Am băut shot-uri de afinată cu ultimele bocitoare din România

În rubrica Memento Mori discutăm săptămânal despre moarte și misterul care o înconjoară. Dacă vrei să fii la curent cu ce apare nou, abonează-te aici.

Aș minți dacă ți-aș spune că înainte să scriu acest text știam prea multe despre bocitoare. Ca și pe tine, probabil, cuvântul mă ducea cu gândul la câteva bătrâne cu batic, în doliu, care se tot vaită la căpătâiul oamenilor morți. Habar n-aveam de unde vine tradiția, ce semnificații are și mai ales că bocitul e pe cale de dispariție în România.

Cu mintea deschisă, curios să aflu care-i faza cu bocitoarele, am dat telefoane pe la muzeele de etnografie din marile orașe ale României. Cei mai mulți etnografi mi-au spus că la ei în zonă tradiția a dispărut și nu cunosc un grup activ de bocitoare. Însă, după câteva zile, am primit un telefon tocmai de la Bistrița-Năsăud. La capătul celălalt, vocea entuziasmată a Gabrielei Herța, învățătoarea din comuna Romuli, o localitate aflată pe granița dintre județele Maramureș și Bistrița-Năsăud, îmi confirmă că nu alergam după himere: da, în România mai sunt câteva bocitoare, iar cele din satul ăsta merg la înmormăntări și sunt bucuroase să-și spună povestea.

Câteva zile mai târziu, am ajuns la Romuli, după un drum pe o ploaie burnițată care, odată cu altitudinea, s-a transformat într-o ninsoare serioasă. Ca să ajung la prima bocitoare cu care aveam interviu, a trebuit să-mi las mașina pe drumul principal și s-o iau pieptiș pe un deal înzăpezit spre singurul punct vizibil din zare: o căsuță bătrânească de un albastru-turcoaz rupt parcă din basmele de iarnă rusești, străjuită de o uliță de un alb imaculat și un gard din lemn vechi, dar bine îngrijit.

În pragul casei, Catrina lui Gavrilă mă întâmpină cu cele două lucuri mai de preț ale oamenilor de prin părțile astea: un „Doamne ajută!” spus din toată inima și un pahar de afinată care-mi pune imediat culoare în obraji.

Practice, cele trei bocitoarele s-au adunat toate acasă la Catrina Cilian, „ca să nu-l mai puie pe domnu' de la oraș să meargă atâta prin nămeții ăștia”.

La rugămintea învățătoarei, femeile s-au îmbrăcat în portul popular al zonei, cu cămașă albă brodată simplu cu ață neagră. Casa miroase a plăcinte coapte, iar bocitoarele se binedispun cu shot-uri de afinată. E o atmosferă în care parcă nici nu-ți vine să vorbești despre moarte, însă pentru celei trei femei, Catrina Cilian, Ana Heidel și Anica Bulz, niciun subiect nu e tabu. Mai ales moartea – ocupația de bază cum ar veni.

Bocitoarele își dau seama că tradiția dispare și probabil ele sunt ultima generație. „Tinerii nu mai vor să cânte morții, așa cum spunem noi pe aici. Parcă le e rușine sau ceva”, zice Anica Bulz, care la 60 de ani e cea mai tânără dintre cele trei. Nici nu-și mai amintește ce vârstă avea când a început. Tot ce știe e că „i-a plăcut să cânte la morți”, așa că s-a dus cu bătrânele din sat de tânără și pur și simplu s-a apucat de cântat.

Poate te întrebi cum funcționează toată treaba asta cu bocitul. E simplu. Aici, în Romuli, bocitoarele merg la toți morții, fără să așepte invitație specială din partea familiei sau să primească vreun ban pentru serviciile prestate. Ana Heidel, care la 79 de ani e și cea mai în vârstă, dar și cea mai glumeață dintre cele trei femei, îmi explică:

Toată lumea râde cu poftă, iar femeia, încălzită de la afinată, continuă. „Noi am fost la Gărzile Patriotice (n.r.- niște formațiuni paramilitare formate din voluntari de pe vremea lui Ceaușescu). Crezi că ne e frică de ceva? Știm să tragem și cu mitraliera!”

Femeile își aduc aminte cum anul trecut au fost chemate chiar și în Germania, la un spectacol de teatru al unei artiste care-și pierduse bunicul în Al Doilea Război Mondial. În memoria acestuia, nemțoiaca a adunat fel de fel de oameni de prin toate coțurile lumii, fiecare cu obiceiurile lor de înmormântare, într-un proiect cultural grandios. S-au dus și bocitoarele noastre din Bistrița. Și le-a plăcut „tare mult de nemții ceia”, care nu mai conteneau să-și facă poze cu ele în costum popular și să înfulece plăcintele făcute de bistrițence chiar sub ochii lor. De bocit au bocit, „dar mai mult am gătit pentru ei”, își amintește Anica Bulz. „Nemții ne-au îndrăgit tare. Ar fi vrut să mai stăm, să le mai arătăm din tradiții și să le mai facem plăcinte, dar când le-am zis «Money! Money!» s-au făcut că plouă. Dar a fost frumos, ce să mai!”

Din casa mică, dar primitoare a Catrinei Cilian, moartea pare un eveniment cel puțin banal, dacă nu chiar o glumă bună. Însă nu e chiar așa. Bocitul, chiar dacă e de multe ori teatral, așa cum recunosc chiar ele, mai ales la morții bătrâni, le afectează într-o oarecare măsură. Catrina spune că, de mult ori, pleacă cu inima încărcată de la înmormântări și pe unii dintre ei îi mai visează câteva zile. La fel și Anica, care recent și-a pierdut sora și ori de câte ori se gândește la ea se emoționează.

Cea mai puțin afectată pare Anna Heidel, care nici nu-i visează, nici nu le duce dorul. În schimb, femeia își amintește de o întâmplare hazlie, pe care n-o va uita cât va trăi.

Însă nu tot timpul e veselie și actorie la bocitoarele din Romuli. La morții tineri, la care familiile sunt devastate de durere, se duc cu inima strânsă, iar lacrimile și suferința sunt cât se poate de reale. Tradiția asta transmisă din generație în generație, cu momente triste sau rupte din lumesc, e o parte fundamentală a comunității, aduce oamenii împreună și suferința familiei se împarte cu ceilalți săteni.

Iar asta mi-o confirmă și Corina Bejinariu, manager la muzeul județean de Istorie și Artă din Zalău, care are un doctorat despre moarte și tradițiile din jurul acesteia:

„Există o funcție psihologică a bocetului, extrem de importantă. Plânsul ritualizat permite derularea travaliului de doliu. Manifestarea lui publică ajută la exteriorizarea durerii, ceea ce evită o eventuală alunecare ulterioară spre patologic prin interiorizarea ei excesivă.

Noi cei de azi, mai ales cei din mediul urban, am pierdut această șansă de a ne descărca public, tot mai mult moartea a devenit interzisă, plânsul a devenit o dovadă de slăbiciune, iar manifestarea unei dureri pare să ne incomodeze, ne strică starea de confort și implicit ne face ineficienți, fără randamentul pe care ni-l cere o societate ce privilegiază individul competitiv.”

Cercetătoarea e de acord că tradiția bocitului dispare, dar nu neapărat din cauză că tinerii nu mai vor s-o practice. Rădăcinile, spune ea, sunt mult mai adânci:

Efortul Bisericii Ortodoxe de a pune capăt tradiției bocitului e destul de vizibil și la Romuli, unde preotul staului, Nicolae Târgoveț, a făcut tot posibilul să oprească această tradiție „necreștinească”.

Popa oftează și recunoște că nu i-a fost deloc ușor cu cei aproape 1 300 de enoriași din comună. Acum patru ani, când a venit la Romuli, după mai bine de 20 de ani de preoție, a văzut lucruri care l-au făcut să se minuneze.

„Oamenii își îngropau morții cu crucea la picioare! Am crezut că s-au îmbătat groparii. Dar era cât se poate de adevărat. Oamenii credeau că la Judecata de Apoi, când morții se ridică, trebui să se sprijine de ceva, așa că puneau crucea cumva în fața lor.” Am rămas mut la explicație. Abia după vreo doi ani am reușit să-i conving, cu argumente simplificate și multă răbdare, că nu are nicio logică. Așa că bocitoul nu e singura tradiție cu care m-am luptat aici.”

Preotul susține că bocitul contravine canoanelor Bisericii Ortodoxe, care, la slujba de înmormântare, pune accentul pe viața veșnică, viața de apoi, înviere și speranță.

Părintele Târgoveț recunoaște că nu-i ușor să lupte cu mentalitățile oamenilor și e primul care crede că bocitoarele sunt, în adâncul lor, femei cu frică de Dumnezeu. A încercat să le explice de mai multe ori, însă, până în prezent, totul a fost în zadar. Femeile au făcut tot cum au știut ele.

„Așa zice popa?”, se miră Anica Bulz, când celelalte femei îi confirmă că gașca lor e luată în vizor la cel mai înalt nivel în biserică. „Eh, s-a dat el pe brazdă. Auzi, tu?! Să nu ne cântăm noi morții c-așa vrea popa?”

Nu e loc de negociat cu bocitoarele din Romuli. Femeile au o misiune și o vor îndeplini indiferent ce crede popa despre tradițiile lor. N-ar fi prima dată când bocitoarele se luptă cu sistemul. În 2016, legea funerară a fost schimbată și în România în așa fel încât să corespundă normelor UE. Noile reglementări obligă familia sau apropiații să depună corpul persoanei decedate la o casă mortuară după o oră de la constatarea decesului. Practic, morții nu mai pot fi ținuți în casă trei zile, așa cum spune tradiția, iar la capelă cu bocitul e mai complicat, din moment ce acolo există un program predominant religios.

La Romuli, nici Biserica, nici Uniunea Europeană nu par că vor schimba prea curând tradițiile de mii de ani prin care oamenii și-au îngropat morții. Bocitoarele nu par îngrijorate că va veni cineva de la UE pe la ele prin sat să le interzică să-și cânte morții, ori că cineva îi va duc la capelă. Nu că satul ar avea una.

„Cum vine asta? Adică să mă ducă de aici din deal la capelă tocmai în partea cealaltă a satului și pe urmă înapoi în cimitir? Da' io nu m-am plimbat atâta vie prin sat cât am să umblu moartă!”, se miră Ana Heidel, cu umorul negru specific.

Înainte să plec din casa lor, femeile îmi arată o carte veche de la 1930, păstrată de Catrina Cilian într-un ștergar cu imprimeuri tradiționale. 100 Versuri la morți e cartea din care femeile se inspiră pentru versuri. Pentru că nu toate bocetele sunt la fel. Ele diferă în funcție de om. Dacă-a fost tânăr, copil, femeie sau bărbat. De multe ori, bocitoarele se strâng la una dintre ele acasă și fac versuri specifice celui la care merg. Mai scot, mai adaugă, mai improvizează, însă totul se bazează pe cartea asta veche de aproape 80 de ani, transmisă din generație-n generație.

Curios să aflu cum sună un astfel de cântec funebru, le rog pe ultimele bocitoare ale României să plângă ca și cum ar fi la o înmormântare. Își dreg glasul, se pun de acord asupra versurilor, iar eu apăs emoționat pe butonul rec al reportofonului, conștient fiind că asta s-ar putea să fie o ultimă mărturie audio a unei lumi din ce în ce mai pierdute.