Nicio religie nu e completă fără puțin mister: creştinismul cu concepția lui imaculată, scientologia cu nivelurile thetanului operator, budismul cu Nirvana. Mormonii pot părea ciudați și demodați, dar nu sunt mult mai diferiți. Cei care aderă la Biserica Sfinților Ultimei Zile cred că vor deveni zei ai propriilor lor planete când vor ajunge la unul dintre cele trei paradisuri și că Iisus își făcea vacanțele în America. Mai e și faptul că pentru o vreme au avut ceva împotriva oamenilor de culoare. Obsesia mormonă de a construi temple gigantice pe tot globul ridică câteva semne de întrebare necredincioșilor, din cauza discreției legate de ce se întâmplă înăuntru.
Mormonii țin regulat slujbe de duminică în bisericile deschise publicului, chiar și leneșilor ca mine sau ca tine. Dar dacă nu ești un membru super loial și obedient, nu o să intri în niciun templu, o „casă a stăpânului” destinată rugăciunilor, sărbătorilor, căsătoriilor, botezurilor și altor „orânduieli” sau contracte cu Atotputernicul.
Videos by VICE
Oricum, de fiecare dată cânt termină un templu nou, mormonii fac o Zi a Porților Deschise și invită societatea să umble prin casa Domnului, pe gratis. După asta, interzic intrarea publicului.
În mod normal, sunt o grămadă de zvonuri: unii spun că templele au legătură cu masoneria, sau că în anumite ceremonii ți se dă un nume nou secret. Se spune că acolo cuplurile sunt legate pentru eternitate într-o „căsătorie celestă” și că în viața de apoi femeile nasc „copiii spiritului” pentru eternitate. Aș putea să enumăr zeci de zvonuri ciudate pe care le-am auzit (de exemplu, că după Ziua Porților Deschise, Biserica distruge și înlocuiește covorul), dar nu prea pot să găsesc referințe online.
Așa că, în ciuda a ceea ce a spus Dumnezeu în Doctrine și Culturi 132:8 („A mea este o casă a ordinii…nu o casă a confuziei”), evident e multă ambiguitate. După biserica mormonă, când Iisus o să se întoarcă pentru domnia lui de 1000 de ani, o s-o ardă relaxat într-unul dintre templele astea. Atât timp cât sunt 142 pe tot globul și există planuri să construiască încă 29, o să aibă de unde să aleagă.
Poate că Iisus o să aleagă Gilbert, Arizona, paradisul mormon suburban de la sud-est de oraşele Phoenix şi Tempe, unde a fost ridicat ultimul templu. Gilbert e un loc incredibil de fascinant, cunoscut și sub numele de „Capitala Navigării a Lumii”, cu Turnul de Apă din Gilbert și Ziua Rodeo din Gilbert. Pot să mi-l imaginez pe Iisus cum alege locul ăsta ca să se odihnească o zi.
M-am hotărât să iau acid și să mă duc la Ziua Porților Deschise din templul mormon. M-am îmbrăcat în hainele de duminică, am băgat două tablete de acid și m-am îndreptat spre el.
Când am ajuns, fiecare ramură a arborelui genealogic, de la nou-născuți la bunici, se întindea într-o coadă lungă în jurul bisericii. Aproape toți vizitatorii erau îmbrăcați ca de înmomântare, dar zâmbeau larg. Unul câte unul, am intrat în biserică, ne-am așezat pe câte o banchetă, luminile s-au stins și a început un clip.
Era greu să mă abțin din râs, nu că ceva ar fi fost amuzant în mod special. Mi-am mușcat limba în repetate rânduri și m-am holbat la un portret de-al lui Iisus de pe spatele unei broșuri. Iisus radia 3D, uitându-se la mine cu ochii ăia de cățeluș trist.
Clipul făcea un sumar al istoriei templului și prezenta ce-l face unic față de altele. Spoiler: nu multe. Al patrulea templu construit în Arizona e la vreo 22 de kilometri spre sud de templul „în stilul Solomon” din Mesa. Dacă ai în vedere că celelalte sunt construite în Snowflake și în orașul Central (cu populația imensă de 645 de oameni), e ok să zicem că mormonii și-au ales unele dintre cele mai plictisitoare locuri din Arizona ca să construiască chestiile astea.
Clipul se mândrea cu faptul că mormonii au fost printre primii pionieri care au germinat pământurile aride din sudul Arizonei. Nu era menționat și faptul că zona asta a aparținut odată aborigenilor și nici Masacrul Montan din Utah, unde o armată mormonă îmbrăcată ca indieni a măcelărit în jur de 140 de localnici. Poate că nu au crezut că e relevant. În fineeee….
După asta, mai mulți bătrâni cu ochii umezi, inclusiv parohul bisericii, Thomas S. Monson, au explicat de ce templele sunt atât de importante pentru credință. N-am prea putut să mă concentrez din cauza tuturor bătrânilor ăia albi, cărora le tremurau maxilarele și li se contorsionau fețele. Nicio idee controversată n-a fost confirmată, negată sau măcar menționată.
Luminile s-au aprins și am fost scoși afară, apoi conduși spre templul în sine. Oh Doamne, oh Doamne! Coada se întindea pe toate cele cinci etaje ale clădirii și afară pe cealaltă ieșire. Înainte să ni se permită accesul înuntru, ni s-au dat niște șoșoni albi ca să-i punem peste pantofi.
Presupun că asta ca să nu mai ardă covorul.
Toată lumea discuta entuziasmată, unii își făceau selfie-uri cu templul în spate, pentru că fotografiatul nu era permis în interior. Mi-am dat seama cât de importantă e chestia asta pentru familii, din moment ce templul urma să devină locul în care își vor centraliza viețile. Broșura chiar spunea „Sfinții Ultimei Zile văd templul ca pe un centru spiritual unde fiecare persoană poate să simtă o apropiere specială cu Dumnezeu” și „ce învățăm în temple dă sens și direcție vieții noastre”. Asta mi se pare chiar mișto. Nu eram acolo ca să mă piș pe spectacolul lor, dar asta nu înseamnă că înghițeam ceva din el (în afară de hârtie absorbantă).
Când m-am apropiat de ușă, acidul a început să se simtă puternic. Am alunecat pe șoșonii mei și m-am rugat ca nimeni să nu-mi observe ochii ieșiți din orbite și rânjetul de mâncător de căcat. Adică, toată lumea din jurul meu părea încântată, dar oare eu păream prea încântat? Nu-mi dădeam seama.
În sfârșit, am fost lăsați înăuntru. Singurele cuvinte cu care pot să descriu locul sunt „mega tare” și nu, nu zic asta din cauza acidului. Holul era minunat îmbrăcat, cu mobilă victoriană imaculată și lumini ornamentale superbe.
Picturile în ulei impresionante erau pe fiecare perete, respirau și-mi făceau cu mâna. Îmi doresc să fi avut mai mult timp ca să mă holbez la fiecare până-mi sângerau ochii. Iisus cu pieptul gol, plin de păr, care-și boteza adepții emoționați. Un apostol cu un genunchi îndoit, ținut de mâinile lui Iisus. Întoarcerea lui Mesia, în care trece printre norii de deasupra unui tărâm gol, înconjurat de o legiune de îngeri cu trompete.
Ce alegeri interesante. Se poate să le fi ratat, dar n-am văzut niciun crucifix. Nicio imagine a lui Iisus care suferea ca să mântuiască omenirea. Nici portrete de-ale lui Joseph Smith, și n-am văzut nici vreunul dintre simbolurile masone despre care auzisem. Poate că le pun mai târziu? Presupun că n-o să știm niciodată dacă nu ne convertim, nu?
Nu a fost permis accesul cu camere înăuntru, dar acest reportaj CNN din 2012 a conținut câteva cadre din interiorul unui templu mormon din Kansas.
Am fost conduși la etaj după cazanul de botez, o piscină arhetipală construită pe doisprezece boi, care simbolizează Cele Douăsprezece Triburi din Israel. Nu puteam să nu mă gândesc la Baal și peșterile de aur. Aici, mormonii își botează urmașii și de asemenea, și morții prin împuternicire. Nu scufundă efectiv cadavrele (deși categoric aș asista la așa ceva), dar în loc botează un surogat. Sfinții Ultimei Zile fac asta din 1840, dar recent unii membrii ai comunității evreiești au fost scandalizati când au aflat că mormonii „botezau” și victimele Holocaustului. Oops!
Acum, în credința mormonă, nimeni, oricât de mult ar pretinde sângele lui Hristos, nu poate intra în Împărăția Domnului dacă nu e botezat. Botezații prin împuternicire încă pot să aleagă dacă vor să trăiască cu Dumnezeu în Rai pentru eternitate sau să putrezească în Iad (grea decizie), așa că ce-i mare brânză, nu-i așa? Nu e destul de generos din partea Bisericii SUZ să verifice de două ori? Dacă oricum nu crezi, mai contează? Și dacă se dovedește că mormonii au avut dreptate, nu ai vrea șansa asta?
Nu? Încă te enervează? De înțeles, din moment ce biserica pretinde că a încetat să facă asta pentru rudele tipilor morți cărora nu le plăcea ideea, de exemplu evreii.
Mai departe, am fost conduși în vestiarul bărbaților, unde adepții s-au îmbrăcat în haine albe, cunoscute și ca haine de templu sau „lenjeria mormonă“. Hainele simbolizează sfințenia și oferă protecție spirituală împotriva tentației și a răului. Asta, din păcate, nu a fost demonstrat.
Ne-am mutat într-un hol cu oglinzi duble. Am văzut cum mă vaporizam în infinit și am chicotit, pentru că mi-am dat seama că nu mai făcusem duș de o săptămână. Părul meu era unsuros și în loc de ochi aveam globuri de discotecă. Băga-mi-aș pula. Nu-i de mirare că ne-au pus să ne punem rahaturile alea peste pantofi și au acoperit podelele cu folie de plastic.
Am observat multele semne pentru ieșiri de incendiu. Fiecare ușă avea un indicator cu capacitatea maximă a camerei respective. M-am întrebat dacă pompierii făceau inspecții regulate și aici, așa cum fac și în alte clădiri și dacă trebuiau să fie mormoni ca să intre, și cum se simte Dumnezeu când știe că propria Lui casă e subiectul regulamentului de sănătate și siguranță, și dacă a fost vreodată vreun incendiu în vreunul dintre locurile astea, și cam cât vine factura la lumină? Semnele și întrebările de genul ăsta îmi cam răpeau toată magia.
Am intrat în Camera Instrucțiilor, unde mormonii îl venerează pe Dumnezeu și primesc directive de la el. Toată lumea a tăcut. Liniștea bruscă era relaxantă și enervantă în același timp. Îmi clănțăneau dinții. Am simțit prezența lui Dumnezeu înainte, sau ceva de genul, dar nu aici.
Următoarea a fost Camera Pecetluirii, unde se organizează ceremoniile maritale și copiii sunt „pecetluiți” de părinții lor pentru eternitate, urmată de Camera celestă, un loc pentru introspecție profundă. Un candelabru de cristal de 5.5 metri lungime și 680 de kilograme atârna în mijlocul camerei, înconjurat de vitralii de la tavan până la podea. Toate reprezentau viața de apoi. Cum stăteam în camera amenajată să arate ca Raiul, trebuie să recunosc că părea destul de real, mai ales că vederea îmi devenea distorsionată de toate curcubeele care pluteau prin aer.
Când mi-a început rău tripul, eram afară din nou. Am inhalat aerul curat, ne-am scos șoșonii și ne-am alăturat familiilor care făceau poze lângă fântâni. Destul de aproape era un cort pentru cei care aveau întrebări. Acolo l-am întâlnit pe John, un bătrân al bisericii, mormon de o viață.
„Cât a costat toată chestia asta?”, l-am întrebat. John a ridicat din umeri, apoi a mormăit ceva ce a sunat ca „Nu știu, dar probabil milioane de dolari”. Nicio cheltuială n-a fost scutită, mare parte din obiectele de artă au fost donate, bla bla bla.
„Candelabrul are diamante adevărate?”. Alt ridicat din umeri. Poate. „Mergi des la templu?”. „Oh da”, a rânjit John. „Foarte des”. A explicat că e un loc grozav de găsit pacea și relaxarea și pentru asta l-am invidiat. Mi-aș dori să am un loc frumos unde să pot să evadez.
„Care-i faza cu botezul morților? Ai făcut asta vreodată?”, l-am întrebat pe John. Oh da, desigur, mereu. Era nonșalant, de parcă l-aș fi întrebat dacă-și taie unghiile de la picioare. Nicio surpriză. Orice alt mormon pe care l-am întrebat despre botezul postmortem s-a purtat de parcă nu-i mare lucru.
John mi-a explicat rapid că, din respect pentru culturile diferite, nu botează oameni care ar putea să le facă probleme, și mi-a spus că botezul morților e o parte importantă în a învăța genealogia cuiva, că întărește legăturile familiale și te ține în legătură cu strămoșii.
Am întrebat dacă, înainte să existe baze de date digitale, se făceau greșeli. John a râs, dar a recunoscut că da. N-a trecut prea mult timp de când mormoni nerabdători, care doreau să fie primii botezați în numele lui George Washington, Socrate și John Lennon, s-au intersectat. John a spus că asta nu mai e o problemă, și că baza de date a genealogiei mormone e organizată meticulos. Aleluia, nu?
Dar în acel moment, cred, John și-a dat seama că nu puneam întrebări banale despre suprafețe în metri pătrați sau alte căcaturi de genul asta. Poate că și-a dat seama că eram prăjit ca dracu, dar în loc de paranoia ascendentă, am început să râd fără nicun motiv. Mi-am mușcat buza și m-am întors până am putut să respir din nou. Sunt sigur că ochii mei care pulsau m-au dat de gol.
Mi-a spus mai frenetic şi fără să mă privească în ochi, că templele sunt sacre, nu secrete. Nu sunt ritualuri bizare în spatele ușilor. Mormonii nu cred că Joseph Smith l-a uzurpat pe Iisus Cristos și nu, mersi de întrebare, probabil nu distrug covorul după ce închid porțile. Doar îl curăță.
Nu încercam să-l pun la colț pe John, dar chiar eram curios de principiile astea. După un alt interogatoriu, i-am strâns mâna și m-am dus la mașină.
Da, m-am simțit iluminat. Dar nu cred că a fost datorită vizitei la templu cât datorită descoperirii minunate a lui Albert Hofmann, LSD-ul.
Traducere: Skullgirl
Urmărește VICE pe Facebook.
Citește mai multe despre religii ciudate:
Ce-am învățat în trei ore de la Martorii lui Iehova din București
Am fost la botezul unei secte extraterestre într-un mall bucureştean
Pornografia cu mormoni e o afacere de succes
