Am copilărit în cartierul Vitan din București și mare parte din primii ani de viață și de școală au fost trăiți printre garaje. Ele marcau terenul de joacă al copiilor și un fel de extensie a balconului pentru adulți. În fața blocului erau șapte garaje grupate trei într-o parte, patru în altă parte. Între cele două era terenul de fotbal. Porțile au fost marcate, pe la mijlocul anilor ‘90, de un tată cu o pensulă și niște vopsea.
Pe asfaltul ăla, între cele două garaje, s-au „perindat” de-a lungul timpului fotbaliști ca: Hagi, Del Piero, „Pippo” Inzaghi, Ronaldo (cel din Brazilia, nu gelatul din Portugalia), Oliver Kahn sau Beckham. Sigur, n-au ajuns niciodată în cartierul ghetou din București, dar nume ca astea visam noi să devenim și cu ei căutam tricouri chinezești luate din Obor sau de la Big Berceni.
Videos by VICE
Terenul ăsta artificial de fotbal, văzut de la distanță, nu însemna nimic, cel mult o prosteală de copii. Odată ce erai acolo însă, fie că erai copil, fie că erai un adult care se băga la un tenis cu piciorul lângă grătar, asfaltul ăla și cele două porți desenate pe garaje deveneau cel puțin Camp Nou. Mai lipsea nocturna și nebunia tribunelor.
Am uitat multe detalii din perioada aia, nici n-am stat să mă gândesc zilnic la așa ceva, dar recent am văzut seria lui Dragoș Hanciu – „11 metri” – și mi-am adus aminte de toate momentele alea. În fotografiile lui vezi fix fragmentele astea de teren de fotbal între blocuri. Cât despre numele seriei, ei bine, e destul de evident: 11 metri e distanța de la care sunt trase penaltiurile. E lovitura de pedeapsă, lovitura decisivă, care poate schimba un meci. Sigur, între blocuri, rar aveam 11 metri pentru teren, darămite pentru penalti.
„Cele trei linii desenate pe perete au oferit un fel de scăpare în astfel de cartiere fost comuniste. Pentru cei care au jucat fotbal așa, «poarta» era ca un portal către un teren real de fotbal, iar jucătorii erau atât de concentrați pe joc, încât, pentru o vreme, uitau că erau, de fapt, între betoanele blocurilor comuniste”, caracterizează Dragoș seria asta.
Lucrurile s-au schimbat însă considerabil de la generație la generație. Dragoș spune că se aștepta, când a documentat seria asta, să dea peste copii care încă mai joacă fotbal așa, între blocuri. Nu i-a găsit, chiar dacă a revenit în multe dintre zonele pe care le vezi în fotografiile astea. Treptat, și porțile astea vor dispărea – blocuri sunt anvelopate, fațadele sunt renovate, iar jucătorii nu mai sunt (sau poate sunt, dar digital).
„«11 metri» nu e despre sport. Recurg însă la sport ca să vorbesc despre energia și speranțele oamenilor, despre cum au înfruntat și acceptat realitatea, construindu-și universul propriu. Sunt oameni care nu negau realitatea, dar, uneori, au avut nevoie să scape din ea”, mai spune fotograful.
Dacă ai trăit sau nu vreodată energia asta de pe terenul „sintetic” de fotbal, dintre blocuri, un lucru nu poate fi negat: sărăcia e mai ușor de înfruntat când, pentru câteva ore, îți imaginezi că bați lovituri libere ca Roberto Carlos sau faci o „bicicletă” ca Zinedine Zidane. La o adică, performanța acestor fotbaliști imenși, după retragere, devine statistică pentru almanahuri. Ce rămâne, de fapt, e fix amintirea că undeva în viața unui băiat care a copilărit în ghetou, între blocuri gri comuniste, a existat speranța că viața poate fi mai bună.
Vezi mai jos mai multe fotografii din serie.
