„Everybody’s moving and they’re doing it right‟. Sunt în sala Studio a Teatrului Național, împreună cu colegul meu de la VICE, Mircea, iar coregrafa austriacă Doris Uhlich tocmai a pus prima piesă din deschiderea spectacolului More than Naked, cu care a călătorit printr-o grămadă de orașe europene, la festivaluri de dans contemporan. Când spectacolul a fost anunțat în București, tabloidele au publicat titluri de genul „20 de dansatori goi pe scena Teatrului Național. Imagini interzise!‟. Asta în condițiile în care comunicatul oficial anunța că „spectacolul nu este despre sexualitate, ci despre corp ca suport al memoriei, ca mijloc de comunicare și de expresie artistică‟.

Premiera mondială a spectacolului a avut loc în august 2013, în cadrul ImPulsTanz, festivalul internațional de dans de la Viena. De atunci, s-a jucat în Germania, Franța, Suedia sau Polonia. Spectacolul, un performance a peste 21 de dansatori dezbrăcați complet, este conceput de coregrafa Doris Uhlich, cea care declara că desfășurarea de pe scenă nu este despre „prezentarea trupurilor nude, ci de trăirea trupurilor noastre nude. Un corp este un creier. Poți activa creierul când miști carnea‟.

Videos by VICE

Și s-a activat, nu glumă. Atât de tare, încât, la un moment dat, am uitat complet că sunt la Teatrul Național. Îmi venea doar să-mi rup hainele de pe mine și să urc pe scenă lângă dansatori.

A fost rost de dat din cap, de dat din buci, de sărit și de împins

De obicei, când merg la un spectacol de dans, mă întorc acasă cu gândul că trebuie să încep și eu să alerg, să fac exerciții, să bag niște abdomene, că nu se poate să arate ăia chiar numa’ fibră și tu să arăți așa cum arăți. Nu știu dacă e bine sau e rău, dar de data asta m-am întors acasă cu gândul că e o tâmpenie să-mi bat capul cum arăt și că e mult mai important să mă distrez.

Doris, coregrafa, care a funcționat și ca DJ pe durata spectacolului, s-a așezat la masa cu laptop și mixer care o împărțea în două: în partea de sus avea o geacă argintie, în partea de jos absolut nimic.

Iar dansatorii ăia care s-au zbuciumat pe scenă nu ne-au arătat niciunul mușchii, ci fix vulnerabilitățile. Tu ai avea tupeul să-ți dezgolești părțile cele mai moi din corp și să le fluturi și scuturi în fața a sute de oameni în ritmul muzicii? Mă gândeam eu că nu, doar tot ce facem de obicei prin cluburi e să ne rânjim colții unii la alții, să ne sugem burțile și să ne încordăm mușchii ca să ne agățăm.

Dar în clubul ăsta nu făcea nimeni paradă cu adidașii sau cu hanoracele. Aicea era de dat din cap, de dat din buci, de sărit, de împins, de cărat pe sus și de trântit pe jos. Țâțele, eliberate de sutiene, săltau vesele în toate părțile; pulile, eliberate de chiloți, se bălăngăneau în sus și-n jos; burțile, eliberate de blugi sau tricouri, se revărsau în toată splendoarea lor, fără teama că vor fi judecate.

Bine, oamenii nu știau cu cine au de-a face. Evident că au fost în sală oameni care pufneau în râs ca-n școala generală când auzeau la ora de anatomie de organe reproducătoare.

Spectatorii care nu erau pe poante proaste, au stat liniștiți pe scaune

Și mie mi-a venit să râd, dar râdeam cu lacrimi de bucurie, că simțeam că văd live videoclipul lui Sigur Ros, Gobbledigook, și mă imaginam într-o lume ideală, în care am alerga cu toții dezbrăcați și am dansa goi în cluburi, fără să ne judecăm unii pe alții după niște standarde tâmpite și fără să ne curgă balele imediat ce vedem piele.

Nu c-ar fi rău să-ți curgă balele când vezi un corp frumos, dar corpul nu e doar o formă, e din carne și sânge și vene și toate astea se mișcă, își fac treaba și ne țin în viață. Și noi ne gândim că „uite cum arată ăla‟, că „uite ce slăbănoagă e aia‟, că „ar mai trebui să slăbesc două kile‟ sau că „n-am curul ferm‟.

În fine, pe la jumătatea spectacolului, au fugit dansatorii de pe scenă și a ieșit Doris de după pupitru, și-a înfipt picioarele în podea, și-a scos geaca argintie de pe ea și a început s-o fluture ca dementa. După care a zvârlit-o cât colo, într-un gest de durere-n pulă totală. După care a băgat niște techno cu ciocane dat dracului și s-au întors dansatorii, de data asta încălțați cu adidași, ca să poată sări mai bine.

În punctul ăsta, deja mă bâțâiam pe scaun atât de tare, încât îi zguduiam pe fata din dreapta mea și pe nenea din stânga mea. De altfel, tipul ăsta a ținut să mă înveselească cu o glumă bună chiar de la începutul spectacolului: „Auzi, dar cine le-a făcut costumele astea mișto?‟.

M-am uitat prin sală: erau foarte puțini spectatori agitați ca mine. Toți priveau serioși, n-ar fi bătut unul ritmul cu piciorul, n-ar fi râs unul larg din toată inima. Abia la sfârșit și-au dat drumul: când au văzut toate trupurile alea goale și transpirate că se înclină în fața lor, au aplaudat, au chiuit, s-au ridicat în picioare, au aplaudat iar, au urlat. Nu s-au oprit minute în șir.