Balta Albă produce muzicieni pe bandă rulantă

Filmările pentru documentarul Balta Albă nu s-au terminat. Cine vrea să ajute la asta, află mai multe de-aici.

Silviu Munteanu are vreo 30 de ani, dreaduri, o fetiță răcită acasă și un proiect teribil de mișto în laptop: un documentar despre muzicile, artiștii și istorisirile din Balta Albă. Este vice-președinte al Fundației Românești pentru Artă și Informație și a pus acest proiect la cale cu regizorul Cristi Georgescu. Am băut o bere cu Silviu la terasă în I.O.R., ca să ne zică mai multe despre cartier, despre ciumă, despre Marius Țeicu, povești cu bulgari, cu securitate, lăutari, trupe de rock și jazz-meni.

VICE: Cum ai început, de unde ți-a venit ideea?
Silviu Munteanu: Am luat într-o zi discurile de prin casă și am dat peste unul care mie-mi place foarte mult, este printe cele mai bune viniluri rock făcute vreodată în România: Partizan – București. Trupa a reușit performanța să facă niște imnuri ale zonei – Sălăjan și IOR, parcul în care ne aflăm. Așa mi-am dat seama că sunt vecin cu ei. Și sunt și cu Brazda lui Novac, și cu Godoroja și cu baietii de la Il-legal. I-am pus pe foaie și mi-am dat seama că sunt foarte mulți. Am zis: „Băi, aici avem un epicentru cultural foarte serios.” M-am interesat și despre alte zone ale țării și am aflat că nu-i așa ca aici. Nu-s atâta de mulți. Motiv pentru care am decis să facem din treaba asta o poveste, un istoric pe 30 de ani.

(stânga) Artanu, care le știe bine pe astea cu manele, cu Prodigy… (dreapta)Răzvan Moldovan de la Partizan așteaptă la fel ca noi, să iasa acest documentar, ba chiar și-a luat și tricou în acest scop.

Cam ce povești aveți?
Avem sin anii ’80 cu problemele de atunci ale comunismului. Sunt foarte amuzante și cumva urâte pentru oamenii din vremea aceea. Avem o bulibășeală amară din anii ’90 cu explozia de hip-hop care, ne place sau nu, a fost una reală, interesantă și cu mare impact la public. Încă are. Avem muzicienii reinventații pentru anii 2000: Partizan, Diesel. Generația nouă: Blue Pulse și mai sunt și alții, printre care și copii de muzicieni. Îl avem și pe Cleg de la Fratele Nord, pe care l-am descoperit acum și care stă de o viață aici. Știu că există un documentar care pare aproape identic, Crossing the Bridge [of Istanbul, regia Fatih Akin, 2005], dar spre deosebire de ăla, noi n-avem doar muzică, ci și povești, ceea ce ei nu prea aveau.

Te-ai gândit de la început să incluzi partea asta de antropologie urbană sau a venit odată cu întâlnirile cu muzicienii?
În paralel cu povestea muzicienilor va merge și cea a evoluției cartierului. Eu locuiesc aici de când m-am născut, de peste 30 și ceva de ani. Mă deranjează că foarte multe magazine – de unde-i luam țigări Snagov lui tata, librăria de unde-mi cumpăra mama cărți pe sub mână, merceria foarte utilă [uită-te, am dreadzi în cap și îmi mai trebuie o croșetă să le mai strâng din când în când], nu mai există. Singura mercerie pe care o mai găsești în București este la Obor. Toate aceste magazine s-au transformat în bănci, farmacii și case de amanet.

Dragoș Adriana cântă la ceva la care ne-ar plăcea și nouă să cântăm, ca să facem impresie la fete muzicofile.

Mai vreau să evidențiez o chestie în documenantar. Inițial, cartierul s-a construit în anii ’70 pentru lumea bună: aici locuiau foarte mulți oameni din armată și securitate, profesori și alte job-uri din astea mai alese. Dar în anii ’80 s-au dezvoltat fabricile de pe lângă [Republica, Policolor, fabrica de medicamente], s-au construit multe blocuri și a venit foarte multă muncitorime. A fost un amestec incredibil de populație și a crescut infracționalitatea. Pe de-o parte aveai frica asta de-a asculta Europa Liberă, pentru că fiecare scară avea securistul ei, pe de-altă parte aveai o oareșice boemă în zonă, deoarece se dădeau petrecerile de apartament, unde [invitații] erau selectați exclusiv pe gusturi muzicale. Apoi a venit boom-ul anilor 90, Revoluția, iar cartierul s-a transformat peste noapte într-un loc plin de cârciumi-bombe, în care lumea stătea aproape 24 din 24. La Non-Stop. Au urmat schimbările anilor 2000, mai mult sau mai puțin fericite: s-a mai turnat asflat, s-au mai îngrijit niște pomi, au disparut garajele. Unii sunt nefericiți că parcul IOR este plin de asfalat.

Domnul sculptor Gheorghe Ionescu are niște statui de explicat și o viziune foarte exotică asupra vieții.

Îmi spuneai pe drum încoace povești boem-artistice. Cu sarafane puse la uscat prin copaci și boschete. Cum se leagă parcul IOR de istoria locului?
Mulți și-au pierdut virginitatea aici, inclusiv muzicieni. Am o relatare în acest sens, dar e supriză [o păstrez] pentru film. În verile anilor 80 veneau fetele de la liceul de peste gard, își lepădau sarafanele și hop, la apă, la bălăceală. Era mult mai salbatic IOR-ul atunci.

În anii ’60 când Ceaușescu a fost la ruși cu gura mare că au intrat în Cehoslovacia și Brâncuși era mare modă, o gașcă serioasă de sculptorii au simțit un iz de libertate și au facut niște sculpturi fix cum au vrut ei. Pe care le-au așezat în parcul în IOR. Nu mult timp după a venit cineva – unii zic că Ceaușescu însuși, alții că un sectorist – și a zis: “Ce-s căcaturile astea, mutați-le de aici.” Și le-au pus la grămadă pe una din insulele din IOR. Iordache jazzmanul povestea că într-un an s-au gândit să multe la loc o sculptură, ca mare gest anti-sistem. Dar tot ce-au făcut a fost s-o culce la pământ. La un moment dat au disparut definitiv. Dar uite că cineva s-a gândit și au facut altele, în cinstea taberei care a fost atunci.

În mod paradoxal, Marius Țeicu nu locuiește central.

Ce genurile de muzică atingi în documentar?
Pentru clasicul hard-rock îl am pe Nelu Dumitrescu (de la Iris). La muzică ușoară pe celebrul Marius Țeicu care stă aici din 1974. În blocul de vizavi de mine s-a născut celebra piesă Oameni, semănați iubire, care mie-mi place foarte tare. New Wave, să-i zicem așa, cântau Timpuri noi în 80. Jazz cânta Iordache, dar mai sunt câțiva. A stat pe aici multă vreme și Mircea Tiberian. Am hip-hop – dincolo de blocuri, mai în spate de unde suntem noi e Sălăjnaul. Există și electro: Brazda lui Novac și mai stă aici în Titan și un DJ care-și spune The Model. Locuiește aici și o parte dintrupa Trei parale, un proiect cu muzica mahalalelor și a curților boierești de acu 150 de ani. Heavy Metal am de la Metrock. Sper sa am și lăutărie.

În anii 90 a fost undeva pe Ilioara o cârciumă care se numea Adio Mamă. Aveau taraf de lăutari și când nu erau foarte mulți clienți veneau prieteni de-ai lor, tot lăutari și dădeau câte un jam session între ei de încremeneai. Dacă voiai să mănânci o ciorbă de burtă și te cunoșteai cu patronul, venea la masă să-ți spunea: „Ciorba nu e bună. Eu am o speluncă, dacă aș face-o bună mi-aș strica renumele”. Firma încă mai există, dar cârciuma nu, din pacate. Tot pe aici a fost una din casele boierești ale lui Ipsilanti. Nu mai e conac, sunt service-uri auto, acolo îti faci acum ITP-ul.

Bine, bine și ai vreo teorie, cum îți explici că artiștii sunt atât de diferiți unii de alții?
Există o supoziție pe care sper să s-o dovedesc. Povesteam că în anii ’70 era un cartier pentru lume „bună, din care ar fi ieșit niște generații (Artanu, Răzvan, Timpuri Noi, Partizan-ul de acum). Existau găști pe grupuri de interese, care ascultau o anumită muzică, care erau pasionate de baschet și aflau rezultatele NBA-ului a doua zi. Cuiva din Partidul Comunist i-ar fi puțit foarte tare treaba asta, pentru că era nouă și nu o înțelegeau foarte bine. Cum rezolvăm problema? Și au băgat blocuri, au adus muncitori. Asta ar fi o posibilă explicație a faptului că au apărut foarte mulți și foarte diverși muzicieni.

(stânga) Marihuana, cea mai fidelă fată are ceva de zis. (dreapta) Cleg, din trupa Fratele Nord

Eu știam că numele cartierului vine de la varul nestins care băltea după ce erau îngropați în el ciumații. Cum te documentezi pentru partea istorică? Ai aflat ceva hardcoreli?
În anii 80 când se construiau blocurile pentru muncitori, au dat peste una din gropile comune în care s-au îngropat ciumații. Pe la 1813-1814, când a fost Ciuma lui Caragea, orașul se termina unde e Mcdonald’s la Dristor. Acolo era moșia Dudești-Cioplea. Numai în București au murit vreo 50 000. Îi îngropau aici. Povestea e plină de sânge, ca mai toată istoria: dacă muribunzii erau bărbați, cioclii îi îngropau de vii, iar pe femei le violau înainte. Că na, erau imuni la boală și își permiteau orice. Apoi amenințau cu hainele infestate oameni, ca să le ia bunurile sau banii.

Expați nu sunt în Balta Albă?
Puțin mai încolo, după Sălăjean este un sat de bulgari care se închinau la Sfântul Apostol Pavel și care sunt aici de pe la 1800 și ceva. O legendă urbană spune că încă ar mai vorbi bulgărește, dar mă îndoiesc. I-am mai văzut pe la piață și oricum îi știu foarte bine pentru că prin 80, când stăteam în Sălăjean, în blocul de la mobilă, ei îți cărau mobila cu căruța și ți-o aduceau în acasă. Când m-am făcut roacker și mi-am lăsat plete, aveam tot timpul probleme cu copiii lor. Pe care le-am rezolvat. Și uite ce-mi place contrastul asta: la distanță de un kilometru, cât este între Sălajan și Titan, se năștea odată cu stația de metrou formația Timpuri Noi. Aveai aici și căruțe, și metrou și new wave.

Cine dorește să pună un umar la acest proiect, o poate face după aceste indicații. Detalii despre filmari, povești, artiști și personaje găsiți pe pagina de facebook.

Citește și alte nostalgii:
Club Web
Rockerii din Caracal
Punkerii din Craiova