La vârsta de 14 ani, visam să fiu actriță de teatru. La fel ca toți copiii ciudați, îmi imaginam că-mi voi depăși limitele și voi ajunge centrul atenției tuturor. Dar n-a funcționat. Am fost la casting pentru o singură piesă de teatru și directorul de casting m-a întrebat politicos dacă îmi pot citi replicile ca un copil de doi ani. Vă puteți imagina cât de umilitor a fost. Oamenii de la teatru sunt razna cu toții, dar la vârsta aia n-aveam destulă experiență de viață ca să înțeleg asta.
La unsprezece ani după audiția ratată, prietena mea Jackie a intrat la mine în casă într-o zi pentru a mă conving să mă reapuc de actorie. „N-am decât un portret serios cu mine de la vârsta de 13 ani,” am strigat. I s-a luminat fața și, cât ai clipi, eram în drum spre audiții pentru personaje Disney.
Videos by VICE
Ca oricărei alte ființe umane, îmi plac chestiile Disney: filmele Disney, Disneyland, Disney World, toate prostiile astea. Ca să nu mai spun că m-am născut în Los Angeles, deci a, fost la Disneyland de nici nu mai țin minte câte ori. Aș minți dacă aș spune că n-am visat niciodată în secret să lucrez acolo. (Aș accepta jobul fără să clipesc dacă n-aș suspecta că ar însemna să trăiesc la limita sărăciei pentru tot restul vieții). Așa că am hotărât să merg la audiție și să iau taurul de coarne.
Ne-am îndreptat spre acel giuvaer al Nilului cunoscut sub numele de North Hollywood, California. Când am parcat, Jackie, mi-a pus o întrebare crucială: „Dacă chiar o aleg pe una dintre noi?” Știam că nu mai făcusem nimic artistic în ultimii ani (karaoke nu se pune), așa că n-aveam de ce să-mi fac griji.
Când am ajuns, am observat imediat că toți angajații Disney semănau cu prima schiță a unui personaj animat, din cele pe care artiștii le schițează și apoi le mototolesc instant și le aruncă la gunoi. Toate persoanele care aveau o oarecare autoritate în cadrul audiției arătau așa și aveau o încredere în sine fenomenală. Ce să mai vorbim, erau majoretele lumii, învățau viața însăși cum să se bucure de viață.
Un vlăjgan nătărău pe care îl voi numi Goofy a intrat în încăpere aruncând în dreapta și-n stânga citate din Pitch Perfect ca să le semnalizeze colegilor de audiție că e cel mai șmecher shau pe care-l vor cunoaște deodată. A fost întâmpinat de toate stereotipurile școlii de dramă la un loc. Gheișa preadolescentă care își pusese blush în obraji cât să se înduioșeze maică-sa cât e de frumoasă, dansatoarea cu costum de baie tanga pe sub care avea pantalonași scurți care abia îi acopereau fundul, lunganca grațioasă de 18 ani care făcea pași eleganți de dans în fața tuturor din încăpere. A, și să nu uităm de intelectuala excentrică din colț, care citește o carte cu coperțile îndoite.
În fața participanților a apărut un bărbat – probabil era din conducere, pentru că avea barbă. Ca să ai opțiunea să-ți lași barbă la Disney, tre’ să fii bazat, să fi supt lapte de la țâța lui Walt însuși. „Nu căutăm dansatori,” a spus el. „Căutăm oameni care știu să spună povești.” Ce ușurare. Eu crezusem că erau în căutare de dansatori. „Și sper că știți că uneori va trebui să purtați costum ca să vă puteți spune povestea, iar costumul ăsta ar putea fi foarte blănos!” Mulțimea s-a cutremurat.
O sferă de lumină a alunecat prin ușă și s-a prezentat drept coreograful. Era amfetamină pură. Din boxe a început să răsune „Crazy Little Thing Called Love”, iar coreograful părea gata să înceapă să danseze – apoi s-a oprit, s-a retras deoparte și a reapărut cu ceea ce el numea „eșarfa specială de coregrafie.”
Tipul n-avea păr și cred că nici pleoape. Ne-a învățat mișcările și ne-a separat în grupuri și atunci a început iadul.
Vlăjganul Goofy a făcut o tură a încăperii înainte să-și ocupe locul. Apoi a început muzica și a început o improvizație de dans de 30 de secunde, de care s-au mirat până și picioarele lui. A continuat imitându-l pe Goofy, s-a prefăcut că râde delicat în spatele unei mănuși cu patru degete, după care a ieșit din scenă cu grație.
Am fost șocată că a reușit să execute așa ceva fără ca un frate mai mare să râdă de el din spatele ușii dormitorului, cum sunt sigură că a repetat până acum.
În sfârșit a venit și rândul nostru. Am înghițit în sec și mi-am întins rapid picioarele în spatele unei tipe goth. Acesta era momentul meu, șansa mea de a dovedi că puteam fi eroină de film și nu doar tipa care face backing vocals undeva în spate.
Dar n-a fost cum speram. Am dansat cu un zâmbet fals pe față, prefăcându-mă că mă distram, am futut complet toate mișcările, după care mi-am luat locul în fundul camerei.
În timp ce eu și Jackie ne întorceam la mașină înconjurate de copii care plângeau în brațele mamelor lor, am fost copleșite de un sentiment de ușurare. Încercasem, nu trecusem de prima rundă, așa cum ne așteptam, și rămăsesem aceleași persoane ca și înainte de probă. Ceea ce e destul de ok.
Traducere: Oana Maria Zaharia
Mai vrei cu Disney?
Unul dintre cele mai faimoase scurt metraje animate din anii ’50
