva decât o comedie: îți arată condiția tragică a robilor romi din secolul al XIX-lea, iar dacă nu te-ai prins, finalul în care îi taie coaiele lui Garfin este mai mult decât elocvent. Pe deasupra, filmul se vrea, pe undeva, și o poveste inițiatică – ai călătoria, probele prin care trece ăla micu'(când fuge după primul rom, când se luptă cu Garfin), întâlnirea cu moartea, descoperirea sexului, transformarea atitudinii lui și a lui tac’su față de Garfin, pe care, către sfârșit, ar vrea să îl facă scăpat.

Una peste alta, filmul pare un ghiveci în care Jude a băgat în exces de toate. Așa că, după ce l-am auzit, cred că voi fi destul de greu de convins să-l și văd. Idee n-am de ce s-or fi hotărât să îi dea nemții „Ursul de argint”. Poate că e un mod subtil de a le spune alor noștri să plimbe ursul sau poate că e o chestie legată de subiect, na, astea cu discriminarea prind, chit că povestea e dintr-o epocă în care europenii exploatau la sânge Africa, iar americanii aveau zeci de mii de sclavi pe plantații.

Sau poate că succesul vine chiar de la proverbe și fascinația occidentalului pentru primitivul care zice platitudini pe un ton sfătos, gen căpetenia de piei roșii Stă pe Coaie și nu Țipă care spune ceva despre obiceiurile bizonilor sau felul în care urlă lupul la lună. Așa că, dacă nu ești vreun snob care trebuie neapărat să-și treacă în CV c-a văzut un film premiat, sau vreun maimuțoi care râde, vorba aia, „ca proasta-n pulă” când aude cuvântul „pizdă”, eu zic că n-ai nimic de pierdut dacă nu mergi la Aferim. Ca să închei așa, în spiritul filmului, „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”.

Cum a văzut Mita filmul

Mda.

Că nu ai rezistat tentaţiei şi ai ridicat privirea de două ori, când a venit vorba de gagici, e de înţeles, că eşti bărbat. Problema e că, oricât de subiectivă aş fi ca femeie, alea două erau departe de a fi frumoase. „Fata frumoasă” era, de fapt, o roabă bătrâioară şi destul de nasoală, căreia nici măcar nu îi arată ţîţele – vezi doar nişte craci ridicaţi în fân când o fute zapciul, după ce o luase la măturoaie fiu-su. A, şi apropo, nu ştiu dacă te-ai prins că zapciul îi bagă mâna la pizdă, la început, de verificare, când o tocmeşte pentru băiat, iar aia stă, ca vita pe care o cauţi la dinţi în târg!

Cât despre boieroaică, nici asta nu mi-a spus nimic, în afară de faptul că m-am întrebat cât de disperate trebuie să fi fost femeile în epocă, de riscau să le ia soţii înşelaţi la omor pentru o bucată de pulă de rob.

Pe zapciu şi pe fiu ţi i-ai imaginat bine. Bătrânul e corpolent şi şchiop, o altă subtilitate regizorală (sic!) menită să te ducă cu gândul că poartă urmele de neşters ale trecerii sale prin această lume în calitate de om al legii! Eu l-am văzut ca pe o hahaleră de românaş, ades întâlnită şi în zilele noastre, lacom după câştig, frustrat de condiţia sa socială, care se crede mult mai deştept decât e şi care, pe alocuri, dă semne de omenie ce îl fac în ochii lui un bun creştin.

În fapt, nu ezită să îi ia la încins pe romi ca să spună unde-i ăla de îl caută şi chiar trînteşte la pământ şi loveşte o femeie. Nu are nicio remuşcare să vândă în târg, ca pe o vită, un copil de rom de vreo opt ani, fugit de la stăpânul care îi ucisese fratele în faţa lui şi care se ruga mereu de el să îi dea drumul. A, şi se îndoapă cu ciolan şi cu vin la han, în faţa robului flămând Garfin, iar la final îi aruncă şi lui o rămăşiţă pe masă: „Na, bă, şi tu!”

Locurile pe care ți le-ai imaginat tu seamănă doar parțial cu ce am văzut: ai pustietăți și urcușuri cum apar și prin alte filme, nu doar Mărgelatul, ci și seria cu Ardelenii, pădurile arată la fel, dar nici vorbă de Toate pânzele sus!.

E tare că ai amintit de Moromeţii, pentru că fix la asta m-am gândit şi eu când l-am văzut pe Rebengiuc în rolul ţăranului care îl adăpostea pe fugar. De fapt, acolo nu era Rebengiuc care juca un alt rol de ţăran, ci Moromete decupat din filmul lui Stere Gulea şi lipit în filmul lui Radu Jude, o altă subtilitate regizorală!

Faza cu „Fute-o, bă” e aşa: Vasilache o bate pe Mărioara până o omoară (vezi oprimarea femeii în epocă!), dar, la început, nu îşi dă seama că a omorât-o şi o tot înghionteşte cu ciomagul să se ridice. Cum asta nu mai mişca, un dăruit cu purtări alese din public strigă „fute-o, bă” ca s-o trezească!

Despre condiţia ţiganilor de acum două sute de ani ştim că aşa era de la sursele pe care le-a folosit – și a și fost onest să le citeze la final – şi Radu Jude, însă în epoca aia cam pe nicăieri nu se excela în ceea ce privește toleranța față de minorități. Filmul te ajută însă să înțelegi de ce romii sunt cum sunt în ziua de astăzi, de ce unii copii se agață de fusta ta și cer bani, dar mai ales de ce românii îi tratează cum îi tratează, pe nedrept.

Scena de final, cu scopirea lui Garfin, e din Răscoala lui Liviu Rebreanu, unde un fiu de boier este castrat de ţăranii răsculaţi sub privirile îngrozite ale tatălui său.

Când îl și vezi, Aferim nu e nașpa și m-a făcut să râd de câteva ori – ba chiar am învățat, de la popa din film, o expresie nouă, „când ajunge curu cap și lindicu pârcălab” – dar și să mă gândesc la nedreptățile la care erau supuși robii. Nu m-a dat pe spate și mi s-a părut și mie că vrea să spună cam prea multe și nu știe la ce să renunțe. În plus, parcă nu prea se potrivesc tușele groase în care își desenează personajele – care sunt cam caricaturale cu toate proverbele, pizduiala și tămbălăul pe care îl fac – și povestea, în esență tragică, pe care vrea să o spună.

Descrierile pentru nevăzători care însoțesc dialogul par să facă o treabă destul de bună, dar pentru cineva care a văzut: ți-ai imaginat bine ce se întâmpla pe ecran, însă ai făcut referire la imagini din alte filme (alea cu Mărgelatu, Moromeții) la care un nevăzător nu ar fi avut acces.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește și despre alte filme românești:
Noul val de faianță în cinematografia românească
Vecina, o serie de scurtmetraje românești cu și despre iarbă
Serialul Umbre îți poate îmbogăți vocabularul și viața intelectuală
Întrebarea zilei: Cum a fost la premiera „50 Shades of Grey”?