Cum să ai bani

Toată lumea are o relație cu banii care a apărut chiar înainte ca inocența ta să fie crăpată ca o nucă de cocos, cu pulpa fragedă expusă. (Știința m-a învățat că se întâmplă pe la 11 ani la fete, iar relațiile mi-au demonstrat că nu apare niciodată la unii tipi care ajung la 45 de ani și habar nu au ce înseamnă să dezvolți o legătură emoțională cu altă persoană.)

Se cheamă, serios vorbind, o „poveste despre bani” sau înțelepciunea pe care ai primit-o din partea vieții, de la familie, comunitate și segmentul spectrului socioeconomic în care te afli și e la fel de adevărată și neadevărată ca orice poveste pe care-o spunem despre noi înșiși (inclusiv toate urâțeniile alea, gen „sunt rea” sau „nu fac doi bani” și „sunt ridicolă” și „sunt dubioasă într-un mod care nu va rămâne niciodată nepedepsit”) și, în cele din urmă, povestea asta se opune sistemului de valori pe care îl dezvolți la maturitate, credințelor tale poetice, chestiilor definitorii după care te ghidezi, indiferent care-are fi alea, și asta nici nu include statisticile de pe Instagram.

Când am început să-mi câștig propriii bani prin prima și singura mea slujbă plătită, am avut cea mai îmbătătoare senzație din viața mea, probabil, și eu chiar îmi propun să trăiesc toate sentimentele. După facultate și un scurt internship (așa spun eu la „am locuit la soră-mea-n beci trei luni și am sărit până-n tavan în fiecare zi, pentru că eram entuziasmată să mă duc la ședința de conținut de dimineață”), cu o navetă de trei ore pe zi, dar cui îi păsa, pentru că aveam un job și când m-au sunat să-mi facă o ofertă de 30-și-mult de mii pe an, mi-am spus: Sunt atât de bogată. Super, super, super!

Întrebarea ce să faci cu toți banii ăia (să nu-mi plătesc nicio datorie, evident!!!!!! Gen!!!!!!) și-a găsit răspuns după cum urmează: plăteam cam 11% din veniturile mele pe ceea ce s-ar fi putut să fie un squat, dar cu care cineva făcea escrocherii cu chiria? și apoi pe benzi desenate, tocuri, whisky și o singură masă uriașă pe care o mâncam pe zi, mereu în oraș, pentru că și intratul în bucătăria apartamentului ăluia era imposibil. Că scena asta este, practic, de epocă acum, un scenariu improbabil sau imposibil pentru toți cei care nu dau pe afară de privilegii e un adevăr pe care nu doar că-l cunosc, dar chiar n-am ce să fac cu el. Apoi mi-am dat demisia după un an, ca să vibrez de anxietate în fiecare noapte, în loc să dorm, adunând ce câștigam ca freelancer, aceiași 40 de dolari fiind folosiți pentru o multitudine de cheltuieli. (Mi-am luat un job la un an după asta și mi-am cheltuit fiecare dolar pe care-l aveam ca să-mi plătesc datoriile pe care le-am făcut când zumzăiam pe-acolo, din propria mea idee complet nesustenabilă legată de ceea ce făceam.)

Iată o chestie pe o scrisesem în newsletter-ul meu în noiembrie, care făcea parte dintr-o mică listă elogioasă cu toate chestiile pe care le fac bine: „Nu-mi cumpăr ceva doar ca să am lucrul ăla, să completez ceva, să experimentez ideea de ceva. Am un standard ridicat pentru lucrurile pe care chiar le cumpăr, pentru că le poți obține foarte ușor din magazin, prin împrumut sau uitând de ele. SAU, dacă e să-mi imaginez, pot să o iau pe câmpii și să spun că ăsta e restul vieții mele și că n-o să mi-l risipesc căutând să-i umplu golurile cu nimic ce nu e atât de frumos încât îmi face palmele să transpire cocaină și ochii să-mi sângereze trandafiri sau ceva atât de util încât o să dau scurt, abrupt, aprobator din cap de fiecare dată când trec pe lângă obiectul respectiv”. Am mai scris și: „Dobânda la cardul de credit se acumulează precum trauma în corp”, mișto, bravo mie.

Am făcut observația, și poate că e una evidentă, că pentru multe femei care sunt, din cauze naturale sau demografice, susceptibile la așteptări culturale, chestie prin care cred că mă refer la faptul că alegerile, corpurile, comportamentele și efortul lor sunt ținute sub observație, adaptarea la ideea că banii sunt ai tăi să-i păstrezi, ori de câte ori se poate, sau să-i cheltui, dar doar pentru tine și propriile tale scopuri și priorități, și nu ca să îndeplinești așteptările altor oameni, ci doar idei, despre tine și viața ta, poate fi dificilă. Fiecare geantă clasică de la Chanel (un exemplu bun aici, pentru eu tânjesc, totuși, atât de mult după geanta cu baretă subțire de la Givenchy) se simte (nu este: se simte!) ca o disperare de bună voie în fața unui ideal conceput de altcineva, cineva care nu e interesat de, cineva care îți disprețuiește, fericirea. Gen, acestea fiind zise, geanta aia Chanel cu un tricou alb mișto și blugi suflecați și ce tocuri ne-or mai plăcea e ca un sărut din partea unui maestru culinar, care poate fi văzut și simțit înainte și-napoi în timp.

Uite ce poți să faci în schimb: să decizi în baza sistemului tău, și numai al tău, de valori, când vine vorba de banii non-obligatorii. Nu cred că-s eu cine-știe-ce „exemplu”, daaaar cel mai important lucru pentru mine, pe care să cheltuiesc bani e „sănătatea”, care include mâncare organică de bună calitate sau să mă duc la masaj, dintr-o toană de miercuri seara, pentru că îmi simt umerii ca niște boluri de cereale crocante, și atât atât atât de multă terapie și să aleg genul ăsta de chestie în loc de alcool, în loc să mă duc la film, în loc de haine și pantofi și machiaj și mobilă și vacanțe și cam 85% dintre chestiile distractive pe care par să le cumpere gagicile Adulte și Sexy din segmentul meu demografic; apoi, al doilea cel mai important e „să funcționez”, deci a avea tot ce-mi trebuie ca să trec prin zi și săptămână și lună fără să mă opresc (cel mai bun exemplu pentru mine e o kilo-tonă de pixuri bune); apoi să „rămân pregătită”, ceea ce e al doilea nume ale meu economisit, pentru că pe vremea când îi spuneam „economisit” n-o făceam și aveam urgențe pe care nu mi le puteam permite; apoi „marea dorință” (călătorit, ce vrea mușchiul tău) și apoi pe ultimul loc e „mica dorință” (bunătăți de mâncare de la magazin, hainele, pentru că iubesc hainele, dar nu-mi cumpăr niciodată, pentru că toate, inclusiv alea ieftine, sunt foarte scumpe pentru ce oferă, dar, în fine, ideea e că sunt anume cheltuieli care vin pe ultimul loc și nu chestii de pe lista obișnuită).

Celălalt sfat al meu pentru mine e ceva la care mă refer, siropos, drept „Trecător sau Pentru totdeauna”. Chestiile „chiar acum” și „întotdeauna” tind să fie atât puține, cât și importante; dacă sunt între, o să te fută. Deci chiar acum îmi doresc mobilă nouă de exterior pe care am lăsat-o afară iarna pentru că n-aveam unde s-o depozitez, dar nu e trecător, ca un măr, sau pentru totdeauna, ca portofelul meu, pe care plănuiesc să-l curăț și să-l repar în continuare pentru o eternitate, chiar dacă e decorat cu steluțe minuscule, laitmotivul adolescenței mele și ce-mi plăcea mie acum un deceniu, când l-am cumpărat. Deci probabil că n-o să-mi cumpăr nicio mobilă nouă și o să stau pe un prosop pe jos, ceea ce e ok, un ok despre care fundul și sufletul meu știu că e ok, chiar dacă creierul meu a monitorizat cumpărăturile de lifestyle ale prietenilor și vecinilor mei și a integrat persoana aia în care Instagramul abia așteaptă să mă transform.

Un efect/afect mișto al genului, atât de fumat încât nu mai zic, e că banii implicați în întâlniri și relații trebuie să se transforme și probabil (???!!!) o să se transfere în ceva mai echitabil. Cu toate astea, e important să observi modurile în care se desfășoară situația cu banii în cuplurile heteronormative: de la bărbați ne așteptăm să iasă în față, să fie curați sau curăței sau plini de feromoni și jegoși, în funcție de vibrația specifică a fiecăruia, iar de la femei (în general) ne așteptăm să strălucească prin ten, păr, ăla corporal, machiaj, parfum și stil. E mai scump decât crezi, dacă nu știi. (Dacă ești treaz, dar vrei să te prăjești, întreabă-mă cât dau de obicei pe șuvițele mele blonde.)

Femeile mai tind și să producă roadele muncii emoționale, să cumpere accesorii sexuale și chestiile care țin de întâlniri și experiențe mai interesante, să aibă apartamente mai frumoase și dormitoare și rutine pentru cearșafuri și rufe și trebuie să plătească mai mult ca să intre și să iasă în siguranță în și din situații precare și târzii în noapte, cât și pentru rezultate sexuale neplanificate. Sincer, nu e vorba că băieții sunt scârboși. E vorba că există o înțelegere rațională asupra cui e responsabil sociocultural pentru ce și că tipii care nu vor să plătească pentru primele întâlniri datorită egalității se păcălesc pur și simplu singuri.

Nu știu, bro, depinde ce sistem de valori ai, știi?

Mâncarea comandată acasă, restaurantele mediocre, băuturile de duzină, mobilă (cu excepția situației în care ești bogat, pentru că atunci mobila capătă texturi perverse sexual și devine o călătorie agonizant de plăcută), cea mai nouă variantă de telefon, taxa pe anxietate (penalizările la plată; taxiul luat până în partea cealaltă a orașului pentru că te-ai schimbat de câteva ori), două caserole de afine pentru că sunt la reducere (cumpără doar una, o să mucegăiască!), noutățile de orice fel, mașinile, tunsorile.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.