Tineri români din provincie mi-au spus cum i-a schimbat viața din Capitală

De regulă, orașele mari precum Bucureștiul îi fac pe studenții din provincie să vadă și să înțeleagă lumea diferit, dar și să își schimbe sistemele de valori. Mulți dintre ei aleg să studieze în Capitală visând la o carieră de succes și la o libertate mai mare decât în orășelele natale. Uneori, realitatea se dovedește puțin mai dură, apar dezamăgirile, astfel că, în 4 din 10 cazuri, tinerii români renunță la facultate.

Eu am stat în București toată vacanța de vară, după 16 ani de trăit în provincie. M-am plimbat de la un om la altul, am mâncat doar shaorma și supă la plic, am cheltuit banii prost. Nu știam cum să îmi gestionez timpul, banii sau orele de lucru. A fost un șoc complet. Acasă e mai ușor, totul e mai ieftin, iar de mâncare se ocupă mama.

Totuși, în a doua lună am înțeles cum funcționează treaba și mi-am dat seama că pastele țin mai mult decât shaorma și costă cam la fel de mult. Încet, dar sigur, m-am adaptat. Din păcate, la întoarcerea în orașul meu, odată cu începerea școlii, a fost horror. A trebuit să mă acomodez din nou cu o lume care-mi devenise străină.

Am vrut să văd dacă și alți tineri au trecut prin stările astea, așa că am întrebat șase oameni care s-au mutat în București cum e trecerea de la un oraș mic de provincie, în care te cunoști cu toată lumea, la o metropolă sufocată zilnic de peste două milioane de locuitori.

Când am plecat din provincie, a fost exact ca un duș rece. Orașul din care vin e foarte trist. Singurul lucru ok era că aveam cinema, dar l-au închis. Am mers vara asta cel puțin o dată pe săptămână și, când am aflat că se închide, am rămas fără un loc unde să merg. În rest n-ai ce face. Nu vreau să mă întorc, că e mic, trist și mult prea politic. Înainte să merg la București îi mai dădeam o șansă. Eram conștient că nu e bine aici, dar alegeam să nu văd părțile negative, ca să nu mă demoralizez complet. Pe atunci eram și implicat, dar acum, că am fost total rupt de el, s-a rupt și orașul de mine.

Bucureștiul nu m-a schimbat așa tare, însă mi-a oferit ceva ce înainte era greu accesibil. Oameni. În provincie nu prea sunt așa mulți și majoritatea nu sunt pe vibe cu tine, dar aici găsești oameni cu interese comune imediat.

Rădăcinile mele nu se trag din asfalt și pavele, ci din solul grădinilor și livezilor unei mici comune din centrul Moldovei. Comparativ cu Bucureștiul, discrepanța e abisală. N-are rost să înșir deosebirile, că e clar care sunt. Mi-am dat seama după câteva luni de la plecare că deja nu mai știam ce înseamnă „acasă”. Totuși, știu că nici în Bucale nu-i „acasă".

Mă întorc acasă ca fiul risipitor, cu privirea străină. Ai mei se bucură în mod clar mai mult decât mine. Când ajung înapoi, vreau să se tăie vițelul cel gras, că sunt sătul de supă la plic și shaorma de la Kogălniceanu. Mă duc acolo ca la hotel. Recuperez ore bune de somn și mănânc mâncare gătită de maica-mea. La plecare nu mă uit în spate cu ochii înlăcrimați. De-abia aștept să ajung la București, să mai fac o beție cu tovarășii.

Te întreabă maică-ta de ce pari mereu obosit și de ce mirosi a fum de țigară, că sigur te-ai apucat să fumezi dacă n-o făceai până să te muți. Nu mai e nimeni să mă fută la cap, să mă întrebe unde plec și la cât vin, ce fac și cum fac. Am început să mă cunosc pe mine cu adevărat.

Eu am crescut și-am locuit până la 18 ani și ceva într-un sat dobrogean în care nu se întâmpla mare lucru. În afară de mersul la școală/liceu și vizitele la bibliotecă, viață mea se rezuma la stat în casă, așa că nu interacționam per se cu locul. Era un mediu care-mi era parțial indiferent și din care voiam să plec. Nu mi se pare foarte diferit acum - nici satul și nici percepția mea nu prea s-au schimbat.

Bucureștiul m-a forțat să mă descurc singură și să încerc să-mi fac prieteni cu mai puțină teamă de respingere. Am plecat de-acasă destul de închisă-n mine, speriată că n-o să mă descurc vreodată.

Mentalitatea de acolo era că trebuie să te ai bine cu toată lumea, că cine știe. Când am ajuns la facultate, am dat de oameni care nu sunt atât de judgy. Nu mi se pare că orașul m-a schimbat propriu-zis, cu toate că tata râde de mine că am „accent de București”.

Toți oamenii din orașul meu simt Bucureștiul ca pe țara tuturor posibilităților. Și eu, înainte să ajung aici, credeam că e un tărâm fermecat unde toată lumea mănâncă fast-food. Când am venit la facultate, cel mai puternic impact asupra mea l-a avut interacțiunea cu oameni cu background-uri diferite. Nu mai puteam reduce orice discuție la corupția unui sistem ce conduce un oraș mic.

În ultimul an de liceu eram plin de hibe în materie de dezvoltare personală, pentru că nu mă împingea nimic de la spate, ca să depășesc situația în care mă aflam. Nu înțelege greșit, eram, sunt și voi fi foarte mișto, dar pentru oamenii din orașul meu, în special băieți, împlinirea vârstei de 18 ani nu înseamnă că devii un cetățean ce își poate exercită dreptul democratic la vot, ci că de acum faci școala de șoferi, iei carnetul și apoi ieși la agățat cu mașina.

Odată ajuns în București, nu a mai fost așa. Aici, poate și pentru că sunt student la Facultatea de Filosofie, contează cât de mult pot să îmi susțin gândurile, contează cât autocontrol am atunci când pierd metroul către muncă. Am, însă, și gânduri bune vizavi de orașul natal, în special față de cartierul în care m-am născut și am crescut. Genul de cartier despre care scriu melodii băieții de la Mafia și care m-a învățat cât de tare doare un pumn în maxilar, cât de important este să împarți tot ce ai și că, atunci când joci fotbal la țeava de bătut covoare, nu există out.

Bucureștiul m-a făcut totuși să mă îndrăgostesc de el. Aici pot ieși din casă așa cum vreau, fără să mă gândesc că în decursul a două-trei zile lumea va spune ceva despre mine.

Orașul meu e modest, mic, avem 3-4 locuri celebre în care se întâlnesc băieții'. Am crescut în provincie 18 ani, timp în care am fost la școală și liceu. Deși am alternat weekendurile și vacanțele cu statul la țară, tot Râmnicul a fost mai apropiat de sufletul meu, pentru că acolo îmi aveam toți prietenii, colegii și persoanele dragi. Îl văd ca pe o casă, un loc unde vrei sa vii să te liniștești după o perioadă în care ai fost mult pe fugă sau agitat.

Înainte de București nu îl vedeam chiar așa. Pot spune că s-a mai adâncit plăcerea de a ajunge prin Râmnic după ce am văzut cât de rapid și aglomerat este totul în București. Dar schimbări majore în modul în care priveam atunci și acum orașul nu sunt. Nu zic sa nu îți îmbunătățești anumite lucruri, dar nici să nu ștergi cu buretele ce ai fost și să cazi pradă Bucureștiului. Totodată, am fost dezamăgit să văd destui oameni care s-au schimbat odată cu venitul în Capitală. Sau poate nu s-au „schimbat''. Poate doar și-au găsit adevărata lor latură.

Mutatul în București m-a făcut să regret că luam maxi până la școală în Buzău. Size wise. Mi-a schimbat părerea despre ce înseamnă „hai că e aproape". M-a făcut să-mi dau seama că orașul din care vin e un oraș mort, asta fără să aibă legătură cu suprafața lui. Asupra vieții nu cred că e vorba neapărat de București. Totul e despre cum m-am dezvoltat eu. Puteam să mă schimb și în alt oraș, nu numai în Capitală. Indiferent în ce oraș plecam la facultate, tot apăreau viziuni diferite.

Multă lume e mult mai fericită când vine la București din orașe mici. Totuși, mie nu-mi plac orașele super aglomerate și Bucureștiul mi se pare oricum nașpa. E simplul fapt că n-ai de ales. Vrei studii și salariu decent pe ceea ce studiezi? Trebuie să stai la București. N-ai unde să te duci, chiar dacă îți displace orașul. N-ai cum să stai la țară sau în orașe mici, că-ți fuți viața și faci foamea. Ăsta mi se pare cel mai urât lucru.

Mie îmi place mult când vin acasă. E orașul mic, dar am multe amintiri în el și îmi dă o senzație de bine. Dacă ar exista un loc de muncă plătit ca la București în Râmnic și l-aș putea lua, aș veni instant. În marea asta de oameni din București n-am cunoscut pe nimeni cu care să rămân prieten și să ieșim la bere sau la suc. Pentru mine nu există, alții probabil au sute. Mai depinde și de tine, de viața de noapte și de toate căcaturile pe care le oferă Bucureștiul. Simt o monotonie din partea oamenilor. Fiecare-i în treaba lui și cam atât. Nu prea înțeleg cum poate să îi placă cuiva aici.