Foto de Amanda Large via Stocksy
Dansul este ilegal în Iran, dar lucrul acesta nu a oprit profesori și elevi rebeli să organizeze cursuri secrete.
Am cunoscut-o pe Ada* la o petrecere pe acoperiș în Amsterdam. Gravitam amândouă în jurul mesei cu junk food. Am stat la povești, ca să nu renunțăm la o poziție ce oferea acces nelimitat atât la cartofi prăjiți, cât și la panorama turiștilor beți ce cădeau în canalul Prinsengracht. Ada era o programatoare din Iran și îmi povestea despre cum fugea de poliția moralității prin Teheran, în adolescență. O dată s-a ascuns într-un magazin, în speranța că au fugit pe lângă ea, dar și-a dat seama că au urmărit-o.
Videos by VICE
Citește și: Haine disco pentru un Iran fantastic de dinainte de revoluție
„Ne controlau ojele, ca să fie siguri că nu erau prea țipătoare sau prea incitante”, povetsea în timp ce râdea. „Fiecare agent de poliție avea idei diferite despre ce ar atrage bărbații și era destul de dificil să știi cum vor reacționa. Dar știam că urau violetul, așa că am fugit în magazinul ăla. Patronul m-a văzut, a deschis ușa din spate în timp ce le zicea polițailor că nu mă zărise.”
„Zici că-i o poveste desprinsă din rezistența franceză”.
„Chiar era o formă de rezistență! Purtam mănuși pentru a ne ascunde mâinile sau foloseam diverse trucuri ca să ascundem faptul că eram machiate pe bune. Ăsta era efectul statului asupra noastră. Ne făcea să ne simțim ca și cum să-ți faci unghiile era un act de rebeliune. Te fac să te canaliezi atât de mult pe nimicuri, încât nu mai ai energia necesară pentru chestiile importante”.
La șase luni după conversația noastră, Ada mi-a trimis un mail din Teheran. Participase la prima oră de balet după ani buni și era în extaz. Mi-a povestit cum a căutat prin ziarele locale după „reclama care trebuie”, a accesat forumuri, a sunat la numere misterioase, a găsit prieteni care să gireze pentru caracterul ei și, în final, a obținut acces la lecțiile secrete.
Citește și: Ce spun tinerii iranieni bogați de pe Instagram despre țara lor
Dansul este ilegal în Iran. Înainte de revoluția din 1979, țara finanța din greu artele, în special cursurile de dans ce combinau elemente ale dansului tradițional cu stiluri occidentale, precum baletul. După ce regimul șahului a fost răsturnat, dansul a fost declarat drept păcat. Compania națională de balet a Iranului a fost desființată în 1979, la scurt timp după ce dansatorii străini au fugit din țară.
Omologilor iranieni li s-au oferit trei variante: să renunțe la meseria de-o viață și să-și găsesască un alt fel de a-și câștiga pâinea, să plece din Iran și să repornească altundeva compania ( Les Ballets Persans își desfășoară activitatea acum pe lângă Stockholm) sau să rămână în Iran și, printr-o combinație de viclenie, mită și sfidare, să continue să danseze.
O mulțume de pantofi de balet la o oră secretă de balet. Imagine din partea Adei
Ada avea 20 de ani când a participat la prima lecție de balet. Acum are 28. „Nu-mi place să-mi asum riscuri și n-am participat niciodată la petreceri ilegale în timpul facultății”, mi-a spus. „Dar orele de dans meritau efortul”. Nu doar dansul este interzis în Iran. Orice fel de muzică care îți face corpul să se miște în mod spontan e considerat drept păcătos. „E OK atâta timp cât nu-ți produce plăcere”, ne explică Ada. „De îndată ce dansul sau mișcarea îți produc plăcere devine păcat”.
Citește și: Petrecerile ilegale din Iran, unde tinerii-și riscă viața pentru libertate și băutură
Pentru că vin dintr-un oraș englezesc care este obsedat de fetițe de trei ani în tutuuri roz ce se unduiesc pe Lacul lebedelor, mi-e greu să-mi imaginez baletul drept o activitate riscantă sau ilicită. În timp ce eu mă plângeam mamei că-mi trebuiau opinci de balet roșii, nu roz, Ada a trebuit să facă din cursurile sale de balet un secret în fața părinților. Aceștia i-ar fi interzis Adei să participe. Dacă profesorii nu plăteau șpagă suficientă, poliția spărgea cursul, iar arestarea Adei i-ar fi putut aduce o sentință în închisoare și exmatricularea de la universitate.
În ziua de azi, cursurile se țin în subsolurile spitalelor abandonate, în clădiri de birouri sau în liniște, în casele instructorilor. Adesea, aceștia numără pașii pentru elevii lor, decât să riște să dea drumul la muzică și să alerteze vecinii.
Azar*, fosta profesoară de dans a Adei, se gândea des la amenințarea unei intervenții a poliției. „Oricând există șansa ca poliția să apară și să ne aresteze pe toți”, zicea ea. „Le tot repet elevilor că nu le pot garanta siguranța. Cu toate acestea, încerc să fiu foarte atentă. Accept elevi noi doar prin recomandările celor vechi. Încerc să nu-mi umplu toate cursurile prin reclamă, precum instructorii ce împart cărți de vizită pe stradă”.
Eu produc pantofi de dans. Nu au cum să interzică lucrul ăsta.
Să faci reclamă la cursuri e un act delicat de echilibristică: dacă promovezi insuficient, ai sala goală, dar dacă ești prea evident, atragi atenție nedorită. Yassi*, o instructoare în devenire, își amintește de felul în care proceda mentorul său. „Era foarte precaută, dar a primit de mai multe ori telefoane din partea unor oameni ai guvernului, chiar din birouri aflate sub controlul direct al lui Ali Khamenei [liderul suprem al Iranului], care o invitau să susțină spectacole de dans folcloric iranian fie în străinătate, fie la vreun eveniment internațional anume, fie în ambasadele altor țări în Iran. Veneau cu oferte bănoase, dar ea nu le accepta”. Într-un final, mentorul lui Yassi a plecat din țară, pentru a preda în străinătate, iar Yassi i-a preluat orele. Simultan, s-a asigurat să nu accepte vreo invitație pompoasă din partea regimului de a dansa în public.
În timp ce Revoluția din 1979 a sfârșit carierele multor dansatori, a creat ocazii neobișnuite pentru oameni precum Nassrin*, o tânără dansatoare ce a ajuns să fie, aproape pur întâmplător, unul dintre puținii furnizori de pantofi de balet din Teheran. Înainte de Revoluție, atât amatorii, cât și profesioniștii, își puteau cumpăra pantofi de dans din mai multe locuri. Aveau o gamă largă la dispoziție, de la pantofi de bază ieftini, la cei de o calitate înaltă. După treizeci și cinci de ani, majoritatea pantofarilor Teheranului și-au schimbat meseria, au murit, sau au renunțat cu totul. Nassrin își promovează produsele pe Instagram și are o filosofie justă când vine vorba de riscuri: Eu produc pantofi de dans. Nu au cum să interzică lucrul ăsta.
Pun poze cu pantofii pe Instagram. Acolo există o audiență specifică, obscură majorității. Unii prieteni nici nu și-au dat seama că erau pantofi pentru dans, prima dată când i-au văzut. Efectiv nu făceau legătura.”
Statul încă susține că dansul este un păcat. Așadar, nu ai voie să dansezi, decât dacă dai șpagă, iar atunci poți, dar doar în secret…
Atitudinea lui Nassrin e o schimbare recentă în peisajul de dans al Teheranului. Când Ada a început cursurile, oamenii erau mult mai îngrijorați să nu fie arestați. Acum, îmi spune că totul a intrat într-un fel de compromis familiar cu poliția. „Statul încă susține că dansul este un păcat. Așadar, nu ai voie să dansezi, decât dacă dai șpagă, iar atunci poți, dar doar în secret… Căci e păcătos”.
Dansatorii încă trebuie să țină secret faptul că fac cursuri în fața familiei, instructorii continuă să numere bătăile în liniște, iar producătorii de pantofi rămân foarte puțini și la distanță mare unii de alții. Dar ocaziile de a dansa în public sunt în creștere, deși rămâne ilegal pentru femei să danseze în fața unui bărbat. Și doar femeile au voie să fie spectatori.
Yassi spune că, de când a fost ales președinte Hassan Rouhani, în 2013, lucrurile s-au schimbat. „Există mult mai multe oportunități să dansezi, dar îți cer mulți bani pentru asta. Trebuie să plătim cam 200 milioane de riali pentru un spectacol, o sumă mare.”
După decenii de lupte între islamiștii fundamentaliști și reticiența publicului iranian de a caracteriza dansul drept păcătos, s-a ajuns la un compromis nescris: plătești și poți dansa. Când s-a întors din Teheran, Ada mi-a amintit că progresul real are loc dureros de lent.
„Această schemă de a plăti pentru a dansa pare un pas înainte pentru dansatorii iranieni dar regimul e în continuare cel ce beneficiază lipsa de claritate între ce e și ce nu e legal”, explică ea. „E chiar mai greu să li te împotrivești și majoritatea oamenilor trăiesc niște vieți chiar mai limitate, în încercarea lor de a se feri de pericole. Ambiguitatea și frica sunt cele mai la îndemână mijloace de a controla oamenii.”
E ceva ridicol din start în ideea că o grupă de fete pe la șapte ani care dansează pe șest pe La Bayadère e ceva păcătos. Dar, până când statul iranian înțelege asta, Ada și colegele ei vor continua să privească orice spectacol cu public limitat drept un triumf, în bătălia pentru a păstra baletul viu în Iran.
* Nume fictiv
Traducere Vlad-Marko Tollea
Urmăreşte VICE pe Facebook.
Citește mai multe despre balet:
Shooting-ul nostru cu balerine
Reforma ține Mad Max sub control
Am fost la un performance în pielea goală, ca să văd dacă românii mai sunt ipocriți față de nuditate
