Cât de bune sunt școlile private din România față de cele publice

Sistemul educațional din România este criticat frecvent. Deseori pe bună dreptate: cifrele sunt tot mai îngrijorătoare, de la an la an. Abandonul școlar crește, deși statul zice că se luptă pentru a combate acest fenomen, rata de promovare la capacitate de abia sare de 70%, iar la bacalaureat nu atinge nici măcar 70%.

Cu toate acestea, poți măcar să zici că, în România, educația e gratuită. Teoretic. Părinții încă dau anual sume importante pentru fondul „clasei”, al „școlii”, pentru pază, pentru sistemele de monitorizare video din incinta școlii, pentru transport, în unele cazuri, pentru manuale și culegeri alternative și, nu în ultimul rând, pentru meditații.

Așa că am căutat alternative la sistemul public din România. Am vrut să văd ce oferă-n plus școlile private din țară și care sunt rezultatele, mai ales că au ajuns foarte căutate în ultimii ani. Un astfel de exemplu este Școala Europeană București (SEB). Pe lângă că se laudă cu profesori extrem de bine pregătiți și absolvenți admiși pe la facultăți de top din București sau Europa, SEB vine cu programul de Bac Internațional (IB). Examen pe care nu-l poți da în sistemul public românesc, chiar dacă Iohannis visează la alternativa asta.

Eu am învățat toată viața în școli publice, așa că am stat de vorbă cu câțiva elevi din mediul privat, să înțeleg mai bine cum merge mecanismul ăsta, dar și cu o expertă-n educație cu experiență-n învățământul particular.

La privat: Chiar dacă părinții plătesc sume consistente ca odraslele lor să aibă parte de educație la cel mai înalt nivel, asta nu înseamnă neapărat că-i lapte și miere. Cel puțin asta spune Raluca, elevă la un liceu public din capitală, după mai mulți ani în care a frecventat școli și licee private.

Până-n clasa a șaptea a fost elevă la Școala Internațională Mark Twain. Apoi a trecut pe la o școală publică, ca-n liceu să mai încerce o dată experiența școlii private. Nici de Cambridge School of Bucharest nu a fost foarte mulțumită și a revenit la un liceu public după doar șase luni: „atât a durat transferul, că trebuiau echivalate materiile, programa era puțin mai diferită față de cea aprobată de minister în școlile publice”, îmi explică Raluca.

Totul a fost ok până-n clasa a cincea, zice ea: „atunci am schimbat campusul (n.r. la Mark Twain), am început să interacționăm cu profesori de la liceu, a fost cu totul altceva. Profesorii efectiv nu-și mai dădeau interesul, așa că-n clasa a șaptea am decis să mă mut. Și trebuie să recunosc că am avut un șoc. La primul test, la matematică, unde eu credeam că mă descurc, am luat primul meu trei. Mi-am dat seama că la privat chiar nu se face nimic”.

La liceu, șocul a fost și mai mare: „la liceul privat m-am descurcat mai greu la început, totul era în engleză, la Mark Twain învățasem în română, iar profii nu știau decât să le zică alor mei că nu mă descurc. Nu venea nimeni să te ajute, imediat îți anunțau părinții”.

Miruna, însă, este de altă părere. Are 17 ani și învață la un liceu privat din București, dar nu simte că profesorii nu și-ar da interesul:

„Mie mi se par super implicați, chiar și afectiv. La liceul meu, dacă nu înțelegi ceva sau dacă nu ții pasul, profesorii fac ore în plus cu tine. Eu și colegii mei luăm note pe merit. Avantajul este însă că suntem doar 15-20 pe clasă, iar elevii sunt mult mai receptivi la ore. Iar profesorii au mai mult timp să se ocupe de fiecare elev. Sunt super mulțumită. Acum, sigur, depinde și de școala la care înveți. Cunosc persoane de la alte licee private. Unii sunt mulțumiți, alții nu, dar ține și de elev, dacă vrea să învețe, cât și de școala la care învață.”

La stat: Ca fost vicepreședinte al Consiliului Județean al Elevilor din Bacău și președinte al Asociației elevilor din Bacău, pot spune că părerile elevilor din sistemul public despre profesorii lor sunt la fel de împărțite. Trebuie reținut că, în general, profesorul de la stat își face treaba după planul impus de la minister.

Adevărul e că uneori depinde doar de elev dacă vrea sau nu să învețe. Iar dacă profesorii nu-și fac treaba sau supun elevii la abuzuri, fie că-i verbal sau fizic, există proceduri prin care aceștia pot fi trași la răspundere. Mai mult, elevii pot cere înlocuirea cadrului didactic. Important e ca ele să fie raportate, atât de elevi cât și de părinții lor, altfel acești dictatori ai catedrei vor rămâne bine înfipți în sistem.

Per total, atât elevii de la privat, cât și cei de la stat petrec în jur de șase sau șapte ore pe zi. Din ce am vorbit cu elevele care învață sau au învățat la o școală privată din România, diferența semnificativă e reprezentată de pauza de masă, unde la privat beneficiezi de aproximativ o oră. O oră în care mănânci la cantină, mâncare gătită, nu lapte și corn în cele 20 de minute prevăzute de „pauza mare” de la stat. La unele școli private, chiar și micul dejun e inclus.

„Există diferite feluri de mâncare, se ține cont și de vegetarieni, de exemplu”, mă asigură Miruna. La fel spune și Raluca, chiar dacă se arată dezamăgită că mâncarea de la privat „nu e întotdeauna proaspătă”.

În plus, am aflat că la privat există și alte materii: „noi facem și alte ore, de diplomație și relații internaționale, de exemplu. Există și o rubrică în catalog pentru orele astea, ești notat ca la alte materii, deci contează la media finală”, îmi explică Miruna.

La privat: Ăsta este sectorul unde se vede cel mai clar diferența. La școlile și liceele private, elevii au parte de toate condițiile pentru a învăța și pentru a face performanță.

„Condițiile sunt la superlativ, nu cred că ar putea cineva să se plângă de condiții. Avem smart board-uri, calculatoare, un sistem în care fiecare elev are contul lui, unde găsim catalogul, materia, teme, orice are legătură cu școala. Avem aer condiționat, totul e mereu curat”, îmi explică Miruna.

„Facilitățile sunt ok, ai de toate, poți opta inclusiv pentru transportul privat de acasă și până la școală. Pentru asta dai cam două mii de euro pe an în plus, dacă vrei. La urma urmei, e și normal să fie ok facilitățile, plătești o grămadă pentru ele”, spune și Raluca.

La stat: Nu prea ai facilități fără implicarea financiară a părinților: încă există școli în care nu s-a descoperit apa potabilă, iar toaletele se află-n fundul curții. În medie, școlile din România nu te primesc cu săpun la toaletă sau uși la intrarea-n budă.

Nici manualele nu sunt mereu oferite la timp de minister. Sunt, însă, și multe școli, mai ales din municipii, unde există table cu marker, videoproiectoare, laboratoare de ultimă generație, aer condiționat în sălile de clasă și așa mai departe. Însă, toate acestea au fost făcute pe banii asociațiilor de părinți, de-a lungul timpului, pentru că directorii școlilor și liceelor sunt de obicei prea timizi să ceară bani de la primăriile de care aparțin.

La privat: În general, activitățile extracurriculare țin de cercurile la care fiecare elev se înscrie individual.

„Avem și noi, ca și la stat, tot felul de activități la care elevii iau parte doar dacă doresc. Te poți înscrie la cluburi de debate, de teatru, te poți înscrie și în Consiliul Elevilor, ca peste tot. Nu ești obligat să iei parte la activități, doar dacă dorești. La fel, există excursii și tabere în care mergi dacă dorești, contra cost”, zice Miruna.

La stat: La stat, la fel ca la privat, activitățile extrașcolare depind de la caz la caz. Există profesori sau diriginți implicați, care organizează activități în afara cursurilor, plus clasicele trupe de teatru și dans din liceu. Mai există Consiliul Elevilor, asociațiile de elevi, Crucea Roșie sau alte ONG-uri în care tinerii se pot implica. Asta pe lângă concursurile școlare desfășurate de minister sau de inspectorate.

La privat: O școală privată din București te costă câteva mii de euro anual, în funcție de vârsta copilului. De exemplu, la SEB prețurile pleacă de la 7 875 euro/an pentru clasa pregătitoare și ajung până la 12 500 de euro pe an pentru un elev de liceu. Asta dacă nu pui la socoteală cei șase sute de euro necesari pentru înscrierea elevilor noi, plus vreo două sute de euro pentru manuale, culegeri și materiale pentru cursurile de arte plastice asigurate de școală. De asemenea, nu intră la socoteală nici eventuale tabere, excursii, uniforma școlară, transportul și activități extrașcolare care se desfășoară după ore, în intervalul 16:00-18:00.

Raluca mi-a spus că uniforma ajunge undeva la 1 500 de euro pe an, iar transportul către școală în jur de două-trei mii de euro, în funcție de zona în care locuiești. Evident, transportul se face la cerere.

Practic, la o școală privată, costurile pot ajunge și zece mii de euro anual pentru un elev de gimnaziu, fără transport inclus și alte tabere sau activități extrașcolare, în timp ce pentru un elev de liceu ajung la aproximativ 14-15 mii de euro/an. Prețul, însă, poate fi și mai piperat, asta în funcție de școlile sau liceele la care faci referire. Bineînțeles, nu am pus la socoteală nici orele de meditații la anumite materii sau alte diplome pe care le poți obține pe parcursul studiilor (cum ar fi examene de limbă, ca IELTS, TOEFL, DELF, DALF, etc).

La stat: În teorie, învățământul la stat este gratuit. Însă, se percep taxe pentru fondul clasei, care variază între 50-100 de lei/semestru și fondul școlii, pentru care scoți din buzunar încă pe atât. Uniforma ajunge și la câteva sute de lei uneori, pentru că-n unele școli nu găsești uniforma decât la anumite magazine de profil. Rechizitele ajung și ele undeva la 250 de lei/an pentru un elev care intră-n clasa întâi, dacă te rezumi la strictul necesar și la aproape cinci sute de lei dacă părinții doresc rechizite de o calitate mai bună.

Pentru a ajunge la școală, în România nu există autobuze gratuite puse la dispoziție elevilor, așa cum vezi prin filmele americane. Legea Educației zice că elevii beneficiază de o reducere de măcar 50% la transportul local în comun. În unele orașe, transportul este integral decontat de primării, în altele elevii și-au căutat singuri dreptatea în tribunal. Dacă te costă, să zicem, 35 de lei/lună abonamentul, ca să ajungi la școală din septembrie până-n iunie tre’ să scoți din buzunar minimum 350 de lei.

Manualele vin de la stat, gratuit, însă de multe ori conțin informații greșite. Din cauza asta, mulți profesori recurg la culegeri sau manuale auxiliare, cu prețuri ce variază între 20 și 50 de lei. Unii profesori sunt acuzați că fac un soi de business din treaba asta, pentru că își iau un comision de pe fiecare manual vândut elevilor. Asta se întâmplă pe la măcar trei materii, așa că elevii mai sunt nevoiți să scoată cel puțin 60 de lei din buzunare. Practic, pentru un an de școală, la stat, părinții plătesc minimum o mie de lei.

Conform Institutului Național de Statistică (INS), aproximativ 1,7 milioane de elevi au fost înscriși în anul școlar 2017-2017 doar în învățământul primar și gimnazial, iar 0,9% dintre aceștia sunt înscriși la școli particulare. Din aceeași sursă reiese că sectorul privat se află într-o creștere continuă, de peste 16% față de anul școlar precedent.

La examenul de capacitate, o medie a școlilor private din București și Ilfov arată că elevii de la școlile private au obținut media generală 8,49 în vara anului 2018. În ceea ce privește ciclul liceal, nu e o regulă ca elevii care învață la privat să aibă succes garantat și la bacalaureat, deși părinții plătesc mii de euro anual pentru rezultate peste medie. Există licee cu promovabilitate 100% și cu o medie generală de 9,33, cum e cazul liceului Lauder Reut, însă sunt și licee unde rezultatele lasă de dorit, ca la Liceul Particular Onicescu-Mihoc, unde doar doi candidați au reușit să promoveze BAC-ul anul trecut, din 27 înscriși. Și la fel se prezenta situația și-n urmă cu vrei trei ani, de exemplu.

Ca să înțeleg mai bine cât de multă calitate oferă școlile private, am stat de vorbă cu Oana Moraru, expert în educație și fondatoarea școlii private Helikon.

„Aș spune doar că învățământul privat încearcă cel puțin, și de multe ori reușește, să-și formeze echipe. Marele avantaj e că se pot selecta profesorii, ceea ce nu se întâmplă în învățământul public. Adică, dacă ai un gimnaziu privat, poți să-ți iei o garnitură de profesori care acționează asemănător, după aceleași criterii și principii.

În școlile publice, la o garnitură de 12 și până la 16 profesori la clasa aceluiași copil pot exista zece abordări diferite, pretenții diferite, volum diferit. Din acest punct de vedere, în sistemul public există această incapacitate a fiecărei școli de a-și alege profesorii, ceea ce lasă urme mari asupra unui copil. Dar, să nu uităm că și domeniul privat lucrează cu cadre didactice formate-n România, mulți profesori au predat la stat, deci există provocări mari și în acest sector: e dificil pentru fiecare școală să aducă profesori de calitate și e foarte dificil și pentru a-i păstra.

În ultima perioadă, învățământul privat din România a întâmpinat câteva probleme, e dificil să păstrezi cadrele didactice foarte bune. Asta se întâmplă și pentru că statul face un fel de concurență neloială, există această diferență între salariile din sectorul public și privat, ca în orice domeniu, cât și diferențele de program. Ție, ca școală privată, ca în orice domeniu de altfel, statul îți „fură” profesioniștii înapoi.

Ca o concluzie, e clar că învățământul privat merge pe intenții mult mai bune și acordă atenție sporită pentru fiecare copil, însă și acolo sunt diferențe: sunt școli care au un nivel mai clientelar, de genul «clientul nostru este stăpânul nostru», precum și școli mai serioase. S-au mai diferențiat ofertele în ultimii ani.”

Așadar, momentan, e greu de spus dacă școlile private reprezintă garanția unui parcurs academic mai bun pentru copilul tău, mai ales dacă măsori performanța în promovabilitate la BAC. Sigur, elevul nu merge-n fundul curții să-și facă nevoile și nici nu vine de acasă cu cretă, însă o școală privată nu îți garantează că va avea parte de cei mai buni profesori. În plus, dacă elevul nu este interesat de programa școlară și nu-și respectă atribuțiile de elev, degeaba îi oferi toate condițiile.