Oppenheimer concurează în cinema cu Barbie. Unul spune povestea echipei care a creat bomba nucleară, celălalt spune povestea bombei consumeriste. Unde mai pui că cel din urmă consumă atât de mulți bani de marketing, c-ar putea finanța cel puțin două țări din lumea asta. Celălalt e făcut de Christopher Nolan și ăsta poate fi începutul unei dezbateri eterne.
Există o polarizare agresivă când vorbești de opera domnului Christopher Nolan. Sigur, cam toată lumea apreciază Memento, cam toată lumea strâmbă din nas la Tenet și majoritatea au uitat de remake-ul ratat de la Insomnia.
Videos by VICE
Nolan e însă o voce, un gong ca-n desene animate care e sunat de CINEFILI cu zgomot și furie când vorbesc despre filme contemporane care încă încearcă să impresioneze cinematic, nu doar să se vadă bine în 720p pe Netflix.
Din punctul ăsta de vedere, Oppenheimer este cel mai Nolan film pe care l-a făcut vreodată. Are toate părțile bune din cariera lui Nolan și, din nefericire, toate părțile proaste. Dar reușește per total să fie un film entertaining.
Înainte de Oppenheimer sunt cele două decenii de filme Nolan
Chris Nolan încearcă să joace cu coduri și încearcă să facă filme care sunt în același timp impresionante tehnic, importante cultural cât și entertainment de calitate pentru mase. Uneori îi iese și sunt de acord – The Prestige, Inception, Batman Begins. Alteori îi iese și nu-s de acord – The Dark Knight, Interstellar. Uneori nu-i iese și cu asta basta – The Dark Knight Rises, Tenet.
Oppenheimer s-ar califica, cred, la categoria îi iese și sunt, parțial cel puțin, de acord.
E un Nolan de top, doar că mi-e greu să zic top cât. 3? 5? E mai bun ca Interstellar, asta-i clar, dar mie personal mi-a displăcut. Oppenheimer e frumos, e bombastic, are o editare de sunet care te dă pe spate și efecte speciale practice.
Începe oarecum în mijlocul acțiunii, cu genul de boom shakalaka cu care alte filme își ating apogeul. E bine și pe distribuție, care e asul din mânecă în filmele lui Nolan. Toată lumea vede spectacol și melodramă și uită că dom’ regizor are acces nestingherit la toată plaja de talent hollywoodian mai ceva ca Wes Anderson.
Ce e interesant, un pic, e cum e construit.
Tot filmul Oppenheimer e pe mai multe planuri temporale. În alb-negru ai o audiere de confirmare pentru o poziție de cabinet (minister) a amiralului Strauss, jucat excelent de Robert Downey Jr. Apoi o audiere a lui J. Robert Oppenheimer, din anii ‘50 când se discuta să i se ridice accesul la informații secrete, care e principala poveste cadru a filmului.
Nu în ultimul rând, principalul flux biografic în ordine cronologică (mai mult sau mai puțin) ca parte din acea (a doua) audiere. Sună confuzant, știu, dar dacă Nolan se pricepe la ceva e să facă planuri diferite confuzante să se întretaie într-o poveste coerentă.
Nolan se mai pricepe și la transformat realul într-un fel de hiper-real cu picioarele pe pământ, că d-aia îl iubesc toți „cinefilii”. Și stilul ăsta de The Prestige, cu expozițiune rapidă, secvențe spilcuite și dialog intelectual-profund (pentru consumatorul mediu) se pretează de minune pe film biografic. În special când ai, de sus până jos, de reprezentat genii prin figurile care reprezintă crema Hollywoodului.
În Oppenheimer, Cillian Murphy e vedeta – după ce-a fost la fel în Peaky Blinders – și face un rol foarte bun. Totodată, e rolul lui: tip creepy tăcut cu o lume interioară vastă.
Ai, de asemenea, în roluri serioase Josh Hartnett, Casey Affleck, Rami Malek, Alden Ehrenreich, toți bărbații. Matt Damon? Este. Gary Oldman? Este.
Lipsește Brad Pitt, dar Oppenheimer e un fel de Avengers assemble altfel. La femei stă mai prost, dar ai o Emily Blunt într-o formă de zile mari ca nevasta alcoolică a lui Oppenheimer. Și o Florence Pugh într-o formă de zile mari (și nu doar pentru că e dezbrăcată jumătate din timpul cât e pe ecran) ca amanta psihotică a lui Oppenheimer.
Partea mai proastă a filmului Oppenheimer
Dacă tot am zis de Florence Pugh, vreau să mă plâng de chestiile neplăcute din Oppenheimer. În primul rând faimoasa replică: „Am devenit Moartea, distrugătorul lumilor” e spusă peste o explozie, e adevărat, dar nu peste cea a bombei nucleare, ci înfiptă (hehe) în mijlocul unei partide de sex cu meditații la sanscrită dintre Murphy și Pugh.
E absolut penibil, mi-e rușine mie de rușinea lui Nolan, cum ar zice bătrânii.
Momentele de genul acesta sunt destul de răspândite de altfel. La un moment dat, pe la început, Oppenheimer zice, pe gură, fără să glumească: „Hmmm, ce mi-ar plăcea dacă aș putea împleti dragostea mea pentru acest loc pustiu, Los Alamos, New Mexico cu dragostea mea pentru fizică teoretică…”.
Altădată Oppenheimer se bucură pentru că i s-a publicat articolul despre găuri negre și cineva zice: „Ha, astăzi 1 septembrie 1939 va fi o zi care va rămâne în istorie!” la care altcineva răspunde: „Da, dar se pare că ni s-a furat avântul de către… HITLER!”
Înțeleg că e film biografic și că nu toată lumea știe sau e interesată de istoricul lui Oppenheimer, că tre’ să dai cu parul uneori ca să pice fisa, dar dacă am învățat ceva din filmele lui Nicolas Winding Refn, e că ori încerci hiperstil și lași să-nțeleagă cine înțelege ori încerci ceva mai cu picioarele pe pământ.
Altfel iese Too Old to Die Young și nimeni nu vrea asta. Poate și Nolan ar trebui să învețe, sau să reînvețe asta, că pe vremea lui Prestige și Batman Begins părea că știe, până la Tenet uitase.
În fine, nu știu alții cum sunt, dar eu când mă uit la un film încerc să separ valoarea de fericire și bună dispoziție („entertainment”) de valoarea de craft, de reușită cultural și artistico-tehnică.
Oppenheimer e un film plăcut, ușor de urmărit și cu niște efecte speciale foarte bune. Te pierde un pic pe alocuri cu explicații copilărești, sincronicități și alte artificii mai mult sau mai puțin reușite. Dar e un film de impact cu o distribuție excelentă, și un film biografic cinstit care nu e glorificarea unei perechi de pantofi ca Air, celălalt film în care a jucat Matt Damon pentru 2023.
