Vineri dis-de-dimineață ies șifonat de la club și cu o gaură considerabilă în buget, așa că mă hotărăsc să merg vreo sută de kilometri, ca să pup niște moaște, poate mi se schimbă norocul; dovadă că în microbuzul de Buzău mă simt cam păcătos și cu un echilibru precar.
Sunt însă gata să plătesc pentru asta în cel mai violent corect mod cu putință. Am văzut reportajele de până acum, știu foarte bine ce mă așteaptă. Va trebui să mă lupt cu o turmă furioasă de mici creaturi negre, înarmate cu tot felul de arme periculoase, cu o experiență și o rezistență net superioare, antrenate să lupte până la ultima suflare. Eu sunt doar un amator și voi fi o victimă sigură a haosului generalizat. În varianta optimistă, răzbat până la moaște, le pup și trebuie doar să mai aștept să mi se întâmple ceva bun.
Videos by VICE
Când ajung la destinație, piața mare din fața Catedralei e goală. Calculez însă că încap lejer câteva mii de oameni. Însuși Patriarhul Daniel însoțește moaștele venite de la București, deci credincioșii buzoieni ar trebui să ofere un show în cinstea lui Big Kahuna.
Trecem pe lângă biserică în căutarea unui covrig. După un gard, un grup liniștit de opt-zece oameni sunt păziți de câțiva jandarmi. Îi întreb ce fac, așa puțini și așa de în spate. Sunt puțini pentru că e devreme. Stau acolo pentru că pe acolo se intră la moaște. Înțeleg de la o tanti că n-au prea mai fost moaște în Buzău. Acum însă, Patriarhia trimite în turneu național ce-a mai rămas din Constantin Brâncoveanu. Mă îngrijorează un pic faptul că nu e un Dumitru sau o Parascheva, sfinți clasici care ar fi făcut ceva miracole și care garantează succesul unui pelerinaj. Pentru faza cu decapitarea de la Istanbul, Biserica Ortodoxă l-a canonizat în 1992. Dar fără miracole și cu un portofoliu relativ modest de biserici construite, Brâncoveanu nu va avea niciodată parte de promovare serioasă.
Obținem covrigii și mergem înapoi spre biserică. Atunci, pe strada aproape goală, apare un semn. Ceva de care o să am nevoie mai târziu. Cumva, Mircea, fotograful, intră în vorbă cu vânzătorul de bilete de bingo de pe trotuarul opus, un tip micuț, pe la șaizeci de ani, cu o tarabă portocalie. „De ce nu vă duceți mai încolo, unde sunt oamenii?” îl întreabă Mircea și indică pâlcul de credincioși din spatele bisericii. „Nu mă lasă. Trebuie să stau la punct fix.”
Schimbăm câteva cuvinte. Nu e foarte încântat de Biserică, nici de oamenii care o frecventează. Crede în Dumnezeu, însă are o problemă – ca tot mai mulți români în ultima vreme -, cu partea materialistă a jobului de preot. Nu-i place tipul de angajat al bisericii care „a fost popă, acum îi face lui fi-su biserică. Ăla n-are nici în clin, nici în mânecă cu așa ceva. N-are har, n-are nimic. Când vine, e un țipar. După șase luni, nu mai poate să intre în Mercedes. Îi fac ăștia vânt: hai, mă, intră…”
„Să vă citesc și din poeziile mele”, spune și mă gândesc că dacă nu iese cu violență la moaște, măcar am o poveste despre un vânzător de bingo care scrie poezii.
Ne citește, dar e timid la început. Nu sunt terminate și în niciun caz nu ar vrea să apară în acea formă într-o publicație. Îi promitem că vor rămâne secrete și începe să ne citească de pe un caiet de matematică. Ce auzim nu suna rău dar, pe de altă parte, eu n-aș fi în stare să deosebesc o Sylvia Plath de un comentariu în rime al unui schizofrenic, la o știre cu Ponta.
A început să scrie în școala generală, dar mai târziu a lucrat la filatură. Merge la cenacluri în Buzău, a publicat niște cărți și a ținut pagina literară de la ziarul Opinia. „Opinia? Adică acolo?” Văzusem sediul Opiniei pe stradă, mai devreme. Acum observ că ne aflam chiar vizavi. „Da, mă întâlnesc tot timpul cu colegii mei”.
La catedrală ceremonia e pe cale să înceapă. Apar autoritățile locale, în frunte cu primarul Constantin Boșcodeală.
Lipsește însă gloata furioasă. Câteva sute de oameni calmi se uită peste gardul bisericii.
Curtea este rezervată doar pentru preoțimea din Buzău,
Un batalion de soldați, un batalion de la Inspectoratul General pentru Situații de Urgență
Și un batalion de măicuțe. Toți îl așteaptă pe Patriarh, care însoțește moaștele de la București.
Încerc să găsesc fanaticii din mulțime, viitorii mei rivali pentru atingerea moaștelor. Îmi atrage atenția doar un tip în pulover bleu, îngenuncheat ca pentru rugăciune. Pare destul de intens. Dar mă mai uit o dată cu atenție. Se roagă sau e doar praf de beat? Mă apropii, dar tot nu-mi dau seama. Pun o mână pe el. „E totul bine?” Întoarce capul încet spre mine, ridică o mână și nu zice nimic. Privirea se întoarce în pământ. Mâna ridicată face semnul crucii. Fanatic, deci. Dar în același timp are ochii mai injectați ca ai mei, deci ar putea să fie și un impostor.
Trebuie să vorbesc cu cineva, dar nu e nimeni care să inspire. Mă apropii de o bătrână oarecare. Are acel puf care se dezvoltă pe față după o anumită vârstă, iar unii dintre ei sunt țepi în toată regula, de circa un centimetru lungime. Sunt arme periculoase și le va folosi, cu siguranță, în timpul luptei. Înainte de orice, menționează că fiul ei e aici, e popă, și probabil îl cunosc. Are amabilitatea să-mi explice cum funcționează o astfel de ceremonie. Să stai în soare și să aștepți e, de fapt, o jertfă și e ok. Te duci la moaște și te rogi pentru ce vrei tu. Și Dumnezeu îți dă. Dar nu acum, ci atunci când consideră că e mai bine. Cam asta e tot.
Preafericitul întârzie. Lumea așteaptă răbdătoare. Sunt și câțiva jurnaliști, între care se remarcă băieții de la Trinitas, rași, apretați și în uniforme identice. Par membri ai unui doomsday cult. Stau un pic mai departe de ceilalți, jurnaliștii păgâni.
În fine, apare un Mercedes negru cu Patriarhul și o dubă.
Din dubă, șase soldați scot cu grijă ditamai racla plină de aur și o cară spre biserică.
Merg în spatele unei măicuțe care se uită fix înainte și bate toaca. Un tip bărbos cu ecuson de organizator se agită și îi dă indicații: „Mai încet, măicuță!” Ritmul bătăii în bucata de lemn scade. „Nu toaca! Mersul!”
Patriarhul și arhiepiscopul de Buzău își spun discursurile, menționează Consiliul Județean, rețeta clasică. Totul pe muzică de fanfară militară. Dar lumea tot nu intră în delir. De altfel, deși Patriarhul Daniel începe să semene fizic cu ayatollahul Khomeini, nu are nici pe departe charisma necesară să își îndemne supușii în luptă. E lipsit de vlagă, e plictisit, pare că vrea să se urce în Mercedes și să plece acasă.
Chiar nu e nimic de urmărit pe aici. Doar baba cu țepi se mai agață de mine. Vrea să știe dacă apare la Trinitas, așa că o îndrum spre băieții serioși cu uniforme. Ceremonia ține de vreo jumătate de oră și nici vorbă să crească un pic ritmul.
La un moment dat se aude sirena unei salvări. În sfârșit, ceva acțiune! Cineva probabil a fost lovit, bătut, tăvălit de mulțime. Fug la fața locului și văd o targă pe care se afla o femeie. Până să ajungă la ambulanță, femeia își revine și le face semn paramedicilor că e ok.
„I s-a făcut un pic rău, n-a mâncat”, îmi zice baba cu țepi. Este în spatele meu, gata să dea explicații. Aha, n-a mâncat! Adică oamenii nu au voie să mănânce înainte să vină la moaște!? „Nu, doar ea. N-a mâncat azi dimineață, nu știu de ce.”
Destul cu plictiseala asta! Facem o nouă pauză de cafea, după care ne ducem la coada din spate, unde ceva grav trebuia să se întâmple. Nu mai erau zece oameni, erau poate cincizeci în total, în general femei în vârstă și câțiva copii. Stăteau liniștiți, mai cumpărau o batistuță sau un busuioc de la singura vânzătoare ambulantă de acolo – nimic cutremurător. Nu aveau niciun pic de vlagă. Nu mai rezist și întreb o bătrână de lângă mine de ce nu se întâmplă nimic din ce se vede la televizor. Probabil că nu prea a știut lumea. Ea a aflat de la Trinitas. „E foaaarte bine organizat, de aia,” spune și o tipă grasă cu ochelari roz din față. Într-adevăr, lumea intră pe rând, nu are de ce să se înghesuie și totul merge destul de repede. Jandarmii care ne păzesc sunt destul de veseli.
Efectele serii trecute sunt tot mai violente și gândul că trebuie să sărut o bucată de carne ținută în formol timp de trei sute de ani și acoperită de scuipat nu se împacă deloc cu treaba asta. Probabil că o să vomit pe un popă și o să produc singurul incident notabil al acestui eveniment. Dar deja nu mai am scăpare, e aproape rândul meu să intru și trebuie să merg până la capăt.
Așa că mă liniștesc și eu și chiar încep să mă gândesc ce caut acolo și de ce fac asta? Ce treabă am eu să sărut niște moaște? Și cum ar fi, dacă ar funcționa? Ajung în fața foișorului (aghiazmatar e termenul tehnic), unde se țin relicvele și am de gând să-mi încerc norocul și să-i cer ceva Bătrânului. Când urc treptele foișorului și mă apropii de moaște, știu deja foarte bine ce vreau. M-am gândit foarte serios și am decis că mi-ar prinde bine niște bani.
Apropii nasul de o icoană, apoi de gemulețul de pe raclă, după care un preot mă unge pe frunte cu o substanță unsuroasă. Pentru maximum de civilizație, oasele nu sunt scoase din raclă. Săruți un geam prin care se văd rămășițele. Și nu-l săruți neapărat, poți să lipești doar nasul. Încă un mit spulberat, deci, ăsta cu oasele acoperite de scuipat.
Ne întoarcem la poetul nostru, care se pregătește să strângă, dar înainte să termine operațiunea, am grijă să-i cer și eu un bilet. Aleg cea mai ieftină opțiune și sper să nu rămân cu dezamăgirea lipsei totale de depravare din acest oraș.
Dar nu câștig la bingo. Trebuie să mă uit două ore la Țociu și Palade și la o tipă care mimează un atac de epilepsie în studio, în timp ce ăștia doi fac bancuri de veceu și mă țin pe mine în suspans. N-am nici măcar o linie. Așa că îmi fac o părere destul de solidă despre moaște. Cel puțin despre astea la care nu se înghesuie nimeni.
Mai citește despre religie:
Biserica Ortodoxă Română îți salvează spiritul luându-ți banii
Ghid electoral ortodox al micului candidat creștin la europarlamentare
Religia în școli. Ce spun elevii
