În rubrica „Afară din țară” discutăm periodic despre ce înseamnă să te muți, ca român, în diferite colțuri ale lumii. Poți vedea mai multe articole din această rubrică, dacă te abonezi aici.
Fumam în întuneric pe o terasă măturată de vânt, când am realizat că nu mai văzusem razele soarelui de vreo câteva luni. Era decembrie, pe la trei după-amiaza, undeva în peninsula Iutlanda, din Danemarca. Mă mutasem de aproape un an în orașul Aarhus pentru studii și, deși părea că nu-mi lipsește nimic, singurele momente pentru care trăiam erau cele-n care citeam și dormeam.
Videos by VICE
O prietenă daneză mi-a oferit o sticluță cu capsule de vitamina D3 forte, alături de următorul sfat:
„Nu uita să le iei în fiecare zi. O să te ajute. E prima ta iarnă aici, iar iarna nordică poate fi al dracu’ de lungă și deprimantă”.
Iarna e, într-adevăr, motivul pentru care Danemarca are cele mai multe saloane cu solare pe metru pătrat și designeri preocupați de lămpile care imită lumina naturală. Aici, joggingul și industria wellness-ului bubuie de popularitate, iar sauna și înotul în mare sub zero grade Celsius sunt activități obișnuite.
Dacă la-nceput credeam că blonzii ăștia, de altfel reușiți genetic, sunt mult prea narcisiști din fire, înțeleg acum că nu fac toate activitățile astea pentru că sunt obsedați de aspectul fizic, ci fiindcă e aproape imposibil să n-o iei razna de la frig, vânt și întuneric. Crescut în Moldova, unde sporturile de iarnă tradiționale încep cu ridicarea sticluței de tărie la gura sobei, nu-mi imaginam că există variante mai lucide de-a înfrunta vremea rea.
Sistemul public de educație e la ani lumină față de cel românesc
Sunt mai bine de cinci ani de când m-am mutat din România. Dacă mă resemnez că vremea n-are cum să fie prea grozavă și-mi iau doza zilnică de vitamine, știu ca țara asta cu doar cinci milioane de locuitori are câteva lucruri speciale de oferit pentru nou-veniți.
Studiile sunt în topul avantajelor – accesul este gratuit, ai la dispoziție toate mijloacele tehnice necesare, iar sistemul de educație este pragmatic. Adaugă la asta faptul c-ai putea fi plătit lunar câteva sute de euro, dacă-ți iei orice job part-time pe lângă studii, iar dacă absolvi, statul te mai susține cu vreo mie și ceva de euro lunar, timp de doi ani, până-ți găsești job. Se numește safety net și e un concept care mi-a lipsit în România, unde, dacă vrei sa-ți dai niște timp ca să-nveți lucruri noi, o faci pe riscul și economiile tale.
Pentru că e vorba despre sistemul de învățământ de stat, pentru mine a fost de domeniul științifico-fantasticului să intru în contact cu deschiderea și lejeritatea birocratică și a relațiilor de putere mentor-student. Mi-aduc aminte când o prietenă româncă, studentă la antropologie, a primit acces nelimitat peste noapte la o cameră de editare care era dotată cu ultimul tip de Mac Pro. Totul în urma unei aplicații online în care explica cum vrea să experimenteze c-un scurtmetraj, deși nu mai editase în viața ei.
N-am putut să nu compar întâmplarea cu momentul în care universitatea la care-am studiat în Sibiu – deși avea studio radio nou, finanțat de niște japonezi – ne punea să lucrăm cu niște echipamente antice, în timp ce echipamentul nou stătea țiplă, acoperit în celofan, să nu care cumva să se uzeze. Eram în anul doi și-al naibii să fiu dacă n-am prins atâta ciudă pe faza aia, încât n-am mai dat pe la cursuri decât în ziua examenelor. Cam așa s-a ales praful de pasiunea mea studențească pentru radio.
În schimb, filmul prietenei mele s-a plimbat pe la festivaluri de documentare internaționale, după doar câteva luni de la finalizarea editării, iar asta tot cu ajutorul profesorilor coordonatori ai Universității din Aarhus.
Statul le asigură angajaților o plasă de siguranță solidă
Exemple de tipul ăsta există și-n câmpul muncii, dar e bine să știi că, dacă nu ai contract, riști, pe lângă expulzare, ca cineva să profite de tine. Ca peste tot, sunt angajatori dubioși și aici, care preferă est-europenii pentru mâna de lucru ieftină, cu toate că, dacă ești prins că nu plătești taxe, ai toate șansele să-nfunzi pușcăria. Și când spun taxe, mă refer de la 36%-60% din ce o să câștigi, pentru că toată securitatea sociala și resursele pe care le primești de la statul ăsta semi-socialist au un preț mare ce vine din buzunarul contribuabilului.
Pentru mine e ok să plătesc taxe mari atât timp cât știu că n-o să mor infectat pe un pat de spital public sau o să-mi toc nervii în trafic, blocat între gropile din asfalt și ceilalți șoferi nervoși.
Cu toate astea, dacă n-ai chef de muncă cinstită, poți specula sistemul de beneficii. Am întâlnit mulți români care lucrau în abatoare de porci sau nurci în Danemarca și care, la un moment dat, au hotărât să-și taie „accidental” câte-o unghie sau un deget în timpul orelor de lucru. Sună un pic sinistru, dar din poveștile astea cu iz balcanic păgubiții primesc, în schimbul integrității corporale, sume de asigurare ce pot ajunge pana la trei sute de mii de euro. N-aș da idei de-astea nimănui, dacă nu mi-ar fi explicat alți conaționali, cu zâmbetul pe buze, cum au simplificat lucrurile către un trai fără griji.
Poți face carieră din inovație și antreprenoriat
Când vrei să muncești fără să te gândești la trucuri, domeniile cele mai bune sunt tehnologia verde și cam tot ce ține de inovație sustenabilă și environmentally friendly, de la modă la arhitectură sau design. Un stereotip adevărat despre danezi e că iubesc minimalismul eco, așa că vei găsi mii de companii și start-up-uri în care-ai putea munci în limba engleză, dacă ai un CV bun.
Eu lucrez de un an jumătate într-o fostă hală de carne transformată în birouri pentru tot felul de idei antreprenoriale și experimentale, numită SoHo. Suntem peste-o sută de start-up-uri în SoHo, cu finanțări decente și domenii din cele mai diverse: de la concepte de design de biciclete sau reciclare, până la aplicații de jurnalism cetățenesc sau fotografie. E un fel de wannabe Silicon Valley al Copenhagăi, doar că, în loc de automobile Tesla, toată lumea merge pe bicicletă și ia prânzul la cantina vegetariană.
Pentru alte job-uri calificate, axate pe comunicare, e ceva mai greu pentru străini. Limba daneză sună mai dubios decât dacă ai vorbi din stomac și ai pronunța cuvintele mereu cu un morcov între dinți. Eu nu-s chiar cel mai bun etalon pentru învățat rapid limbi străine, iar după cinci ani abia leg o conversație de bază fără ca nativul să n-o schimbe instant pe engleză. Cu cititul și scrisul e mai simplu acum, dar nu mă văd compunând în limba daneză povești pentru puști de clasa întâi nici într-un deceniu. Sfatul meu e să mergi la cursuri intensive de limbă și să te ții de treabă, oricât de dificil pare.
Inegalitatea e mai puțin evidentă
Ce-ascunde românul sub preș, în chip de aparențe social acceptate, n-o să-și găsească locul în societatea daneză: mimarea interesului, frecatul mentei, datul cu părerea pe orice temă și-n general vorba lungă, puterea patriarhatului, credința oarbă în ierarhii, egocentrismul ostentativ de tipul „eu sunt mai bun/ă’ decât vecinul, colegul, boss-ul, prietena, amantul” etc. Haterii fără argumente n-au prea mare succes aici, iar focusul e mai degrabă pe colectiv decât pe individ.
Spre exemplu, am întâlnit șefi, prin diverse job-uri, care preferau să vină cu prânzul gătit de-acasă, în caserolă, doar ca să nu se simtă „superiori” angajaților și să poată participa la pauza de socializare din timpul prânzului pe picior de egalitate. Și-ar fi permis să meargă la restaurant, și încă la unul de fițe.
Dar, în cultura nordică, inechitatea sociala e un subiect tabu. Aceiași șefi își scot Porsche-ul vintage la plimbare pe șoselele de țară (nu în centrul orașului, cu muzica-n boxe la max.) duminica, în drum spre terenul de tenis sau golf. În restul săptămânii, folosesc metroul sau bicicleta ca toată lumea, pentru că-s mai eficiente în trafic și nu îi fac să iasă în evidență.
Viața socială, între alcool și planificare
Un lucru care-mi lipsește din cultura românească e să apar spontan la ușa unui prieten și să fiu invitat înăuntru la o șuetă sau pur și simplu să schimbăm câteva vorbe față-n față. Am o mână de prieteni danezi reușiți, dar tot nu-mi permit lejeritatea asta decât cu unul dintre ei.
Am învățat să lucrez cu messenger-ul și calendarul în viața personală. Acum, planific o cină sau o cafea în oraș cu o săptămână în avans. Dacă vrei să-ți faci prieteni noi, cel mai bun moment e weekendul în pub-uri sau cluburi, unde oamenii sunt destul de beți încât să accepte cu brațele deschise conversații aleatorii cu străini.
O altă chestie socială ciudată e că, după fiecare întâlnire, e musai să trimiți un mesaj de follow-up: tak for sidste, adică „mulțumesc pentru data trecută”, pentru că altfel înseamnă că n-ai apreciat timpul petrecut cu persoanele în cauză.
Excepțiile de la regulă sunt pentru mine prietenii hipioți care-o ard prin comunitatea Christiania din centrul capitalei daneze, care n-au nevoie de-atâtea ritualuri de politețe și care preferă telepatia în loc de telefon mobil. O plimbare sau mersul la saună mi-i scoate de obicei în cale, iar asta compensează lipsa de spontaneitate cotidiană.
Pacea vine trăind
Nu știu alții cum sunt, dar eu mă gândesc acum la Danemarca – după vorba proverbului Home is where your heart is – ca la un salon all inclusive liniștit după șapte ani de sanatoriu bucureștean. Îmi lipsesc contrastele frumoșilor și urâților nebuni ai marelui oraș, dar mă regăsesc mai bine în stabilitatea nordică, ușor plictisitoare și poate prea introvertită.
Dacă vrei sa pui degetul pe hartă în căutarea următoarei destinații pe care s-o numești casă, îți recomand, vorba Ecteniei creștinești, această oază de verdeață și odihnă. Iar dacă simți c-o să te pierzi în chestii prea banale și firești, e întotdeauna simplu să-ți faci bagajele și să călătorești.
Editor: Răzvan Filip
