10 realități pe care nu le știai despre refugiații din România

Seria de articole România, Siria mea descrie eforturile de integrare într-o lume nouă ale Rimei Alshami, o scriitoare siriană de 29 ani, care a venit din Damasc în România acum trei ani, ca urmare a războiului necontenit din țara ei natală.

Ca să evit conversația tristă și sumbră despre situația inumană prin care trece țara mea, le spun taximetriștilor români că sunt turistă din Turcia. Vorbesc cu ei despre Siria, dacă mă întreabă, dar din alt punct de vedere. Avem conversații plăcute și informative, dar mă uluiește de fiecare dată cât de incomodă devine discuția când ajungem la refugiați, Islam, arabi sau emigranți. Nu fac diferența între sensurile cuvintelor, dar doar pentru că ei aleg să nu vadă asta, ceea ce-mi frânge inima.

Câteodată însă, sunt plini de umor. Pentru că mențin legătura cu comunitatea de migranți din România, aud de la alții povești despre întrebările primite de la românii care n-au nici cea mai vagă idee despre refugiați. Chestii de genul: Țara ta e un mare deșert? Faci duș cu baticul pe cap? Sau întrebarea pusă cu invidie bărbaților: Câte soții ai? Și una pe care, pe bune, am primit-o eu: Ți-ai atras pretendenții cu dans din buric?

Refugiații sunt oameni care au trecut prin momente grele și care, la un moment dat, au rămas cu puțin sau chiar cu nimic. A fi refugiat și totuși a continua să trăiești înseamnă să sfidezi toate probabilitățile și să insiști să iei asupra ta povara începutului de la zero. Unii se află în situații mai bune decât alții. Alții au plecat către un loc unde să se simtă în siguranță, dar nu l-au găsit și încă se chinuie să-și trăiască zilele cu demnitate. Unii au reușit să ajungă într-o țară pașnică, dar încă nu s-au aranjat, din cauza traumelor și a barierelor de limbă și cultură, peste care vor trece cu timpul. Dar există și refugiații curajoși, care au ales să-și dovedească că cea mai grea parte, de acasă, a trecut, iar acum pot înflori.

Oamenii au tendința să emită rapid judecăți de valoare și generalizări. De-asta aș vrea să-ți prezint problema din unghiuri și perspective diferite, poate te vei uita la lumea asta cu alți ochi.

Din cauza numărului foarte mic de refugiați din România, angajații instituțiilor publice nu cunosc drepturile și obligațiile lor. O tipă din Afganistan mi-a spus că a obosit teribil să explice funcționarilor că refugiații sunt cazuri speciale și nu trebuie tratați ca orice străin care a venit cu un contract de muncă, așa cum credeau. Cumva, sunt români fără cetățenie. Când a vrut să depună actele pentru alocația copiilor ei, a trebuit să care cu ea mereu o hârtie printată de pe Internet, ca să o arate funcționarilor, cu legea care explică că drepturile și obligațiile refugiaților sunt egale cu cele ale românilor, cu excepția dreptului la vot. Dacă obțin cetățenia, pot să voteze.

Un libanez îmi spunea că, la prima discuție cu un bărbat român, acesta a ajuns imediat la concluzia că refugiații vin în Europa ca să fure joburi, să ia ajutoare din impozitele românilor și să stea acasă, în timp ce europenii muncesc din greu ca să-și permită traiul.

Unii refugiați au reușit să vină cu bani, fie economiile, fie și-au vândut proprietățile de acasă înainte să vină aici, ca să-și poată porni o afacere și să-și continue carierele. Dar cei mai mulți nu vin cu sume suficiente cât să-și permită șomajul o lungă perioadă de timp. De exemplu, o doamnă arăboaică, proaspăt sosită în România cu un copil mic, care era încă azilantă, mi-a cerut ajutorul, referindu-se la statul român și la ONG-uri: „Familia mea rămâne fără niciun ban, ne-au lăsat singuri”.

Legea spune că refugiații se pot angaja la trei luni după ce au cerut azil politic. Și fac asta, pentru că nu se pot baza pe ceea ce le oferă statul, adică 540 de lei pe lună, timp de șase luni (și ăștia doar pentru cei care se înscriu în programul de integrare). Perioada se poate prelungi cu încă jumătate de an, în anumite condiții. ONG-urile oferă șapte sute de lei pentru câteva luni, care să acopere cheltuielile legate de sănătate și costul chiriei. Dar cerințele fac aproape imposibil ca refugiații să beneficieze de sprijinul lor. De exemplu, un ONG cere contractul de chirie înegistrat la ANAF, dar pentru refugiați este foarte greu să facă asta, având în vedere că nu știu română sau că mulți proprietari refuză să înregistreze contractul, de teamă să nu aibă complicații cu străinii.

Toate sumele de mai sus se alocă o singură dată.

Nu-mi place să dau vina pe mass media pentru generalizări, o dau parțial pe oamenii care recepționează pasiv informația. Românul mediu presupune întotdeauna că orice om din Orientul Mijlociu e musulman. O refugiată pe care am cunoscut-o s-a prezentat: „Eu sunt Nahar, sunt din Irak și fac parte din religia Sabean Mandaean”. Iar în cursul conversației a adăugat: „De obicei, românii cred automat că sunt musulmană, și de-aia insist să-mi menționez religia”.

Refugiații nu vin din țări monolitice, cu o singură religie, ci din state multiculturale. Doar în Irak există circa 12, unele cu o lungă istorie, care pornește din secolul șase înainte de era noastră. Printre ele se numără religia musulmană (șiiți și suniți), creștină, Yazidi, Sabean Mandaean, Baha'i, zoroastrismul, Shabak, hindusă, budistă, iudaică și altele.

Numai în Siria creștinismul acoperă până la zece la sută din populație, un alt punct de legătură și integrare cu comunitățile europene în care ajung refugiații, inclusiv cu România.

Radu, un prieten, mi-a spus că nu ar fi descoperit niciodată diversitatea etniilor dacă tatăl său, și el român, care a studiat în Siria, în anii 70, nu ar fi vorbit cu nostalgie despre prietenii săi de diferite etnii de la Universitatea din Alep, dintre care unii erau sirieni armeni, alții arabi sau kurzi. Siria este o țară multietnică, OM al –Toyour e un sat în întregime turcmen, iar Kesab e un oraș preponderent populat de armeni în nordul Siriei. Mai există și circazieni, asirieni și siriaci.

Odată, într-o sală de expoziții de cinci stele, unde erau expuse lucrări artizanale făcute de refugiați, o româncă voia să știe cum gătesc arabii orezul perfect și cum de nu se lipesc boabele, strălucesc și sunt delicioase. Am fost pusă în situația de a vorbi în numele tuturor celor 22 de țări arabe, ceea ce nu e corect.

Refugiații îmbogățesc țările în care ajung, colorează scena culturală deja existentă cu tot ce-i mai bun din culturile lor, în toate domeniile - literatură, muzică, arte plastice, fashion, industria alimentară etc. Sosesc de pe multe continente și din multe țări, precum Iran, Brazilia, Sudan, Eritreea, Somalia, Irak și Turcia. Nu poți ignora cultura foarte bogată din care provin sau nu originilor lor, ca și cum ar veni de niciunde.

Cea mai puternică manifestare a acestei integrări e căsătoria dintre un refugiat și un localnic. Mă uit la fetița nou-născută a prietenilor mei, o păpușică, un amestec dintre un egiptean și o româncă, care trăiesc împreună în armonie perfectă. Mă uit la pozele lor de pe Facebook și aproape că-mi doresc să fiu în locul lor, să am un copil care e un mix colorat și o viitoare susținătoare a ambelor culturi, la fel ca părinții ei.

Refugiații știu prea bine că turbulențele din țările lor de origine s-ar putea să mai dureze foarte mult timp, așa că încearcă să se simtă bine în propria piele în locurile în care se află acum. Se hotărăsc să se ducă la școli de stat și să-și convingă copiii să învețe limba și manierele țărilor-gazdă. Se îndrăgostesc și intră în căsnicii mixte și se adaptează la viața partenerului. Intră pe piața locurilor de muncă și sunt camuflați în români, mai puțin când intri într-un magazin sau restaurant arăbesc sau turcesc.

Uneori, recepționerii români îmi vorbesc la telefon rar și robotic, când nu înțeleg anumite propoziții în limba română și le spun că sunt străină. Doamnă, nu e deloc ok, vă rog să vorbiți mai clar și mai lent, sunt străină, nu proastă… N-am îndrăznit să-i spun asta în față, ca să nu-mi refuze respectivul serviciu, dar mi se tot întâmplă. Ultima dată am pățit-o când am sunat la recepția unui spital, pentru o programare, și am fost complet dezamăgită că, deși știu ceva română, niciodată nu e destul.

Cursurile de limba română din cadrul programului de integrare (dedicat noilor refugiați) nu sunt cele mai grozave, dar, cumva, le dau refugiaților un start pe calea învățării limbii. Un an pregătitor de limba română pentru străini e un an școlar întreg, obligatoriu, la școală sau la facultate. Elevii (inclusiv refugiații) trebuie să-l absolve, ca să fie eligibili pentru continuarea studiilor.

Copiii studiază la școli de stat și excelează la limba română de la vârste foarte mici. Există școli arabe, engleze și alte școli internaționale, dar mulți părinți hotărăsc să-și înscrie copiii la cele de stat, pentru că se integrează mai bine. Cele private au programa în arabă sau în alte limbi și astfel acordă o importanță secundară limbii române.

De fapt, refugiatul mediu învață de obicei limba țării-gazdă și engleza ca limbă secundară.

Un om de afaceri sirian bogat mi s-a destăinuit: „Acasă am afacerea mea de succes, dar am venit în Europa, doar pentru că aici voi găsi un centru de specialitate pentru fiica mea cu nevoi speciale, care are autism. Sper, doar, ca ea să nu se confrunte cu acuzele pe care le primesc eu de la români, că sunt aici ca să mă distrez, să beneficiez de pe urma acestei țări și să nu dau nimic la schimb, și că plănuiam să mă furișez în Europa cu ani de zile înainte să se nască”.

Un refugiat lasă multe în urmă: cel puțin o casă, o rudă și o țară natală sfâșiată. Va fi vreodată fericit, acolo unde ajunge? În multe cazuri, nu, pentru că e posibil să nu-și mai poată vizita niciodată țara natală, să nu-și vadă soția sau rudele mulți ani, dacă e să reușească vreodată mai târziu. De exemplu, în Germania, reunirea familiilor a fost sistată. Prin definiție, refugiatul este asociat cu frica și anxietatea. În inima sa nu-și vede decât rudele și casa, cu tristețe sfâșietoare.

Gabriel, un puști român curios de 14 ani, m-a întrebat ce înseamnă „refugiat”, de unde vin și de când există - asta mă întreabă și adulții. I-am răspuns: „De la începuturile istoriei”, și i-am spus lunga poveste.

Îmi amintesc că-mi povestea mama despre perioada sinistră Seferberlik (în traducere, pregătiri de război), din timpul Imperiului Otoman. O cita pe bunica ei: „Oamenii mâncau de foame iarbă și frunze, iar iarna se încălzeau cu coji de nucă”.

De pildă, Turcia a primit valuri de refugiați de-a lungul istoriei, din Spania în secolul al XV-lea, din Suedia și Ungaria în secolul al XVIII-lea, Polonia și Caucaz în secolul XIX, Grecia, Irak, Balcani, Bosnia, Kosovo și Siria în secolul XX.

O doamnă siriancă drăguță, care mi-e bună prietenă, îmi spunea că a avut viză de student, dar când a expirat, a trebuit să ceară azil ca să rămână în țară, temându-se să se întoarcă în Siria. Buletinul i-a fost schimbat din cel de student străin în cel de refugiat sirian. A fost șocată când a observat cum prietena ei și-a schimbat atitudinea față de ea acum că era refugiată, a devenit rezervată și a bătut în retragere. Iar partea amuzantă e că prietena ei este româncă prin alegere și migrantă din Republica Moldova, la origini.

Un refugiat este o persoană forțată să plece din propria țară din cauza persecuției, a războiului sau a violenței. Se teme întemeiat de persecuție pe motive de rasă, religie, naționalitate, opinie politică sau apartenență la un anumit grup social. Cel mai probabil, nu se poate întoarce acasă sau îi e frică să o facă. Războiul și violența etnică, tribală, religioasă sunt principalele cauze care fac refugiații să fugă din țară.

Un migrant este orice persoană care se mută, de obicei, dincolo de granițele țării natale, ca să se alăture membrilor familiei aflați deja în străinătate, să-și caute de muncă, să scape de un dezastru natural sau dintr-o gamă variată de alte motive.