Cannes este festivalul internațional de referință pentru tot ce mișcă în lumea filmului, la care România a fost cam absentă anul ăsta. Tot anul ăsta mi-am schimbat un pic strategia de vizionare de filme, pentru că s-au schimbat și câteva reguli de acces ale presei, așa că am ratat câteva din ofertele tari din competiție, precum filmul lui Spike Lee, BlacKkKlansman, premiat cu Grand Prix sâmbătă seara. Cu siguranță și-ar fi găsit un loc în selecția mea cu cele mai bune din fiecare categorie.
Oricum, am văzut destule filme surprinzătoare și inedite, fie prin tematică, fie prin estetica foarte îndrăzneață, fie prin melanjul inedit de genuri. Ți-am ales câte unul din fiecare secțiune a festivalului, ca să te familiarizezi cu ele și să știi ce trebuie să vânezi în următorul an. Iată ce îți propun ca cele mai bune filme de la Cannes de anul acesta:
Videos by VICE
LAZZARO FELICE, de Alice ROHRWACHER (Italia)
Prezentă pentru a doua oară în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, după ce în 2014 a câștigat Grand Prix cu filmul The Wonders, italianca Alice Rohrwacher a fost preferata mea pentru prestigiosul Palme d’Or de anul ăsta pentru un film care în ochii mei a întrecut în originalitate chiar și sublimul Shoplifters al japonezului Hirokazu Kore-Eda, un film emoționant despre o familie atipică.
Filmat în Super 16mm, Lazzaro Felice (Happy as Lazzaro/Heureux comme Lazzaro) e o combinație cu totul inedită de critică socială, realism magic și fabulă folclorică. E centrat în jurul lui Lazzaro, un adolescent de o inocență și bunătate imensă căruia îi este imposibil să distingă răul de bine. Acțiunea se petrece într-un timp istoric incert, undeva în Italia, unde o nobilă bogată profită de locația ei izolată pentru a-și exploata în continuare muncitorii neremunerați, printre care și Lazzaro și familia lui. Și îi privează de drepturile care le-au fost recent acordate.
„Toată lumea exploatează pe toată lumea” pare să fie filozofia de bază a acestei marchize malefice, demnă de Cruella de Vil din 101 Dalmațieni, o filozofie de care propriul său plod, Tancredi, e profund dezgustat. Așa se face că între Tancredi și Lazzaro se înfiripă o prietenie, deși aceasta e motivată mai mult de planul lui Tancredi, care vrea să-și însceneze propria răpire și să se aleagă cu o răscumpărare de un milion de lire de la mama sa. Pentru planul ăsta are nevoie de ajutor.
Exact când te aștepți ca firul narativ să ducă undeva, un accident neașteptat produce un decalaj tonal și temporal care te trimite imediat într-o altă realitate, urbană de data asta, în care familia lui Lazzaro e din nou exploatată, doar într-un alt context. Un univers extrem de cinic în care Lazzaro apare pe cât de ireal pe atât de necesar, iar inocența sa îi aduce filmului un miraj în care speranța pare încă posibilă.
THE HOUSE THAT JACK BUILT, de Lars von Trier (Danemarca)
Controversatul Lars von Trier a fost persona non grata la Cannes timp de șapte ani, după ce a aruncat o glumă nazistă la o conferință de presă. Însă discutând cu Louise Vesth, producătoarea ultimului său film prezentat anul acesta la Cannes în afara competiției și fără conferință de presă (ouch!), era și timpul ca festivalul să-i ierte acestui realizator talentat umorul extravagant și ieșit din comun.
Și exact cum te aștepți, Lars von Trier nu poate fi decât Lars von Trier, ceea ce înseamnă că umorul său extravagant s-a insinuat, din plin, și în The House That Jack Built, un film despre un serial killer jucat de Matt Dillon, care se amuză să răstoarne toate stereotipurile genului.
În contrast cu majoritatea psycho-killerilor cu care suntem familiari, personajul lui Matt Dillon chiar arată ca un serial killer, fapt remarcat de prima sa victimă jucată delicios de Uma Thurman, o femeie exasperant de insistentă care, cu un comentariu neinspirat (ca și gluma nazistă a realizatorului acum șapte ani!), îl incită pe acesta la o crimă spontană, cu totul nepremeditată.
Din acest moment Jack nu își mai poate înfrâna tendințele ucigașe, iar filmul expune cinci tablouri de groază, fiecare axat pe cele mai memorabile victime ale sale. Surpriza majoră în caracterizarea lui Jack e faptul că acesta e un intelectual sofisticat, arhitect de profesie, care nu se mulțumește doar cu uciderea victimelor, ci pune un efort deosebit în prezentarea și asamblarea cadavrelor pe care le colecționează într-o pivniță care devine scena celei mai uluitoare secvențe din film.
Majoritatea victimelor sunt femei de diferite vârste, „fiindcă femeile coopereză mult mai ușor”, ne explică Jack, comentariu oferit de fapt interlocutorului său din film, interpretat de Bruno Ganz, care îl va conduce pe acesta în superba scenă finală din film cu referințe la Dante, în locul pe care îl merită!
CLIMAX, de Gaspar Noe (Franța)
Când am ieșit de la proiecția ultimului film al provocatorului argentinian Gaspar Noe, am auzit pe cineva cum exclama în fața mea: „Oh mon Dieu, la lumière!”. Și exact asta a fost și reacția mea când în sfârșit am pus piciorul pe asfaltul încins de soare al Croisettei.
Climax este un film care îți arată niște secvențe de groază. Filmul începe cu imaginea unei femei goale care se târăște dificil prin zăpadă, în timp ce lasă în urmă o dâră de sânge. O imagine paradoxal senină, filmată predominant de sus, în care albul imaculat al naturii domină întregul ecran. Însă dacă nu te prinzi că asta e ideea despre moarte pe care vrea să ți-o transmită filmul, Noe îți servește mesajul mură în gură spre finalul filmului, scris mare de tipar pe ecran însă inversat, ca să faci și tu un nițel efort de interpretare: A MURI ESTE O EXPERIENȚĂ EXTRAORDINARĂ.
Seninătatea acestei scene inițiale e însă în contrast total cu restul fimului, care în a doua parte te plonjează într-o atmosferă de iad pe pamânt. Filmul începe cu niște interviuri de audiție ale unei trupe de 20 de dansatori tineri, diferiți ca etnie și orientare sexuală, care urmeaza să mearga în turneu în Franța și Statele Unite. Filmul te duce apoi într-un studio de repetiție unde aceștia efectuează un street dance delirant, setat la EDM-ul din anii ’90, una din cele mai fascinante coregrafii de dans pe care le-am văzut vreodată, cu atât mai mult cu cât a fost fotografiată într-o singură secvență halucinantă.
Halucinația adevarată începe când dansatorii încep rând pe rând să nu se simtă bine, la petrecerea care urmează audiției. Imediat îi cuprinde pe toți o panică paranoică la suspiciunea că cineva a pus LSD în sangria savurată de majoritatea ansamblului. Panica degenerează în scene de mare cruzime, în care o tânară care recunoaște că e însărcinată, și singura care nu a băut sangria, e lovită repetat în abdomen de o colegă care o suspectează ca este cea care le-a „drogat” băutura. În acest iad, o mamă își închide copilul de cinci ani într-o debara cu un panou electric cu risc de electrocutare, pentru a-l „proteja”, chipurile, de demonii de la petrecere, un act cu o finalitate tragică, ușor de imaginat.
Cu un stil de filmare crud și instinctiv și o atmosferă de o tensiune atroce din care nu te eliberezi decât la final, Climax a câștigat premiul Art Cinema în secțiunea Quainzaine des réalisateurs.
DIAMANTINO, de Gabriel Abrantes & Daniel Schmidt (Portugalia)
Filmul Diamantino al duo-ul regizoral Gabriel Abrantes din Portugalia și Daniel Schmidt, născut în SUA, e aproape imposibil de descris! Filmul e bazat pe o traumă pe cât de amuzantă, pe atât de neverosimilă. Are ca personaj principal un star de fotbal portughez, adorat universal, numit Diamantino Matamouros – modelat după superstarul Cristiano Ronaldo. Și exact cum nu te aștepți, personalitatea lui Diamantino e diametral opusă lumii din care provine. De o inocență inimaginabilă, atât fizică cât și spirituală, acesta va crea multe situații absurde de un umor ridicol garantat.
Totul începe când Diamantino ratează o lovitură de penalty în finala Cupei Mondiale, ceea ce îi atrage oprobiul publicului. Din vedeta cea mai iubită a momentului, devine o figură de rușine națională, la care se adaugă și zvonul că acest rateu a cauzat și moartea subită a tatălui său.
Plonjat în depresia cea mai neagră în care lumea nu mai are niciun sens, Diamantino nu vede decât o singură soluție: să adopte un refugiat, sau mai bine zis un „fugiat”, după cum pronunță el repetat într-un interviu live televizat, pentru a-i oferi acestuia un cămin și o familie iubitoare. Totul arată din nou roz, atât la propriu (nu am văzut atât de mult roz pe ecran de mult timp!) cât și la figurat, numai că adolescenta pe care Diamantino o adoptă se dovedește a fi altceva.
Simultan, o serie de experimente științifice făcute de jucător încep să-i transforme corpul în moduri neașteptate și totul escaladează în ireal. Și asta nu e cu tot: din ansamblu mai fac parte și câțiva extremiști de dreapta, călugărițe false, surori malefice și dulăi uriași cu părul lung și corp vaporos. Aceste extravaganțe narative nu sunt cu totul gratuite însă, Diamantino funcționează ca o satiră politică cu un comentariu voalat asupra situației curente din Uniunea Europeană, care cu siguranță va da naștere la discuții aprinse.
THE TENDER INDIFFERENCE OF THE WORLD, de Adilkhan YERZHANOV (Kazahstan)
Acest modest și misterios film din Kazakstan, cu un titlu bazat pe un citat din Camus, a fost cea mai specială descoperire pe care am făcut-o la festivalul din Cannes de anul acesta. Povestea este simplă:
După moartea tatălui ei, familia frumoasei Saltanat este lăsată cu datorii, iar mama ei ajunge la închisoare. Saltanat e forțată să părăsească viața liniștită a micului ei sat pentru a merge la oraș, unde i se promite o căsătorie cu un om bogat care i-ar putea salva familia de la datorii. Prietenul său din copilărie, loialul Kuandyk, o însoțește și veghează asupra ei cu tandrețe. Însă lucrurile nu decurg așa cum a sperat Saltanat, iar cei doi prieteni sunt forțați la gesturi disperate care culminează într-un destin tragic.
Cu un mise en scene extrem de simplu și simboluri puternice în stil expresionist (Saltanat poartă pe tot parcursul filmului aceeași rochie roșie superbă, care îi sugerează statutul special dar și destinul tragic), Tandra indiferență a lumii e un film poetic și tandru în ciuda violenței pe care o expune, și care îți va rămâne în minte mult timp după vizionare. Iar dacă asta nu te convinge, când e ultima dată când ai văzut un film din Kazahstan?
