Toate miștourile pe care încă poți să le faci de colegi, fără să fii rasist, sexist sau alt „-ist”

Scuze, băieți, dar va trebui să invoc The Telegraph . Să dați foc la miriște în urma mea:

Religia a devenit ciuca tuturor glumelor de la birou, pentru că angajații care n-ar face niciodată comentarii rasiste sau sexiste își bat, în schimb, joc de credințe, conform unui nou sondaj.

Un studiu întreprins de ComRes a constatat că până la un milion de angajați s-ar fi confruntat cu hărțuirea, discriminarea sau intimidarea, pe fondul religiei sau credințelor lor.

Autorii raportului sugerează că aceste fenomene tind să se manifeste sub formă de „excludere la nivel scăzut", pe care oamenii nu s-au deranjat s-o raporteze, întrucât nu li s-a părut suficient de gravă.

Respondenții au spus că unele glume ale colegilor, despre credințele lor religioase, i-au făcut să se simtă incomod.

Voiam să mi-o ard pe genul: „Hei, dar nu mi se pare deloc în regulă", până când mi-am amintit că sunt ateu la propriu și probabil nu-s deloc într-o poziție ok în care să vorbesc despre discriminare la locul de muncă – mai ales despre discriminare pe teme religioase. A șterge experiențele pe care le-au trăit oamenii, prin a spune: „Stai așa: eu nu ți-am zis niciodată «Dumnezeul tău e un dobitoc», nu? Deci care-i problema?" e o metodă destul de bună de a-i face să se simtă insignifianți și ignorați, așa că dacă discriminarea religioasă e caterinca proastă la birou zilele astea, conform persoanelor care se simt vizate de așa ceva, atunci, slavă cerului (*1), o să trecem la paragraful următor cu presupunerea că fix așa e.

Deci, uite care-i treaba: nu pot să-i zic lui John de la contabilitate că Iisus a fost un virginel trist. Și-n marele an 2017, nu pot nici să-i zic lui John de la IT că „există doar două genuri". Nu pot să împărtășesc cu John de la HR perspectiva mea complet demodată asupra homosexualității. Observi cum scad opțiunile de caterincă la birou de la o secundă la alta. Pe de-o parte: e foarte bine pentru oricine-a fost vreodată intimidat la birou. Pe de altă parte: e foarte rău pentru oamenii a căror unică plăcere la birou e să-i intimideze pe alții.

În fine, am încercat să mă gândesc la niște chestii pe care să le poți urla la colegii tăi, astfel încât să-ți afirmi superioritatea la birou asupra lor, chestie care duce la dominare pe scara ierarhică, ceea ce se întoarce apoi la tine, care peste doi-trei ani vei fi promovat, în defavoarea lor, a celor care, pe hârtie, erau mai calificați. Am încercat să mă gândesc la niște caterinci care nu-i atacă pe oameni pentru că sunt LGBTQ, religioși, grași, slabi sau dintr-o cultură sau etnie diferită în orice fel. E complicat – chiar e complicat – dar cred că dacă lucrăm împreună la asta, putem să ne descurcăm. Să-i dăm înainte:

Am constatat că o metodă foarte bună de a face pe cineva cu nervii la birou e să-i pui la îndoială felul în care întrebuințează articolele de birotică. Mai ții minte articolele de birotică? Sunt chestiile alea cu care scriau oamenii, înainte să ne luăm toți calculatoare și telefoane și, de asemenea, înainte să nu ne mai pese dacă ne facem bine treaba sau nu la muncă. Acum, când oamenii folosesc articolele de birotică, e straniu și dubios. Ia-te de asta. Folosește asta pentru caterinci.

De exemplu: data viitoare când se întoarce cineva de la dulapul cu birotică, dă o fugă până la biroul persoanei respective după câteva minute și aruncă o privire. În exemplul de față, să presupunem că și-a luat un pix:

TU: Pix, mm?
PERSOANA: Da. Trebuie să… trebuie să completez niște formulare.
TU: [ Pauză, soto voce] Hmm. Pixarule.

Observi cum ai început deja să-l faci cu capul? Omul nu poate să înțeleagă de ce e greșit să aibă un pix asupra sa, dar l-ai făcut să creadă că e. Data viitoare când treci pe-acolo, începe cu: „Hei! Ce-ți mai face pixul?" Și apoi data cealaltă: adu-i alt pix. Vino mai devreme la muncă și pune-i pixuri pe birou, în forma numelui. Încetul cu încetul, o să-i erodezi personalitatea și stima de sine și-o să le înlocuiești cu o pasiune pentru pixuri. În curând, o să treacă la creioane. În curând, o s-o ia razna și-o să încerce să dea cu pumnul în xerox. Iar asta – asta, prieteni – e o caterincă bună, inocentă, fără discurs instigator la ură, de birou.

Încerc să-l învăț pe fratele gagică-mii cum să facă glume cu „mă-ta", pentru că la anul intră la liceu și dacă n-are avantajul glumelor cu „mă-ta" asupra celorlalți copii, o să fie băgat cu capul în veceu de cel puțin două-trei ori pe semestru, poate mai mult. Asta-i una pe care-a încercat-o ieri.

Mă-ta e atât de grasă că-i moartă.

Deci: e pe drumul cel bun. Dar ce uităm noi când ne facem mari e cât de puternică – deși aparent nesemnificativă – e gluma cu mă-ta. Puține dintre mamele noastre sunt atât de grase încât, atunci când sar în sus, se blochează (oricum, cred că-i imposibil: o persoană atât de grasă încât masa corporală să i se vălurească precum o plastilină și să se facă pernă sub ea când sare, obligatoriu nu poate să sară, pentru că i-au cedat deja picioarele din cauza propriei greutăți), așa că atunci când îi dai cuiva o dumă super bună cu„mă-ta", nu doare, de fapt. Dar, pe de altă parte, și doare, pentru că toți ne iubim mamele. Înțelegi, deci, cum de o glumă bună cu „mă-ta" e ca o sabie cu un tăiș fin: ascuțită pe o parte; oțel dur pe cealaltă. Intră într-o întâlnire de HR cu șeful și cu un reprezentant de la sindicat și explică-le că i-ai spus cuiva de la PR că „mă-sa pute în așa un hal, încât Primăria Lambeth au reclasificat-o drept groapă de gunoi în curs de demolare". Or să râdă și-or să-ți strângă mâna, pentru că e foarte improbabil ca Primăria Lambeth chiar să fi făcut așa ceva. Și, din nou: ai câștigat cu dumele de la birou.

Cu excepția situației în care cineva bagă pește la microunde în bucătăria comună – ceea ce, mie unul, mi se pare motiv de concediere, aplicat într-un sistem de „o penalizare și ai zburat" – n-ai voie să vorbești niciodată de prânzul nimănui. Patru motive:

1. E foarte enervant să fii nevoit să răspunzi la: „Ce-ai tu acolo?" în timp ce tocmai mâncai; gen, citesc un site de fotbal la birou, frățică – clar n-am venit să discut despre cuscus; am gura plină, prietene, lasă-mă;

2. Unii oameni sunt foarte conștienți de sine când mănâncă, au ei motivele lor, iar faptul că tu le stai în cap, te uiți în farfuria lor și zici: „HEI, CASTRAVEȚI, MM? AVEM GRIJĂ CU SILUETA, MM?", rar ajută la faza asta.

3. Există o linie foarte subțire între „a te interesa în scop informațional de cultura altcuiva și de mâncarea pe care-o produce" și a te apropia foarte mult de caserola persoanei respective și-a întreba: „ȘI, GEN, CE E O SĂMÂNȚĂ DE CHIMEN?"

4. Eu unul nu pot să fac conversație despre prânzul nimănui nici să mă bați, pentru că mănânc fix aceleași lucruri în fiecare zi – pâine prăjită nedospită, avocado, somon și chilli de la Waitrose Deli; pentru numai 4 lire primești grăsimi bune și niște proteine – pentru că, la propriu, nu am inteligența sau abilitățile manageriale să mă gândesc la alte variante de prânz sau să-mi planific să-mi aduc singur de-acasă. Deci cum să fac așa ceva? Trăiesc într-o Zi a cârtiței cu somon și avocado. Întreaga mea existență e jalnică. Prânzul e singura evadare.

Nu-mi pasă de ce religie ești, dacă-mi aduci ceai slab ca un pișat, o să mă iau de tine (*2). Uite care-i faza: într-un mediu de lucru, rar ai ocazia să vorbești pe bune cu colegii tăi, cu excepția: 1. Excursiei lunare la cârciumă, în care, ca să treci peste cât de sinistru de jenantă e situația, razi primele trei halbe din seara respectivă în <40 de minute și dai „veselia" pe repede-înainte, până ajungi la „cretin urlător" și te faci de căcat frecându-te de un coleg și urlând tare la altul că e un „muist nenorocit" sau 2. Fazei ăleia jenante în care treci printr-un birou întreg, arăți fiecare persoană cu degetul și întrebi ce fel de ceai vrea, că te duci să faci. Apoi iei pliculețele verzi de ceai pe care le ține lumea într-un sertar anume al biroului și asculți atent în timp ce persoana îți descrie cei patru pași necesari pentru a face ness așa cum îi place ei, femeia aia care mereu, mereu spune: „Doar arată-i pliculețul de ceai. Scutură pliculețul spre apă", căreia îi faci ceai normal pur și simplu și nu zice nimic: la birou, făcutul de ceai e aproape sfânt. Deci când cineva îți aduce un ceai inadecvat, fă gură. Stima de sine o să i se ofilească – atunci când spui: „Ceaiul ăsta, doamne! Ce fel de ceai ai folosit?", de fapt spui: „Tu. Tu, ăla care-ai bușit-o – o bușești atât de rău încât ai bușit făcutul de ceai, cel mai simplu proces din lume. Nici nu vreau să-mi închipui ce faci în Excel. Boule."

Pe bune: o metodă foarte bună de a submina însăși existența cuiva e să-i pui la îndoială abilitățile de a face ceai.

Asta e foarte bună, pentru că toată lumea suferă de sindromul imposturii – toată lumea! Toți îl avem! Toți așteptăm să vină la noi managerul, să ne pună o singură mână pe umăr – simți greutatea mâinii ăleia chiar acum, când te gândești la scenariul ăsta, nu? Vezi cum lucește verigheta managerului la marginea vederii tale periferice și-i simți parfumul fierbinte, foarte aproape, simți acea singură mână grea de pe umăr ca pe-un săculeț mic, dar greu de nisip – simți mâna pe umăr și auzi un: „Putem să vorbim?", tăcut, pentru ca apoi să fii condus într-o cameră mică și întunecoasă, în care trei oameni la costum pe care nu i-ai mai văzut niciodată au tot istoricul tău de căutări Google de la birou printat pe niște foi mari și un calcul cu toate orele de întârzieri la birou pe care le-ai adunat până acum și o prezentare în Powerpoint cu numele tău și subtitlul: „Cum de ne-am dat seama că ești foarte prost calificat pentru propriul tău job". Toată lumea se teme de asta. Toată lumea! Toți împărtășim frica asta!

Deci toți ne temem că ne despart doar câteva secunde de a fi dați în vileag: OK. Cum putem să folosim chestia asta în scopuri caterincos-insidioase? Putem sugera deschis că avem colegi care nu se pricep la ce fac. Cam așa: de fiecare dată când îți cere cineva ajutorul la ceva, mai ales dacă-i o chestie legată de IT, poți pur și simplu să spui, pe un ton foarte evident: „Nu știi să faci asta?" Apoi te oprești o secundă – doar o secundă, înainte să te dai cu scaunul până acolo și să rezolvi problema – iar apoi spui „OK". I-ai strecurat în cap ideea că l-ai dat în vileag. De-acum înainte, o să se zvârcolească și-o să crească, precum un vierme. De-acum înainte poți să folosești informația asta doar ca să câștigi.

De fiecare dată când printează cineva din greșeală un document în formatul greșit și face asta, gen, cu opt coli de hârtie, ia-le din imprimantă, ridică-le și zi: „A lăsat cineva astea aici?" De fiecare dată când cineva zice „ăăă" într-o ședință folosește-te de ocazia asta ca să iei cuvântul. Vino mai devreme ca persoana respectivă. Îmbracă-te mai bine, mai curat. Deconectează-i mouse-ul de la calculator și lasă-i să se perpelească primele 20 de minute din zi. Domin-o în toate felurile posibile. Mai e caterincă de birou, dacă îți promovezi cariera activ, în defavoarea carierei persoanei respective? Nu mai sunt foarte sigur, să știi. Nu sunt sigur. Ține-o așa câteva luni, câțiva ani. Continuă să fii infailibil de genial în munca ta. Fă-o doar ca să-i enervezi pe alții. Și, pe nesimțite, tu ajungi șeful, el subalternul, pumnul se închide, ai câștigat la caterincă. Și n-a fost nevoie să jignești pe nimeni pe parcurs. Fin.

*1 Observi că n-am spus „Dumnezeu"!!!!!!

*2 Aș vrea să clarific că „de tine", în fragmentul de față, se referă la o persoană reală, nu la un dumnezeu și/sau o religie

Traducere: Ioana Pelehatăi