De câteva zile, a început în România procesul de recrutare a rezerviștilor voluntari. Mai-marii armatei s-au gândit că e cazul să strângă nițel rândurile și s-au pus pe angajat rezerviști. Este vorba însă strict despre nefericiții care au prins armata obligatorie. Plus că e o chestie voluntară. Deși nu este un fapt asumat oficial de șefii de la Apărare, chestia asta îmi pare mai degrabă o soluție disperată pentru a umple niște goluri din organigramă. Tinerii (ca să zic așa) nu prea se mai înghesuie să se angajeze cu 1 000 de lei pe lună (chit că le dă ministerul în plus niște bani de „hrană și de uniformă”), așa că miza aici pare menținerea „în sistem” a răcaniilor trecuți în rezervă.
Citește și: Şi fetele din armată sunt feminine
Videos by VICE
Discuțiile despre armată au aprins întotdeauna imaginația celor care au avut înainte de 2007 (când s-a renunțat la stagiul obligatoriu) „ghinionul” de a fi luați la oaste.
În general, armata (în special aia obligatorie) e o lume atât de paralelă cu ceea ce se întâmplă în „civilie”, dincoace de gardul unității, încât e extrem de greu să explici cu adevărat acest gen de experiență unuia care nu a trecut prin așa ceva. În sufletele celor care dispar pentru o perioadă dincolo de poarta garnizoanei se produce un veritabil colaps cuantic: legile fizice – alea pe care le-ai învățat la școală – nu se mai aplică aici, timpul curge diferit (curge mai lent, dar îmbătrânești mai repede), iar spațiul poate fi pliat în feluri pe care nu ție le puteai imagina înainte (până acum viața m-a scutit de experiența pușcăriei, dar în armată am aflat că într-un dormitor de 20 de metri pătrați pot încăpea 24 de paturi – un fleac, crede-mă).
După ce ți-am povestit aici fața tristă a poveștilor din armată, m-am gândit să privesc și jumătatea plină a paharului. Să aflu, în contrapartidă, și niște povești despre lucrurile bune pe care te-a învățat, de bine de rău, această experiență. Să încep cu mine, că așa e în armată, e bine să fii tu exemplu pentru ceilalți.
Autorul articolului: Armata m-a învățat să scriu la mașina de scris fără să mă uit la taste
După ce am vorbit în fața unui batalion întreg, cu ocazia depunerii jurământului în 1998 (disclaimer: recunosc faptul că la partea cu „jur să-mi apăr țara chiar cu prețul vieții” am tăcut subversiv), ai putea crede că armata m-a pregătit pentru a ține conferințe Tedx. Treaba asta nu s-a prins însă de mine. În schimb, armata m-a învățat cu adevărat un lucru foarte util în viața civilă: să scriu la mașina de scris fără să mă uit la taste. Șansa a fost să fac armata la școala de transmisiuni din Sibiu: o experiență în general tare plictisitoare: opt ore pe zi aveam cursuri despre telefonie, radio și alte aiureli tehnice care nu s-au lipit neam de mine. În schimb, am dat tot ce-i mai bun din mine la cursurile de telex – cele în care am învățat chestiuni cool de genul „fast typing” sau „scrisul în orb” .
Zi de zi, mergeam în sala plină de mașinării telex și scriam, până la epuizare fraze imbecile de genul: „INAMICUL ATACĂ ÎN ZORI. PREGĂTIRE DE ARTILERIE DE LA ORA 06:00″ (mesajele la telex se scriu cu majuscule). Am făcut 6 luni de cursuri ca să învăț și eu o meserie. La ora actuală, bat cam 90-100 de caractere pe minut. Cam ca o secretară mediocră.
Traian M, 40 de ani, artilerist în rezervă: Armata m-a făcut mai altruist
Am făcut armata în ’97. Inițial, ca orice tânăr din acea perioadă, am fugit și eu de armată ca dracu’ de tămâie până când la un moment dat nu am mai avut loc de întors. Am ajuns într-o unitate de artilerie, la bacteria „specialiști”. Eu aveam specializarea topografică. În prima zi, ne-au adunat pe platou, iar un căpitan ne-a zis: „dragilor, la finalul stagiului, veți vedea la câte poate rezista corpul uman”. Și fix așa a fost. Am învățat chestii de topografie, ba am participat și la o aplicație în poligonul Mălina, unde am coordonat foc de artilerie. Asta e genul de chestie care te responsabilizează brusc: știi că, dacă greșești, poți omorî oameni. Dincolo de momentele inutile, poate stupide, armata m-a învățat să nu mai fiu comod și să nu aștept nimic dela alții. Un an e o perioadă lungă, mai ales când ești scos din zona de confort. Genul ăsta de experiențe te fac mai altruist.
Deseori ajungeam „planton 2″ – păzeam bocancii între miezul nopții și trei dimineața, ca să nu fie alții privați de somn, eu luând chestia asta ca pe un exercițiu mental. Apoi, îmi amintesc de un incident petrecut în serviciul de gardă: am percutat din greșeală și am tras un foc de armă aiurea, uitasem că aveam glonț pe țeavă. A ieșit ceva tărăboi, le-am zis că veniseră unii la ciordit și că am tras foc de avertisment. M-au crezut, dar chestia cu adevărat tare e că, peste ceva ani, eram deja „civil”, stăteam la etajul 4 într-un bloc de locuințe situat chiar lângă o unitate militară și am auzit un foc de armă în timpul zilei. Ies pe geam și văd soldatul panicat, trăsese și el din greșeală cumva, ca prostul, exact ca mine. Fugea pe acolo, cu gând să dezerteze, probabil, deh, copil, cine știe ce pedepse își imagina.
I-am strigat: „Băă, stai, băi, liniștit” și i-am povestit că am trecut și eu prin ceva similar. I-am zis să anunțe, să pună arma jos și să aștepte, până vin ăia și o să scape ușor. Oricum, mult mai ușor decât dacă ar fi dezertat. Mi-a mulțumit, la final.
Ionuț Ivan, 40 de ani, cercetaș transmisionist în rezervă: Acum pot să repar orice în casă
Eu de mic aveam o boală cu radiourile și cu toate lucrurile astea tehnice. Odată, am demontat magnetofonul lui taică-miu. L-am făcut bucăți. Am reușit să-l asamblez la loc și mi-am dat seama că am potențial. Ulterior, am demontat și un radio. La școală, copiam la indigo tot felul de scheme din cărțile de radioamatori de la bibliotecă. La un moment dat, era să arunc scara blocului în aer, când am vrut să fac o mega-electroliză în cada din baie. Ei bine, când m-au luat în armată, am ajuns fix la Transmisiuni. Fix unde trebuia. Am crezut că am ajuns în parcul Disney.
Citește și: M-am antrenat o săptămână cu trupele speciale ale Armatei Române ca să văd dacă supraviețuiesc
Am făcut stagiul în 2000-2001, la o unitate de transmisiuni din Târgoviște, fix aceeași unde l-a executat pe Ceaușescu. Am văzut peretele ăla, dar sala de judecată nu. Am făcut la „telecomunicații în cercetare”. Practic, sunt un cercetaș transmisionist. Acolo, timp de un an am învățat telecomunicații. Bine, știam și înainte, dar acolo am învățat mai bine și mai aplicat. Am învățat tot ce puteam să învăț despre transmițătoare, emițătoare, chestii d-astea. Practic, toată armata am făcut-o în centrul de comunicații al cazărmii. Aveam două telefoane: unul care bâzâia decent, ca un bondar (pentru liniile exterioare) și un căcat de telefon de campanie, cu manivelă. Când suna ăsta ziceai că vine peste tine tramvaiul.
Plus că suna la cele mai nepotrivite ore. Dar am învățat tot felul de chestii tehnice. Acum, mă pricep la orice. Mai puțin la pornit mașina de spălat. De reparat, pot s-o repar, dar nu am înțeles niciodată cum e cu programele alea, întotdeauna încurc hainele. Na, nu le poți ști pe toate.
Andrei Pistol, 38 de ani, rezervist la Protecția Civilă: În armată am învățat să cunosc limbistul, timidul, combinatorul ori descurcărețul
Am făcut un an, în perioada 2002-2003. Fără să fiu prețios, băi, pentru un tip care poate să gândească mai mult decât un ied, milităria e un exercițiu psihologic foarte mișto. Acolo vezi toate tipologiile umane. Îl vezi pe frustratul ăla care acasă la el rânește la porcii lui ta-su, care n-a ieșit în evidență cu nimic toată viața. Și, dintr-o dată, doar pentru că un sistem prost (cum e armata obligatorie) îi permite, iese brusc în evidență. Vezi cum funcționează pilele. Aveam doi disperați care stăteau zi și noapte pe telefoanele alea de centrală – pe vremea aia nu erau celulare – să caute tot felul de soluții să nu fie transferați în altă parte. Îi vedeai pe toți bărbățeii în formare, la 20 de ani. La vârsta aia încă mai cauți confirmări, vrei să știi cât de mascul ești, cât de bine stai pe pumni, ori cât de bine stai pe pulă, faze d-astea. Exemplu: 50 de inși trebuia să facem duș în două minute.
Aveam două ore pe săptămână când curgea apa caldă. Stăteam doi câte doi și ne săpuneam reciproc. Armate te călește, de fapt, pentru experiențele ulterioare din civilie. În armată, ca și în corporație, ai colectivul ăla în care descoperi imediat limbistul, timidul, combinatorul, ori descurcărețul care se fofilează. Faze d-astea. A fost un experiment trist dar eficient. Asta cu „armata te maturizează” e o prostie, un clișeu, un căcat. Armata nu te maturizează, te brutalizează, te face mai insensibil. Plus că, da, te disciplinează. Eu, de atunci, nu am mai putut să dorm 12 ore pe zi, cum făceam înainte. Stagiul ăla obligatoriu mi-a modificat bioritmul.
Valentin Răducu, 44 de ani: Armata m-a învățat apicultură
Am făcut în 1994, inițial la batalionul de gardă, ăsta pe care îl vezi acum în spatele Parlamentului. „Pază obiective speciale” i se zicea. În fine, păzeam tancodromul din spatele stadionului Steaua. Primele trei luni au fost instrucție și gardă. Apoi, am trecut la GAZ („grupul agrozootehnic”), la Mihai Bravu. Erau acolo vaci, porci, oi. Eu am făcut armata la albine! Și chiar m-a ajutat. Pentru că eu sunt silvicultor, de meserie. Aveam vreo 150 de stupi. Ne supraveghea un inginer apicultor, de meserie, știa ce să facă. Dădeam mâncare la albine (zahăr), trăgeam mierea, chestii care m-ar ajuta acum dacă aș începe o afacere în domeniul ăsta. Că treaba asta nu se învață așa de repede. Ne arăta cum face matca botcă, trebuia să rupem botca să rămână matca singură. Dacă se naște încă o matcă, nu poate să trăiască stupul. Ca dacă pleacă matca aia bătrână, aia pleacă cu tot stupul cu ea. În stupul vechi rămâne matca aia tânără, cu foarte puține albine și, la final, moare stupul. Trebuie să supraveghezi să nu se mai nască o matcă în stup. Dacă se întâmplă asta, nu mai trăiește stupul. În toată armata am tras 7 gloanțe pe durata unui an, dar am învățat să fac apicultură.
Citește și alte articole despre armată:
Toate armele pe care România o să dea 9 miliarde de euro
Bărbați români mi-au povestit cum dădeau țeapă Armatei în anii ’90
