În vara lui 2018, în rezervația Budongo din Uganda a fost reperat un pui de cimpanzeu albinos, primul cimpanzeu de acest fel descoperit în sălbăticie. Cu blănița lui albă și pielea palidă, cimpanzeul i-a alarmat imediat pe ceilalți din grup, care au început să scoată sunete de alertă și „waa barks”, zgomote care de obicei semnalează o întâlnire cu un animal potențial periculos.
Pe 19 iulie, cimpanzeii adulți au omorât puiul. A fost un incident tragic, își amintește Susana Monsó, doctor în filosofie la Universidad Nacional de Educación din Madrid și autoarea cărții Schrödinger’s Possum. Dar ce i s-a părut cel mai șocant a fost comportamentul cimpanzeilor după ce puiul a murit.
Videos by VICE
Deși primatele au scos sunete de alertă când puiul albinos era în viață, s-au oprit după ce acesta a murit. Apoi s-au apropiat de el, i-au inspectat blana și corpul și l-au mângâiat pe spate.
Acest incident i-a oferit lui Monsó, care studiază de multă vreme dacă animalele cunosc conceptul de moarte, un indiciu că animalele au o oarecare noțiune despre ce înseamnă să mori, chiar dacă asta se reduce la „nu mai mișcă”.
„Când au văzut prima oară puiul, s-au așteptat să se întâmple ceva rău. Dar în momentul în care a murit, n-au mai fost speriați, ceea ce înseamnă că li s-au schimbat așteptările”, a zis ea.
Știm că animalele au adesea niște comportamente specifice față de membrii morți ai propriei specii. Corbii și ciorile se adună și scot sunete puternice. Cimpanzeii din pădurea Tai din Africa acoperă cadavrele cu ramuri înfrunzite. În 2015, când a murit o femelă cimpanzeu, masculul cu care aceasta fusese într-o relație timp de trei ani și jumătate i-a împiedicat pe cimpanzeii tineri să se apropie de ea și i-a îngrijit corpul neînsuflețit. Unele primate mame țin cu ele corpul unui pui mort timp de câteva zile sau săptămâni sau mănâncă părți din cadavrul mumificat. Elefanții se adună în jurul puilor morți sau le iau cadavrele cu ei. Delfinii țin și ei cu boturile la suprafața apei trupurile altor delfini morți, iar în 2011, o balenă beluga și-a transportat puiul mort cu ea timp de o săptămână.
Un domeniu numit tanatologie comparativă documentează aceste practici și compară cum interacționează diverse specii cu moartea. Aceste cercetări ridică mai multe întrebări filosofice: Ce înseamnă aceste comportamente? Oare animalele se poartă așa din cauza hormonilor sau instinctual? Când interacționează cu morții lor, au un oarecare nivel de înțelegere a morții?
În interpretarea comportamentului animalelor există mereu riscul de antropomorfism sau de proiectare a emoțiilor și gândurilor umane pe ele. Dar tot pot exista moduri în care ne putem da seama dacă animalele au idee ce înseamnă moartea, prin intermediul filosofiei, definirea conceptului de moarte și observarea animalelor în sălbăticie, cât și în laborator.
E important să aflăm dacă animalele înțeleg astfel de concepte, pentru că astfel le vom înțelege mai bine mintea, iar asta ar putea avea consecințe importante asupra felului în care le tratăm. Până de curând se credea că doar oamenii pot înțelege conceptul de moarte. Dacă putem demonstra că și animalele îl înțeleg, asta ar însemna că nu suntem singurii conștienți de propria condiție de muritori.
Nu e nimic mai uman decât să te sperie moartea sau să te întrebi dacă viața are vreun scop pe care să nu-l poată distruge moartea, așa cum a pus problema Lev Tolstoi.
Dar, din lumea antică și până la Iluminism și dincolo de el, filosofii și oamenii de știință s-au tot întrebat dacă împărtășim această trăsătură cu animalele, având în vedere că noțiunea de moarte e asociată cu întrebări importante despre conștiința animalelor.
Aristotel credea că oamenii sunt diferiți de alte animale pentru că avem un „suflet rațional”, pe când animalele au un „suflet sensibil”, care răspunde la impresii senzoriale, dar nu au capacitatea de a gândi rațional. René Descartes a fost mai puțin generos: Credea că animalele sunt doar mecanisme, ca un ceas cu cuc. „E caraghios și periculos pentru virtute să ne imaginăm că sufletele fiarelor au aceeași natură cu a noastră”, a scris el.
Filosoful italian Giambattista Vico a scris că un obicei uman care separă oamenii de animalele e ritualul de îngropare a morților. Baronul de Montesquieu a scris că animalele pot suferi din pricina morții, dar nu știu ce este, iar Arthur Schopenhauer susținea că animalele trăiesc în prezent și nu știu nimic despre moarte până când nu li se întâmplă, pe când oamenii se gândesc la trecut și anticipează viitorul, conștienți de propria moarte. După cum a scris Jean-Jacques Rousseau, „un animal nu va ști niciodată ce înseamnă să mori, iar teroarea morții e principalul lucru care îl diferențiază pe om de animal”.
„Lista continuă și în secolul 20 cu filosofi ca Martin Heidegger, antropologi ca Ernest Becker sau biologi ca Theodosius Dobzhansky, care au făcut afirmații similare”, a zis André Gonçalves, cercetător la Institutul de Cercetare a Primatelor din cadrul Universității Kyoto din Inuyama, Japonia. „Istoria percepției animalelor despre moarte e una lungă și dezorganizată și constă în principal în notițe, de la Aristotel și Darwin, până în prezent.”
Această istorie i-a influențat, probabil, pe cei care au observat mai târziu cum răspund animalele la moarte. Pe parcursul secolului 20, s-a considerat că animalele care își cară puii morți după ele nu știu să facă diferența între ființe vii și ființe moarte. Maimuțele nu recunosc moartea, pentru că se poartă ca și cum membrii morți ai comunității sunt încă în viață, dar pasivi, a scris primatologul Solly Zuckerman în 1932.
Din cauza acestei perspective, nu prea s-a dat atenție la comportamentul animalelor față de alte animale moarte din aceeași specie până în 2010, când o publicație a descris decesul unei femele cimpanzeu bătrâne. Oamenii au observat cum cimpanzeii au avut grijă de ea înainte să moară și cum au verificat să vadă dacă mai e în viață după ce aceasta a decedat. Fiica ei adultă a stat lângă ea toată noaptea și i-a curățat cadavrul. Mai târziu, locul în care femela a murit a fost evitat de ceilalți cimpanzei.
„Poate că nu au ritualuri propriu-zise legate de moarte, dar cimpanzeii au anumite comportamente care aduc cu reacțiile oamenilor la decesul cuiva apropiat”, a scris profesorul de psihologie James Anderson și colegii lui de la Universitatea Kyoto. „Sunt oamenii singurele animale conștiente de condiția de muritor? Noi credem că a fost subestimată capacitatea cimpanzeilor de a conștientiza moartea.”
În ultimii 15 ani, domeniul tanatologiei comparative a continuat această investigație. (În mitologia greacă, Tanatos a fost personificarea morții.) Acest domeniu s-a concentrat pe catalogarea felurilor în care animalele reacționează la moarte și comparații între specii, în ideea că aceste reacții nu sunt automate.
Un studiu din 2019 a descris cum oamenii au luat un pui mort de macac de lângă mama lui, care a vizitat locul unde acesta a fost îngropat timp de două zile. S-a mai descoperit că cimpanzeii stau într-o tăcere absolută după ce pun capăt strigătelor de chemare cu care anunță moartea unui cimpanzeu.
După moartea unei femele cimpanzeu adult pe care a observat-o, Anderson a scris: „În ziua următoare, cei trei cimpanzei rămași în urma ei au fost lipsiți de energie și abătuți. S-au uitat în tăcere cum cei doi îngrijitori au luat-o pe Pansy și au băgat-o într-un sac și apoi într-un vehicul. Au rămas abătuți și în ziua următoare.”
Mulți specialiști sunt de acord că primatele mari afișează compasiune față de membrii morți ai comunității, dar nu se știe dacă înțeleg moartea. Mulți tanatologi au ajuns la concluzia opusă: că animalele pe care le-au observat nu au o noțiune despre moarte. După cum s-a întrebat Darwin în The Descent of Man: „Cine poate ști ce simt vacile atunci când înconjoară o vacă moartă și se uită toate la ea?”
„Am o poziție semi-agnostică în relație cu acest subiect. Animalele sociale non-umane nu sunt mereu indiferente la moarte; au reacții și tot felul de comportamente care cred că merită investigate”, a zis Gonçalves.
Înțelegerea conceptului de moarte e diferită de capacitatea de a distinge morții de vii. Furnicile efectuează necroforeză, adică scot furnicile moarte din cuib, ceea ce înseamnă că fac această diferență. Ele detectează nu conceptul de moarte, ci o substanță chimică numită acid oleic pe care o produc furnicile moarte. S-a demonstrat că dacă pui acid oleic pe orice obiect din cuib, furnicile îl vor scoate afară.
Și alte animale au aptitudini similare care nu țin de înțelegerea conceptuală. Aici ne poate ajuta filosofia, conform spuselor lui Monsó. Ca să te întrebi dacă animalele au idee despre moarte, trebuie să definim ce înseamnă să înțelegi conceptul de moarte – care ar fi criteriile minime necesare ca să putem concluziona că un animal înțelege ce e moartea.
Oamenii au un concept complex al morții, încărcat de bagajul cultural și de reacții emoționale. De aceea cred mulți academicieni că animalele nu înțeleg conceptul de moarte, a zis Jennifer Vonk, psiholog la Universitatea Oakland. Nu există multe dovezi că animalele non-umane pot reprezenta niște constructe abstracte neobservabile.
Dar și atunci când vrem să depistăm dacă animalele posedă aptitudini de limbaj sau comunicare, nu le cerem să scrie sonete. Reducem limbajul la părțile sale fundamentale și ne întrebăm dacă animalele au percepție cognitivă asupra lor.
Monsó a început prin studierea unor informații despre moarte din niște studii despre psihologia dezvoltării, în care li se iau interviuri despre moarte copiilor. Subcomponentele morții sunt: non-funcționalitatea, ireversibilitatea, universalitatea, condiția de muritor, inevitabilitatea, cauzalitatea și imprevizibilitatea. Unele elemente, precum inevitabilitatea și condiția de muritor, fac parte clar din percepția omului despre moarte, dar Monsó a argumentat că esența unui concept rudimentar despre moarte nu trebuie neapărat să le includă. Ea a propus că fundamentale sunt non-funcționalitatea și ireversibilitatea. Asta ar însemna ca un animal să înțeleagă că un individ nu mai e funcțional după moarte și că această non-funcționalitate e permanentă.
Monsó e de părere că multe specii pot înțelege aceste lucruri de bază. La urma urmei, moartea e un fenomen răspândit în natură și s-ar putea ca înțelegerea ei să aibă avantaje evoluționiste.
Dar nu toți experții sunt de acord cu asta. Într-un studiu de anul trecut despre comportamentul mamelor de animale în raport cu puii lor morți, cercetătoarea Arianna de Marco și colegii ei au sugerat că animalele nu înțeleg conceptul de moarte, ci ceva mai vag: faptul că s-a întâmplat ceva grav.
Au scris că o maimuță mare poate înțelege că un alt animal a intrat în stare de latență și că nu se va mai trezi, ceea ce oricum e mare lucru și îi poate declanșa reacții emoționale.
Gonçalves și Vonk sunt de acord că non-funcționalitatea și ireversibilitatea sunt componente importante ale conceptului de moarte, dar și că acest concept e un continuum, un spectru pe care animalele se situează în diverse poziții. Dar doar pentru că moartea e peste tot, nu înseamnă că ar fi un avantaj pentru animale să o recunoască. De fapt, recunoașterea condiției de muritor la oameni a dus la niște strategii psihologice de coping, numite Teoria Gestionării Terorii.
„Animalele pot recunoaște când un individ nu mai funcționează în lume, dar m-ar surprinde să realizeze ce înseamnă întreruperea activității mentale, așa cum o înțeleg oamenii, sau că moartea e ireversibilă”, a zis Vonk.
Dacă o mamă renunță într-un final la puiul ei mort, asta înseamnă că înțelege ireversibilitatea? Dacă un grup de elefanți își lasă morții în urmă, înseamnă că înțeleg că aceștia nu se vor mai trezi niciodată? Sau că s-au frustrat să mai încerce să îi trezească și renunță?
„La fel ca cimpanzeii, elefanții se întorc adesea la cadavrele lăsate în urmă. Cum putem interpreta asta?” a zis Gonçalves. „Realizează că animalul respectiv e mort? Îi acordă omagii, așa cum fac oamenii la înmormântări? Doar verifică dacă membrul grupului și-a revenit? Adevărul e că nu putem ști ce se află în mintea lor.”
Pe lângă presupuneri, mai există și moduri de a testa dacă animalele au o noțiune despre conceptul de moarte. Unul ar fi studiul observațional: observarea reacțiilor animalelor la moarte și găsirea de interpretări. Altul e studiul de laborator: efectuarea de experimente prin care se caută abilități cognitive care pot arăta că animalele înțeleg conceptul de moarte – cum ar fi abilitatea de a recunoaște non-funcționalitatea și ireversibilitatea.
S-au făcut astfel de studii în trecut. În 1973, s-a făcut un experiment în care s-a observat cum reacționează maimuțele mame la cadavrul puiului lor și la cel al altor pui. Mamele care aveau pui mai mari au reacționat mai puternic la vederea cadavrelor. Un studiu din 1964 a testat reacția maimuțelor Rhesus la stimuli înfricoșători precum șerpii, o maimuță vie din specia lor, o maimuță anesteziată, o maimuță moartă care fusese decapitată și își ținea capul în membrele superioare. Rezultatele au fost neclare: maimuțele s-au uitat în număr mai mare la maimuța decapitată decât la cea vie, dar s-au uitat mai mult timp la cea vie. În orice caz, astfel de studii au probleme etice, iar Monsó a zis că nu le-ar încuraja în ziua de azi.
În schimb, filosoafa a zis că abilitatea animalelor de a recunoaște ireversibilitatea și non-funcționalitatea poate fi testată prin diverse instrumente și aparate. Un astfel de studiu e în desfășurare pe papagali Cacadu la Universitatea de Medicină Veterinară din Viena, sub conducerea lui Alice Auersperg, o bioloagă specializată în papagali Cacadu.
„Aceștia sunt animale foarte inteligente care au conexiuni sociale puternice ce pot dura ani sau chiar decenii”, a zis Auersperg. „În plus, sunt capabili să folosească mai multe feluri de instrumente.” Totuși, până acum, experimentele n-au demonstrat că pot înțelege conceptul de moarte.
David Pena-Guzman, filosof la Universitatea din San Francisco, e de acord că ar trebui să se efectueze studii non-invazive, dar nu crede că animalele nu vor reacționa la manechine sau păpuși la fel cum ar reacționa la alte animale.
„Animalele nu dezvoltă atașamente emoționale față de roboții la care sunt expuși în laborator, nu îi încorporează în dinamica lor socială. Pe scurt, știu să facă diferența între animale mecanice și animale vii”, a zis el.
Monsó e de acord că un animal trebuie să fie viu ca să poți concepe că a murit, iar un robot nu se încadrează în această categorie. Ea crede că presupunerea automată că animalele nu au un minim concept despre moarte e un produs secundar al antropocentrismului, care consideră că experiența umană, gândurile și emoțiile umane sunt singurele care contează. Ne concentrăm prea mult pe durere ca reacție la moarte, iar asta ne încețoșează felul în care interpretăm comportamentul animalelor.
Când puiul mort al cimpanzeului de laborator Washoe a fost îndepărtat, cimpanzeul i-a făcut semn cercetătorului și l-a întrebat unde e puiul. Acesta i-a răspuns, tot prin limbajul pe care îl dezvoltaseră împreună: „Puiul e mort, puiul a plecat, puiul e terminat”. Conform cercetătorului, Washoe și-a lăsat mâinile să îi cadă în poală și s-a retras într-un colț, cu privirea în gol.
E greu să nu proiectezi sentimente pe o astfel de scenă. Oamenii asociază de obicei durerea cu moartea. În plus, se gândesc mereu la teme metafizice complexe, cum ar fi nemurirea sufletului și reîncarnarea.
„Din acest motiv, tindem să presupunem că numai creaturile care sunt capabile să filosofeze posedă o noțiune despre moarte”, a zis Pena-Guzman. „E ca și cum, de câte ori ne gândim la moarte, ne gândim automat la un om trist care se gândește la sensul vieții, la fel ca în schița lui Vesalius cu scheletul uman care se uită visător la un craniu în De humani corporis fabrica.”
Pena-Guzman e de acord că cercetătorii ar trebui să caute miezul conceptului de moarte, pentru că actualul concept include elemente care au sens doar pentru noi, oamenii, dar nu sunt esențiale.
Dacă ne interesează relația animalelor cu moartea, trebuie să mergem dincolo de practicile cu care ne identificăm noi. Un exemplu ar fi că animalele de companie își mănâncă stăpânii după moartea acestora. „E un fenomen extrem de răspândit, mult mai răspândit decât ne dorim. Chiar și printre câini, care au o legătură puternică cu stăpânii lor. Am văzut exemple de câini care și-au mâncat proprietarii la 45 de minute după moartea acestora, deși aveau mâncare în castron”, a zis Monsó.
Și, de obicei, câinii care fac asta, încep chiar cu fața. „E un comportament tulburător pentru noi, dar mi se pare super interesant, tocmai pentru că nu putem rezona cu el”, a zis Monsó.
Gonçalves nu e de acord că tanatologii confundă durerea cu conceptul de moarte. „În 2013, Barbara King a scris în cartea ei How Animals Grieve că durerea de la doliu nu presupune cunoașterea conceptului de moarte.” El crede că nu ar trebui să evităm fenomenele interesante de teama antropomorfismului, la fel cum nu ar trebui să ignorăm comportamentele care nu arată pentru noi cum credem că ar trebui să se manifeste durerea de la doliu.
În prezent, nu există dovezi că animalele au ritualuri legate de moarte, dar sunt cercetători care au studiat aspectele culturale la animale și au zis că acestea au anumite ritualuri de jelanie.
Gonçalves a propus ca cercetătorii din domeniu să folosească camere de filmat ca să înregistreze obiectiv interacțiunile animalelor cu moartea și apoi să le interpreteze. Vonk și psiholoaga Sarah Brosnan de la Universitatea din Georgia au propus înființarea unui catalog în care să se înregistreze toate reacțiile animalelor la moarte, iar antropoloaga Alecia Carter a creat, în 2020, „ThanatoBase”, o bază de date unde cercetătorii pot adăuga observațiile lor despre relația dintre animale și moarte.
Și dacă animalele știu ce înseamnă să mori? Va schimba asta felul în care le tratăm? S-ar putea să ne schimbe unele responsabilități față de animalele aflate în grija noastră. De exemplu, am putea să ne întrebăm când e cazul să le permitem să învețe despre moarte și când ar trebui să le oferim oportunitatea să înțeleagă ce se întâmplă când un alt animal a murit.
„Poate ar trebui să avem responsabilitatea etică de a împiedica animalele din ferme și laboratoare să audă sau să vadă cum mor alte animale, să vadă cadavre în jur”, a zis Pena-Guzman.
Monsó crede că ar trebui să le permitem animalelor să reacționeze fără să intervenim. „Dacă mamele maimuțe vor să își țină puii morți la piept, trebuie să poată face asta atâta timp cât au nevoie, chiar dacă asta ar putea tulbura vizitatorii de la grădina zoologică, de exemplu. Interesul maimuței e și el foarte important.”
„Cât despre animalele noastre de companie, ar trebui să avem datoria morală să fim lângă ele când acestea experimentează moartea sau când le-a venit timpul să moară”, a zis Pena-Guzman.
Ben Bradley, un filosof de la Universitatea Syracusa, a zis că unii filosofi argumentează că e necesar să cunoști conceptul de moarte ca ea să reprezinte ceva rău pentru tine. Asta ar însemna că animalele nu suferă când experimentează moartea, pentru că nu știu ce înseamnă, ceea ce înseamnă că nu le facem niciun rău când le omorâm.
„Dacă nu poți conceptualiza ceva, atunci nu-ți pasă de chestia aia. Ceea ce înseamnă că moartea nu e un lucru rău pentru animale. Dacă se va dovedi treaba asta, atunci am putea stabili că nu e greșit, din punct de vedere moral, să le omorâm ca să le mâncăm. Asta în cazul în care nu cumva e greșit din alte motive decât că e rău pentru animale”, a zis el.
Bradley crede că ar trebui respinsă teoria conform căreia un lucru nu îți poate face rău dacă nu îți pasă de el. A scris un capitol în cartea lui numit „Moartea e rea pentru o vacă”, cât și un cântec cu același nume, cu versurile:
„Când duci vaca la abator,
O privezi de viitorul ei
Nu trebuie să ai simțul sinelui
Sau să știi ce înseamnă moartea,
ca să ai dreptul la viață;
Moartea e un lucru grav oricum,
chiar și pentru animalele de la fermă.”
Gonçalves a zis că n-ar trebui să așteptăm până când dovedim că animalele înțeleg moartea ca să le tratăm mai etic decât o facem în prezent. „Ar trebui să nu le provocăm suferințe inutile, indiferent că înțeleg sau nu conceptul de moarte.”
La un nivel mai înalt, Monsó consideră că aceste studii vor submina ideea de superioritate cognitivă a omului asupra animalelor. „Într-un final, cred că aceste cercetări vor submina superioritatea umană pe care o folosim ca să justificăm faptul că exploatăm natura fără limite.”
Urmărește VICE România pe Google News
