Când Darius Vâlcov l-a numit „sandilău” pe un protestatar în 2018, după ce a publicat pe Facebook fişa medicală a acestuia, Maria* a vrut să scoată la lumină povestea ei din 2017, când a stat nouă zile internată la Spitalul Obregia. În tot timpul ăsta a fost ținută sub cheie, la secția de pacienți internați non-voluntar, adică fără consimțământul lor. Pentru că povestea Mariei expune situații acuzatoare la adresa spitalului, am vorbit și cu Dr. Eduard Moțoescu, directorul medical al Spitalului Obregia, pentru mai multe explicații.
Ce înseamnă să ajungi cu salvarea și poliția „la nebuni”
Într-o seară de octombrie, 2017, am ajuns acasă cu o stare groaznică. Primisem o veste proastă legată de job, plus că mi se adunaseră mai multe chestii în ultimul timp. Intrasem într-o stare de depresie din care simțeam că nu mai am scăpare. Am început să plâng și să urlu de una singură și îmi treceau prin cap tot felul de gânduri de tipul „băi, chiar n-are sens viața, cum ar fi să mă spânzur?”. Am și improvizat o chestie, dar apoi m-am gândit că dacă n-o să-mi iasă, o să rămân paralizată şi o să fiu o povară, așa că mai bine nu.
Videos by VICE
O vecină cu care mă înțeleg bine m-a auzit și a început să-mi dea mesaje și să mă sune ca să vadă ce am. Eu voiam doar să fiu singură. După vreo două ore, m-am mai calmat și i-am deschis și ușa vecinei care bătea de ceva vreme. Era cu mai mulți vecini pe scara blocului. Mi-a zis: „hai să ieșim până în fața blocului, că oricum am chemat și o salvare – să fie acolo, că am auzit că ai urlat două ore, deci probabil ți-ar face bine o injecție”. Și zic: „bine, hai că fumez și o țigară”.
Chiar când am coborât în fața blocului, a ajuns şi un echipaj de poliție împreună cu o mașină de salvare. M-au întrebat ce s-a întâmplat, m-au lăsat să-mi fumez țigara și le-am zis că am avut un an de căcat și niște probleme personale. „Nu vrei să mergi la un spital?”, m-a întrebat doamna care era pe salvare, o femeie cam pe la 50 de ani.
Am acceptat, dar nu am întrebat la ce spital mergem. M-am urcat în salvare. Eram îmbrăcată în pijamale și aveam un palton pe deasupra. La scurt timp, am ajuns la spitalul Obregia. Era cam miezul nopții.
Când am intrat, doctorița părea foarte calmă. M-a întrebat ce s-a întâmplat și chiar am fost sinceră, i-am zis toată povestea. I-am spus că ar fi bine ca în legislație să avem și sinuciderea asistată, ca să nu mai fie atât de messy pentru toată lumea.
În momentul ăla, mi-a zis să scot telefonul, buletinul și cardurile. Nu înțelegeam neapărat la ce se referă. I-am amintit că m-am urcat în salvare voluntar, pentru că mi s-a propus să merg la un spital și aşa am ajuns la Obregia. Mi-a zis din nou să scot toate bunurile. Eu nu luasem în calcul varianta că aș rămâne acolo și i-am zis: „Cred că mi-ar face mai bine mie psihic să mă lăsați să plec acasă să mă culc, puteți să-mi dați un tratament sau să-mi faceți o injecție”.
Femeia mi-a răspuns: „Nu cred că ați înțeles, dumneavoastră ați ajuns cu salvarea și cu poliția după dumneavoastră, o să rămâneți cu noi o perioadă”.
Am zis: „N-o să rămân”.
Atunci a chemat paza, m-am simțit ușor intimidată de toată scena aia. Am tot explicat că nu e cazul să mă interneze, dar până la urmă, m-am conformat. Mi-am scos toate lucrurile și le-am zis: „aș vrea și eu să-mi anunț înainte familia, dacă îmi luați telefonul”.
Întrebat cum ajung pacienții să fie internați non-voluntar, Dr. Eduard Moțoescu, directorul medical al Spitalului Obregia a explicat: „La acești pacienți este foarte greu să le explici anumite lucruri cu armele logicii. Sunt unii pacienți care sunt tutelați, adică nu au discernământ, și atunci acest acord al internării non-voluntare îl dau tutorii. Dacă pacientul vine singur și comportamentul lui este modificat într-o manieră cu potențial de autoagresivitate sau heteroagresivitate, se face internarea non-voluntară și se ia foarte rapid legătura cu tutorele pacientului.”
După, asistentele m-au dus într-o anexă a spitalului și m-au îmbrăcat în pijamale. Am simțit că sunt empatice, așa că le-am dat numărul de telefon al maică-mii și al unei prietene, să le anunțe ele. Le-am mai rugat să mă lase să-mi iau o carte pe care o aveam în geantă, ceea ce nu ai voie, teoretic. M-au lăsat să-mi iau cartea şi pachetul de țigări.
Tânăra care a murit lângă mine de la sevraj
M-au dus în salonul de la camera de gardă, în care mai erau internate trei femei: două care dormeau și o tipă tânără care tremura foarte tare. Asistentele ne-au lăsat lumina aprinsă și au încuiat ușa cu cheia. La geam aveam gratii, iar în salon era şi o baie.
Mi-am dat seama că tipa tânără era în sevraj, pentru că tremura încontinuu și se bălăngănea foarte tare. Când m-a văzut cu pachetul de ţigări în mână, mi-a cerut o ţigară. I-am zis „ia mai multe” și i le-am pus sub pernă. M-am dus cu ea să fumăm în baie. Era o tipă foarte plăcută, foarte zâmbăreață. Mi-a zis că e din Ferentari, că are 25 de ani și că au adus-o acolo din cauza drogurilor. Îmi amintesc că mi-a spus că e acolo de două zile și că nu-i făcuseră nicio injecție și niciun tratament. I-am adus o pătură de pe patul meu și am stat cu ea să terminăm țigările.
Apoi s-a urcat în pat şi am învelit-o. Am început să citesc, că oricum nu puteam să adorm, iar lumina era aprinsă. Și ea tremura acolo, învelită, și zicea: „e ok, o să-mi treacă”.
După vreo 20 de minute, tremuratul s-a estompat, dar fata nu-mi mai răspundea. Mi-am dat seama că s-ar putea să fie nasol. Am început să bat cu pumnii și cu picioarele în ușă ca să mă audă cineva. Nu era niciun buton de urgență. După calculul meu, au trecut cam zece minute până când au venit două asistente. Le-am zis: „fata asta a murit”. Ele mi-au spus să mă culc, că o resuscitează.
Au chemat și restul de doctori care erau de gardă, cărora le-au zis că totul se întâmplase cu un minut-două în urmă. Eu le-am spus că nu e adevărat, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. Au încercat să o resusciteze timp de o oră. Degeaba. Murise.
Din patru femei câte eram cu o oră înainte, am mai rămas doar trei.
Întrebat de condițiile în care a murit tânăra care era în sevraj, directorul medical al Spitalului Al. Obregia a declarat că pacienta fusese internată în ziua în care a murit, nu cu două zile în urmă și a adăugat: „Sevrajul este o urgență medicală majoră, care în alte state este tratată exclusiv la ATI (Secția de Anestezie și Terapie Intensivă). La noi, pacienții în sevraj complicat sunt aduși automat la psihiatrie, iar noi nu avem aparatură necesară pentru a monitoriza toți parametri vitali. De obicei, atunci când apar astfel de cazuri complicate, îi transferăm în spitale cu secția ATI. Cel mai rapid transfer îl facem la Bagdasar, care este gard în gard cu noi. Cred că nu a mai fost timp să fie transferată la Bagdasar.”
Moțoescu spune că există camere de supraveghere video în toate saloanele, dar că înregistrările se păstrează aproximativ 30 de zile, motiv pentru care acum nu mai există această probă.
În anul 2017, la Spitalul Obregia au murit 17 oameni. Ultima persoană a fost găsită decedată în curtea spitalului, după șase zile după ce dispăruse din salon.
Cum erau nopțile în secția de non-voluntari unde femeile țipau întruna
Pe la şase dimineața, a venit doamna doctor și m-a întrebat cum mă simt. Apoi au venit infirmierele să mă ia de la camera de gardă și să mergem spre „salon”. A început să mi se pară ciudat când mi-am dat seama că mă scot din clădirea principală. Când am ajuns în fața unei anexe a spitalului, am izbucnit în plâns. Am întrebat-o unde mă duce. Mi-a răspuns: „într-un salon, o să stai cu alte persoane”.
Odată ce a deschis ușa, m-au izbit țipetele. Toată lumea urla. Am început să plâng și mai tare. Mi-am dat seama că m-au băgat la o secție de nebuni, mă rog, ce se înțelege în mod obișnuit prin nebuni. Primele imagini au fost dezolante. Era un coridor lung, cu vreo zece saloane de o parte și de alta. O femeie în vârstă, cu scutece pe ea, se târa pe jos și își smulgea părul roșcat din cap. Toată lumea urla, era fiecare pe filmul lui. Nu înțelegeam cum am ajuns acolo, mi se părea foarte distopic și foarte Kafka.
Am ajuns într-un salon în care mai erau o doamnă în vârstă și o tipă de-o seamă cu mine, care avea o depresie foarte profundă. Era un salon mai ok decât celelalte, în care majoritatea femeilor aveau schizofrenie sau alte tulburări grave și se țipa întruna.
Întrebat de ce se internează pacienți cu depresie în același loc cu pacienți cu schizofrenie, Eduard Moțoescu a precizat: „Nu cred că este undeva în lume un salon de depresivi, un salon de schizofrenici, un salon de demențe etc. Într-un spital de psihiatrie, este această patologie implicată.”
Într-un final, am reușit să vorbesc cu doamna doctor care mi-a zis că o să mă lase să plec abia după ce se întrunește o comisie, asta pentru că ajunsesem acolo cu salvarea și poliția.
Această comisie a fost un fel de Godot, pentru că eu o așteptam în fiecare zi, iar dialogul dintre noi era de film absurd:
„- Fără comisie nu poți să ieși.
– Bine, dar vreau și eu să îi anunț pe ai mei, pot să dau un telefon?
– Nu ai voie cu obiecte, nu ai voie să suni pe nimeni. O să-i sunăm noi.
– O să citiți în stele numărul lu’ maică-mea?
– Nu, că ni-l dai tu, și o să sunăm noi la un moment dat.
– Doamnă, nu se poate, mă lăsați să vorbesc la un telefon acum.”
M-am pus în fața ușii lor și am început să plâng. Până la urmă m-au lăsat să dau un telefon, cu ei de faţă. „Sunt internată la Obregia, veniți și voi” , i-am zis lu’ maică-mea. Între timp, asistenta cu care vorbisem înainte apucase să-mi sune o prietenă care mi-a lăsat o pereche de pijamale şi nişte mâncare la intrare, pentru că nu era ora de vizită.
Directorul Eduard Moţoescu spune că această comisie, care este formată din doi medici psihiatri și unul de altă specializare, vine în maximum 48 de ore de la internare pentru a verifica decizia medicului psihiatru care a stabilit internarea. Apoi, se mai întrunește o dată la solicitarea medicului curant, când acesta consideră că starea pacientului este echilibrată.
Un psiholog la 80 de pacienți și multă frică
În prima noapte la secția de non-voluntari mi-a fost frică. Pe la unu noaptea, unele femei începeau să umble prin saloane. Unele cântau Prohodul, altele își aduceau aminte că au copii acasă sau că au avut copii și au murit și începeau să strige: „Unde sunt copiii?” „Dar nu ești tu soțul meu?” „Pot să te ating?” Altele se tăvăleau pe jos, cereau mâncare sau țigări.
A doua noapte a venit să doarmă cu mine în pat o tipă care era profesoară de franceză şi căzuse într-o depresie postpartum. Mi s-a părut foarte deprimant să fii într-un spital de boli mentale și singura terapie pe care ajungi să o faci să fie tot cu cei internați acolo. Salonul meu devenise salonul de discuție, ne calmam una pe cealaltă. Era doza de umanitate care lipsea de acolo.
Eduard Moţoescu, directorul medical al Spitalului Obregia, a precizat că lipsa psihologilor este o problemă majoră în spital şi că fac eforturi să suplimenteze numărul acestora. În prezent, la Obregia există un psiholog la 80 de pacienți.
În altă noapte mi s-a făcut și mai frică, pentru că la mine în salon intrau femei și îmi umblau prin lucruri, fără să fie conștiente, așa că am pus noptiera în ușă. Infirmierele m-au văzut pe camera de luat vederi și au venit să mă întrebe dacă vreau să mă sinucid. Apoi mi-au mai dat o doză de tratament și am adormit.
Trauma trăită live
Unele femei stăteau zilnic în dreptul ușii de la intrare să vină cineva să le ia, iar textul asistentelor era mereu același: „o să vină maică-ta după prânz”. Mi se părea inuman. Cum să-i spui unui om cu probleme psihice că o să vină cineva să îl ia după prânz și tu să îl vezi în fiecare zi cu bagajele făcute și apoi să-l vezi plângând că nu se întâmplă asta?
Era o tipă mai tânără ca mine care avea și un soi de obezitate și când era agitată, tremura din toate încheieturile și se bâlbâia. Tot timpul stătea cu bagajul făcut să vină maică-sa. I se spunea „calmează-te, că vine acum” și până m-am externat eu, nu a venit nimeni să o ia.
Micul-dejun era la nouă, apoi la 12, prânzul, iar la cinci, cina. Mâncam în sala de mese. Doamnelor de la bucătărie părea că le e milă de noi, dar nu aveau cum să ne ajute. La micul dejun primeam întotdeauna pâine cu margarină și o cană de ceai. Uneori, dacă aveai noroc, primeai două căni. La prânz mâncam o ciorbă și felul doi. Ciorba nu avea nimic înăuntru, era doar o zeamă lungă, iar la felul doi nu aveam niciodată carne. Toate femeile erau flămânde. Uneori le mai dădeam ciorba mea sau felul doi sau mai împărțeam mâncarea pe care o primeam când venea cineva să mă viziteze. Seara primeam o napolitană sau două, ori din nou pâine și margarină și o cană de ceai.
Eduard Moţoescu a declarat că pacienţii primesc zilnic carne şi că porţile de mâncare sunt „îndestulătoare”.
Când pacientele cu schizofrenie severă începeau să urle și să se bată între ele, pe motiv că te-ai uitat ciudat la mine sau mi-ai luat lucrul ăla, veneau infirmierele și paznicii. Le legau de pat şi le lăsau să urle. Noi ne duceam să le vedem. Arătau ca și cum ar fi fost răstignite. Făceau pe ele, făceau spume la gură, iar asistentele le lăsau, practic, să se consume de la sine. Le-am întrebat de ce și mi-au zis că așa e procedura. O pacientă foarte violentă ajungea să fie legată de pat cam în fiecare zi. Pentru noi, celelalte, era o traumă.
„Contenția mecanică (legatul de pat) în psihiatrie, din păcate, încă mai este. De la jumătatea secolului trecut încoace, a apărut contenția chimică. Dar de multe ori, până când tratamentul psihiatric începe să funcționeze, suntem nevoiți să apelăm la la contenția mecanică, pentru că altfel nu putem să le administrăm tratament. Avem multe cazuri de asistenți care sunt loviți. O colegă a noastră a fost tăiată cu un briceag, după ce pacientul rămas singur cu medicul a încuiat ușa. Am avut o altă colegă rănită cu cuțitul la secția de psihiatrie pediatrică. Cuțitul intrase într-un pachet, la vizită.”
La psiholog, cinci zile mai târziu
La psihologul spitalului am ajuns abia în a cincea zi. Mi-a dat niște teste de matematică și cultură generală. Erau și niște întrebări despre cum mă raportez la viață, cred că am scris în total vreo patru ore. De vorbă, propriu-zis, nu am stat. A doua zi, a venit rezultatul testelor. Doctorița mi-a zis că a ieşit bine, dar că mai sunt chestii de procedură ca să pot să ies.
Într-un final s-a reunit și această comisie care era formată din doctoriţa mea, o rezidentă, și încă o doamnă doctor pe care nu o mai văzusem până în momentul ăla. M-au întrebat cum mă simt și le-am zis că sunt mai bine. Dar eu mă simțeam la fel de bine din prima zi. „Și nu-i așa că nu mai ai gânduri suicidale? Dar nu-i așa că o să fii mai ok când o să ieși?” Orice om ar fi răspuns la fel în situația aia. Mi-au zis că o să trimită actele la judecătorie, ca să mă lase să plec. Abia atunci mi-au zis ce diagnostic am: o tulburare comportamentală unică, despre care nu mi-au explicat mai nimic.
În a noua zi, mi-au zis că a venit hârtia de la judecătorie şi că, în sfârşit, mă externează şi îmi dau tratament acasă. Pe fișa de la psiholog scria aşa:
„Pacienta are un ritm verbal foarte alert, folosește cuvinte pretențioase și are preocupări legate de sensul vieții și al existenței”.
Când am ieșit, m-am simțit ca și cum aş fi ieşit din închisoare, pentru că în tot timpul ăla văzusem soarele și iarba doar printre gratiile de la geamuri. Mi-am dat seama că e un sistem care ține niște oameni prizonieri, fără să-i vindece neapărat – eu nu am văzut nicio ameliorare notabilă la colegele mele. Mi-a dat senzația de film de anii ‘60 – autoritate impusă cu forța, fără a te trata.
După ce am ieșit, nu am putut să dorm timp de o lună. Luam somnifere, pentru că tot timpul îmi răsunau în minte urletele din spital. Mă gândeam la ceilalți care au rămas acolo și care nu aveau pe nimeni să vină să îi ia. Ulterior, mi-am găsit un psihiatru super ok, care mi-a spus că am tendințe de bipolaritate şi mi-a schimbat parțial tratamentul după o perioadă.
*Maria este un pseudonim folosit pentru a-i proteja identitatea tipei care a trecut prin această situație.
Dacă simți că ai nevoie să vorbești cu cineva, fiind într-o situație asemănătoare, poți apela gratuit la numărul Telverde antisuicid 0800 801 200.
