Seria de articole România, Siria mea descrie eforturile de integrare într-o lume nouă ale Rimei Alshami, o scriitoare siriană de 29 ani, care a venit din Damasc în România acum trei ani, ca urmare a războiului necontenit din țara ei natală.
Am fost super entuziasmată să explorez în profunzime posibilele legături și asemănări dintre români și sirieni. Dar, după câteva zile, am realizat că multe dintre principalele mele idei se aplică, de fapt, multor altor țări. Cum ar fi același fus orar sau engleza ca limbă secundară, ceea ce face foarte ușor să pornești o conversație între un român și un sirian.
Videos by VICE
Așa că m-am chinuit un pic să identific punctele comune care există doar între cele două țări. Am ajuns la concluzia că suntem toți mult mai asemănători în esență decât credem. În multe cazuri, diferențele noastre sunt distincții impuse intenționat, îndeajuns de false încât să se schimbe cu prima deviere de la direcția politică.
1. Românii și sirienii s-au înțeles mereu bine
În adolescență, mă uitam cu mult respect la soția vecinului nostru, care studiase în România și adusese înapoi acasă o diplomă universitară și o soție blondă. Mă distram de minune când petreceam seara cu ea și cu cele trei fetițe ale ei, tot blonde, într-un peisaj care se derula cu încetinitorul. Vorbeam despre viața ei, cu povești din copilăria petrecută într-o zonă împădurită, la țară. Și pentru că aveam o vârstă la care căutam o femeie ideală, căreia să-i urmez pașii, ea a fost, la momentul respectiv, una dintre cele care mi-au pavat calea către feminitate.
Încercam tot timpul s-o imit, începând cu faptul că mergea repede – în Siria, în mod tradițional, femeile merg încet, aproape nesigure pe ele. Am învățat de la ea cum să discut cu blândețe problemele cu care nu sunt de acord. Sau să-mi fac planuri pe termen lung și să perseverez în a învăța și a mă educa. Câteodată o vizitam doar ca să mă minunez la Hotbird – un serviciu prin satelit care transmitea posturi TV europene. Pentru mine, care am crescut doar cu canalele arăbești foarte rigide și preponderent conservatoare, a fost o fereastră către un tărâm necunoscut.
Acesta nu este un caz particular. Prietenia dintre România și Siria e încetățenită de zeci de ani. Regina Maria a vizitat Alepo în 1929, dar relațiile dintre cele două țări au început în 1955. Atunci, orașele Constanța și Latkia s-au înfrățit, iar la Damasc a ajuns o delegație diplomatică românească care a fost ridicată la statutul de ambasadă șapte ani mai târziu. În timpul comunismului, a avut loc un proces intens de burse pentru schimburi culturale, burse de studii și schimburi comerciale. În anii 70, mulți sirieni au sosit în România la studii sau ca să muncească. Împreună cu valul recent de refugiați, aproape 5 500 de sirieni trăiesc azi în România cu permise de ședere, conform Inspectoratului General pentru Imigrări. Majoritatea au cetățenie română. Iar în Siria locuiesc 12 mii de români, majoritatea femei căsătorite. Bucureștiul și Damascul s-au înfrățit în 1999 și de atunci se tot fac legături culturale și comerciale.
2. Familiile de modă veche
O parte semnificativă a societății românești, ca și a celei siriene, apără modelul familiei tradiționale, fiecare în felul său. Problema LGBTQ e rar discutată în Siria. Legea condamnă orientarea sexuală, dar în ultimii zece ani am auzit de un singur caz unde doi gay au fost pedepsiți. Asta pentru că oamenii își ascund orientarea, de teamă să nu fie stigmatizați de societate. O parte dintre sirienii bogați sunt parțial deschiși cu privire la asta, dar niciodată complet și iau întotdeauna în calcul părerea societății locale.
În România, ca observator din afară, am văzut că generația tânără e însetată de schimbare, dar, cu toate astea, nu știe ce să facă pe tema asta. Oscilează între da și nu pe tema căsătoriei între persoanele de același sex. Unii dintre ei încă îi stigmatizează pe cei care și-au asumat deschis orientarea, în timp ce alții îi susțin. Am văzut cele două tabere: cei religioși, „mai ortodocși decât ortodocșii”, care susțin strict „familia tradițională” și cei din grupul colorat, care susțin că „iubirea nu se votează”.
N-o să uit niciodată când mă aflam într-un club queer în România, iar un parlamentar și-a croit drum până-n mijlocul dansatorilor, ca să anunțe că plănuiește să scrie o petiție prin care să ceară modificarea legilor care vizează expres căsătoria între persoane de același sex. Strângea semnături în acest scop. N-am înțeles tot ce-a spus, dar am fost peste măsură de încântată, pentru că știu prea bine că o flacără mare se aprinde de la o singură scânteie.
3. Am fost conduși de aceiași împărați
În 1516, otomanii au preluat controlul asupra a ceea ce este Siria din zilele noastre, care a devenit la momentul respectiv o parte a Imperiului Otoman, aflat în continuă schimbare. L-a părăsit doar patru secole mai târziu, în 1918, în contextul Marii Revoluții Arabe.
Și voievozii locali din România au acceptat suzeranitatea Sultanului, chestie care se traducea prin plăți anuale în schimbul autonomiei. Românii s-au decis să se întoarcă împotriva otomanilor în secolul al XIX-lea. Războiul de Independență din 1877 s-a încheiat cu victoria confederației ruso-române asupra Imperiului Otoman, pe teritoriu românesc.
În 64 î.e.n., Siria a devenit provincie a Imperiului Roman deja existent, precum și una dintre cele mai bogate dintre ele. Ulterior avea să fie parte din Imperiul Bizantin, sub conducerea căruia s-a aflat până în anul 636 e.n., când a sosit acolo Islamul.
Dacia romană a fost provincie a Imperiului Roman din 107 până în 275. Romanii nu au ocupat tot teritoriul vechii Dacii, iar părți din el, cum ar fi Moldova, Maramureșul și Crișana, și-au păstrat independența.
4. Tradiții puternice
În câteva din momentele în care am tras cu ochiul la viața la țară în România – de data asta, la Curtea de Argeș – nu mi-a fost greu să amuțesc în gând conversațiile în limba română purtate de cei care stăteau de vorbă și să mi-i imaginez pe sătenii respectivi pe post de țărani din Siria. Atmosfera era atât de asemănătoare, încât mi-era greu să ignor similitudinile, felul în care își spuneau unii altora bună dimineața, atitudinea lor caldă unul față de celălalt, prieteniile lor vechi și de durată, cântecele de jale și de dragoste.
Am sunat-o într-o zi pe mama, acasă, și i-am povestit de tradiția românească a oferitului de mărțișoare. Mi se părea un mod splendid de a sărbători feminitatea, capacitățile reproductive și frumusețea femeii, prin faptul că bărbații le oferă un dar simbolic. Spre uluirea mea, mama și-a amintit de exact aceeași tradiție care exista în urmă cu ani de zile, până când a ascuns-o urbanizarea.
În zilele noastre, în noul stil de viață de la oraș, nu mai e trendy să te ții de tradiții – nici măcar de cele cu semnificație și manifestate estetic. O fi ăsta modul corect de a ne integra în civilizația modernă? Cât pierdem din propria identitate? Iar faptul că am ajuns să semănăm unii cu alții ca aspect – cât de mult contribuie la a ne face din ce în ce mai puțin străini și mai familiari unii față de ceilalți?
4. Marile mici detalii
În viața mea de zi cu zi, pierdută fiind în modul de funcționare al unui străin într-o țară adoptivă, mi s-a părut că România este europenizată, dar nu foarte departe de Siria. Mă refer la micile detalii care se camuflează în context românesc, dar în care pot, totuși, să văd orientalismul și, din când în când, semnele că nu-s chiar atât de departe de casă.
Mi-au dat lacrimile, când mă duceam la școală, în România și, ca om din Orientul Mijlociu care nu se pricepe deloc să estimeze starea vremii, nu aveam cu mine umbrelă. Eram cumva jenată să stau în ploaie ca o pasăre udă, însă, la scurt timp, o bătrână mi-a zis: „Hai încoace, mamă, sub umbrela mea, cu mine, doar n-o să te las așa”. Iar eu, ca o fetiță ascultătoare, m-am strecurat, îmbrățișată de bunătatea doamnei căreia i s-a făcut milă de mine și mi-am adus aminte de căldura bătrânelor din țara mea natală.
Pe când era straniu și prost văzut ca o doamnă să meargă pe bicicletă, în Siria, am împrumutat în fiecare săptămână bicicleta fratelui prietenei mele și-am cutreierat drumurile din Damasc. Unora nu le-a păsat, alții au fost uluiți, unii au crezut că sunt băiat (mi-am prins părul în coc și am purtat anume haine unisex). Încă mai țin minte când treceam încet prin fața unei bătrâne din sud, îmbrăcată în portul popular, cu tatuaje tradiționale pe față. Mi-a trimis un zâmbet pe care n-o să-l uit niciodată, genul de privire care spunea: „Fato, te admir pentru curajul tău, pentru cursul vieții tale, pentru libertatea pe care ți-ai câștigat-o și pentru razele de soare care pică pe corpul tău de femeie, pe care le absorbi și le dai înapoi lumii.”
5. Bărbatul român care mi-a sărutat mâna ca-n filme
Eram recent sosită în țara asta, când m-am întâlnit cu Dl. De Treabă, pe care am ajuns să-l cunosc într-o cafenea liniștită din județul Argeș, când stăteam la un pahar cu niște prieteni de prin toată lumea. S-a apropiat maiestuos de mine și, cu un gest în ralenti, a zis: „Bună seara”. I-am întins mâna să dăm noroc, dar, în schimb, el mi-a ridicat mâna și mi-a sărutat-o cu vârfurile buzelor. M-am simțit ca o regină din filme, atât de onorată și de valoroasă, mi-am spus: „Ce viață extraordinară o să am, ca femeie, în România”.
Am învățat că fetele nu trebuie neapărat să dea noroc cu băieții și că e ok să saluți fără să faci contact fizic. Mi s-a părut un pic jignitor, având în vedere că, în Siria, dăm noroc și chiar ne pupăm când salutăm bărbați (mai există și cei care salută fără contact fizic, din motive religioase, cu care eu nu sunt de acord). Aici, oamenii se pupă în semn de salut doar cu prietenii foarte apropiați. Pe de altă parte, pot să găsesc bărbați români mai „moderni”, care salută fetele pupându-le pe obraz, chestie care, în secret, îmi place…
Cât privește salutările între fete, în ambele țări e vorba de pupat pe obraji. Diferența constă în numărul și direcția săruturilor. Noi începem cu obrazul drept. Aici, oamenii se pupă de două ori, pe când în Siria ne pupăm de trei ori. Dacă ne e dor unul de altul, ne pupăm o dată pe un obraz și apoi rapid (click aici să vezi cum se aude), mulți pupici pe celălalt obraz, ceea ce sună amuzant, dar e expresiv, într-un mod direct.
Cine îți spune că nu-i e dor de țara natală, te minte. Eu una încerc întotdeauna să găsesc asemănări între cele două țări, ca să nu mă panichez că sunt „nicăieri”, cum îmi place să spun. Așa că, redenumesc unele locuri cu nume siriene, pentru că, uneori, chiar arată aproape la fel. În mod special locurile vechi, cum ar fi clădirile și piețele istorice. Centrul Vechi din București seamănă leit cu orașul vechi din Damasc și ne-am făcut un obicei să folosim cuvintele înlocuitoare, eu și prietenii mei sirieni. „Vrei să ieșim diseară, să bem și să dansăm, în Centrul Vechi din Damasc? Putem să tragem cu ochiul și la stripteuze, când trecem pe lângă ele pe stradă, ok…?” Numai că, de fapt, sunt la București.
Editor: Ioana Moldoveanu
