7 motive pentru care Timișoara e un oraș mișto

M-am născut și am trăit majoritatea vieții în Timișoara. În ciuda a ceea ce cred cei mai făloși dintre concitadinii mei, aici nu e raiul pe Bega. Dacă anul trecut lucrurile păreau mult mai nasoale, ne-am pricopsit cu un titlu de Capitală Culturală, un festival din familia EXIT, sporturi de performanță, dar și lucruri din ce în ce mai interesante de făcut. Iar asta pare să ne fi dat un pic de avânt.

Dar hai să le luăm pe rând.

Istoric, Banatul a fost călcat până și de huni, gepizi și avari. După Evul Mediu, acesta a fost, pe rând, sub domnie ungurească, otomană, habsburgică, sârbească, și-a avut chiar și propria republică (mândră, evident), înainte de a fi absorbită în România Mare.

Nu doar orașul, cât și regiunea a fost dintotdeauna multietnică, iar oamenii au trăit în general pașnic și clădeau punți interconfesionale. Lucrul ăsta se reflectă bine în arhitectura clădirilor. Dar și-n alcătuirea demografică. Ura față de moldoveni și olteni pare să se fi domolit.

Caracterul multicultural se diversifică recent. Anul ăsta, Timișoara Refugee Art Festival a organizat a doua ediție, în ciuda faptului că niște ultranaționaliști au încercat să-l strice.

International Students Organisation of Timișoara are studenți din patru continente și peste 70 de țări, cu o misiune atât academică, cât și socială. Pe lângă acestea, mulți tineri pleacă cu burse Erasmus, iar o diversitate tot mai mare de străini vin aici să muncească și să trăiască pentru câțiva ani. Iar ăsta nu poate fi decât un lucru bun. Tot mai multe studii arată că, pe lângă aprecierea altor culturi, o experiență multiculturală încurajează flexibilitatea în gândire.

Dacă anii trecuți zona asta era un mare șantier, recent lopețile s-au pus în cui, iar orășenii se pot bucura iar de ea. Bine, nu mai are Unirii băncuțele alea la care puteai sta la un suc și-o țigară după terminarea after-urilor sau a maratoanelor de băut, dar tot îți dă o senzație unică. S-a transformat într-un spațiu în care copiii pot bate o minge sau tinerii pot citi la umbra statuii. Iar faptul că tot mai multe străzi s-au transformat în pietonale e cât se poate de îmbucurător. Atât pentru concitadini, cât și pentru patronii de terase și mici afaceri.

Timișorenii iubesc biciclitul. Și zic asta nu doar pentru că-i cheamă „Verde pentru Biciclete” o dată pe an la marea pedalare, ci pentru că de-a lungul anilor s-a închegat un nucleu al oamenilor care promovează asta ca stil de viață.

De la oameni în garaje care-ți repară bicla, la ateliere care te-nvață cum să o faci chiar tu, ne preocupă transportul ăsta alternativ și sănătos. Iar un mare plus în sensul ăsta e sistemul public de bike sharing.

În 2017, nucleul ăla a obținut o victorie, când cetățenii care merg pe două sau mai multe roți s-au revoltat pe atitudinea primarului. Acesta le-a făcut într-un final pistă și a inclus și un membru în Comisia de circulație a Consiliului Local. Dar lupta se dă pe termen lung, deoarece recent a fost inaugurat Pasajul Popa Șapcă, iar strada care-l unește de Punctele Cardinale nu are pistă, motiv pentru care s-a lăsat cu protest și se încearcă găsirea unor soluții.

Pistele nu-s cele mai bune, dar sunt din ce în ce mai multe. De exemplu, să-i dai pedală pe malul Begăi dintr-un capăt în altul al orașului e ca atunci când privești filmul tău preferat. Îl știi pe de rost, dar tot îți oferă o plăcere aparte. Iar cu mai multă mentenanță și o strategie pe termen lung, pistele ar putea fi chiar unul dintre cele mai mișto lucruri din oraș.

În afară de ACS Poli (echipa înființată de Primărie), care s-a dus în Liga 2 precum Titanicul, orașul mai are și alte echipe care fac performanță.

Mai există echipa suporterilor, ASU Poli, care se ține bine în Liga 2, deși e atât de tânără, încât de abia acum ar putea să meargă la școală. Și, până mai ieri, abia dacă avea bani de sandvișuri. Dar povestea ei fără patron îți arată ce poți să faci dacă ai părinți care te cresc sănătos și care pregătesc generații noi de fotbaliști care să atingă performanța.

Important e că vom avea trei echipe timișorene în liga secundă de fotbal. Asta pentru că Ripensia Timișoara e o altă echipă născută din pasiunea microbiștilor. Fostul club cu acest nume câștigase patru campionate și trei cupe, în perioada interbelică.

Mișcarea asta fotbalistică poartă și un nume: socios.

Nu doar fotbalul e-n prim-plan. Timișoara excelează la rugby. Saracens s-a născut printr-un parteneriatul cu clubul londonez omonim. Astfel, continuă tradiția și devine multiplă campioană națională și deținătoare a cupei românești, iar de la anul evoluează iar în grupele europene.

La volei feminin, UVT Agroland a terminat sezonul pe locul 5, deși a fost primul lor sezon în Divizia A1. Echipele de baschet BC SCM Timișoara și BC Timba nu au trofee, dar nici nu se fac de râs orașul. Iar SCM Poli Timișoara marchează constant în porțile primelor cinci echipe din handbalul românesc.

Pasiunea pentru sporturi se întâlnește și la colț de stradă. În cartier, am dat anul trecut de acești șahiști amatori. Pe străzi, există oameni care se întâlnesc să alerge, fie din pasiune (Alergotura), fie pentru strângere de fonduri (Timotion).

Avem cățărători, slackliners și monocicliști, unii dintre ei ajungând senzații internaționale. Și știu că nu te gândeai la frisbee ca la un sport pe bune, dar cei de la Azvârlirea îți arată contrariul. Iar pasionații de jocuri și săbii se întâlnesc constant prin parc la dueluri inofensive.

Niciuna dintre cele de mai sus nu ar fi posibilă fără nevoia oamenilor de a-și satisface mâncărimea socială. Și nu doar sportul încheagă cetățenii.

Oamenii din spatele Scârț și Auăleu au o bază de fani foarte loială. Dar nu degeaba, că muncesc de peste zece ani. La subsol au făcut Muzeul Consumatorului Comunist. Prin oraș, ei co-organizează un festival de teatru independent. Iar la barul lor mai fac evenimente variate, de la discuții cu caricaturiști la concerte sau, evident, teatru.

Mereu găsești aceleași fețe, adesea cântă Johnny Rotten, iar discuțiile sunt, în general, de rumegat. Ah, uneori găsești tineri care se joacă șah sau Nu te supăra, frate.

Și că tot ziceam de board games, există oameni care se joacă public fie Cards Against Humanity, în general la Reciproc. Că tot veni vorba, inițiatorii Reciproc susțin pe bune economia socială. Ei mai sunt implicați și-n CRIES, un ONG care promovează viața trăită sustenabil, și luptă să aducă agricultura țărănească reală pe mesele orășenilor.

Aethernativ e barul din curtea interioară vecină, unde se întâlnește lumea pentru chefuri și băut, dar și proiecții Kinedok sau concerte. Deasupra, la Cuib d’Arte, aproape în fiecare weekend îi găsești pe cei de la Hanging Around, care clar te fac să-ți miști coccisul pe tot ce e mai bun, din anii ‘70 încoace.

Napoletana e pizzeria care are comunitatea vinilofilă Soulheads în jur, iar mereu întâlnești aici de la copii mici la bătrâni, cu toții amatori de-o pizza bună. Încă din 2013, CoderDojo îi învață gratis pe copiii între 7 și 17 ani să codeze, cu mentori de top, dar voluntari, din industria IT.

Respiră și tolănește-te sau dansează la festivaluri: Revolution, Launmomentdat, Rock la Mureș, JazzTM, Plai, Blahna. Drum and bass, house și techno, soul și funk, rock, punk, jazz și world music. Ai câte un festival pentru fiecare gen. N-o să mai intru-n detalii, că s-a scris mult și bine despre ele, inclusiv în VICE.

Timișorenii nu sorb doar muzică. Peste câteva zile, voi merge să-ți fac o recenzie a festivalului berilor artizanale. Festivaluri de film sunt cât cuprinde (de comedie, francez, scurt, caravana TIFF, etc.), unele dintre ele organizate de asociații precum Pelicula Culturală sau Ceau cinema, majoritatea la Grădina de Vară sau în Parcul Rozelor. Oricum, dacă îți place arta cinematografică, bagă-te aici.

Există și festivaluri la care se mănâncă, dar până acum nu am fost prea impresionat. Iar dacă pur și simplu ai chef de-un chirvai muncitoresc, poți merge oricând la festivalurile berii și ale vinului. Fără șto, chiar te poți distra frumos și aproape ieftin la ele, dacă ai renunța la aerele elitiste pentru măcar o seară.

De-a lungul anilor, am avut experimente în fostele hale timișorene. Unele de succes care și-au trăit însă viața (TMBase), altele care erau punkereală totală (Underground festival, Atelier DIY, TamTam).

Dar a venit episodul #colectiv, așa că lumea a început să dea mai mult de doi bani pe siguranța vizitatorilor. Dacă e să vorbim despre chestii actuale, Baraka e un bun exemplu despre cum niște artiști au revendicat un spațiu nefolosit și l-au transformat într-un atelier în care muncesc de zici că-s chinezi bătrâni.

Escape Venue face chefuri de tek, dub, d’n’b sau hardcore, deci e un pilon underground al zonei Circumvalațiunii.

Ambasada e un loc hipsteresc de întâlniri, cursuri și co-working. Misc. s-a deschis la fosta fabrică de țigări a orașului, și face evenimente de arte diverse: expoziții de fotografie, cursuri de teatru, vernisaje și ocazional câte-un chef. Basca e un concept tânăr care încearcă să solidarizeze oamenii din cartier cu restul orașului și să-i aducă la proiecții, ateliere de cântat la tobă și tot felul de alte acțiuni.

De fapt, toate locurile astea sunt în cartierul Iosefin, unul care avea mare nevoie de-o infuzie de proiecte care să-l reînvie.

Bineînțeles, nu tot e roz în oraș. Lipsesc cluburile diversificate, s-a încetinit progresul în ceea ce privește transportul public, fabrica de cauciucuri și fumuri Continental încă o duce bine-mersi, iar 2021 e tot mai aproape, și noi nu părem încă pregătiți pentru titlul de Capitală Culturală.

Per total, orașul e ok și crește. Rămâne de văzut dacă administrația locală și instituțiile finanțate din banii publici pot ține pasul.