Ian Berry face fotografii cu masacre și inundații care te lasă mască

Magnum este probabil cea mai faimoasă agenţie de fotografie din lume. Chiar dacă n-ai auzit de ea, e posibil  să ştii fotografiile sale, cum ar fi cele ale lui Robert Capa din războiul civil din Spania sau fotografiile cu peisajele  de vacanţă ale lui Martin Parr. Spre deosebire de celelalte agenţii, membrii Magnum sunt selectaţi de alţi fotografi din agenţie, aşa că să devii membru poate fi un proces destul de complicat. Ca parte dintr-un parteneriat continuu cu Magnum, vom discuta/promova câţiva dintre fotografi în săptămânile ce urmează.

FOTO Africa de Sud. Transvaal, Sharpeville. Luni, 21 martie 1960. Sătenii fug din centrul satului unde poliția a deschis focul asupra lor, ridicându-și hainele deasupra capului pentru a se proteja de gloanțe.

În 1962, Ian Berry a fost invitat să se alăture echipei Magnum de Henri Cartier Bresson - ceea ce , în termeni fotografici, este cel mai aproape de canonizare. Invitaţia a dus la plecarea sa în Africa de Sud, unde era singurul fotograf care urma să fie martor la masacrul din Sharpeville, unul dintre cele mai brutale evenimente din istoria Apartheid. Fotografiile sale au fost folosite în tribunal ca să demonstreze că protestul a fost pacifist. A fotografiat conflictele din Cehoslovacia, Israel, Irlanda şi Vietnam.

Vice: Bună, Ian. Înţeleg că faci parte din Magnum de mai bine de 50 de ani. Aşa e?

Ian Berry: Da, mi-e destul de greu să recunosc, dar da. Asta spune ceva despre incapacitatea mea de a renunţa, cred. Mă gândesc în fiecare an să plec, dar niciodată nu apuc s-o fac.

Ţi-ai făcut debutul în Africa de Sud. Cum ai ajuns acolo?

Păi, ca tânăr englez, îmi doream să călătoresc. Şi în zilele alea dacă voiai să emigrezi puteai să fii sponsorizat de guvern cu plata biletului în zone din Commonwealth. Puteai să mergi în Australia, Noua Zeelandă şi în Sudul Africii. Dintre toate, Africa de Sud era cea mai tentantă. Credeam că o să văd lei pe străzile din Johannensburg şi faze de genul ăsta.

Ha.

Da, familia mea ştia un fotograf acolo care  abia se întorsese din State şi care era asistentul lui Ansel Adams.  Şi el era pregătit să fie garantorul meu pentru un an. N-aveam nevoie de fapt de viză, dar trebuia să ai un garantor că să pleci. Aşa că am plecat spre Sudul Africii şi asta a fost. N-am niciun regret - a fost foarte mişto.

N-aveai nicio pregătire oficială în fotografie, aşa-i?

Nu existau universităţi cu specializarea pe fotografie la vremea aia. Cel mai ok lucru pe care puteai să-l faci era să fii asistentul/ucenicul cuiva şi asta am făcut. Adică trăgea pe 4X5 şi totul era luminat. Şi a fost o pregătire foarte ok, chiar dacă mi-am dat seama că nu asta voiam să fac.

FOTO Africa de Sud. Suporterii se caţără pe orice punct de observare, ca să-l vadă pe Nelson Mandela în oraşul Natal. 1994

Masacrul de Sharpeville pare a fi un punct de cotitură pentru tine. Ne spui pe scurt povestea?

După ce am plecat de la tipul ăsta, am lucrat pentru Sunday Times Group în Johannesburg. Am fost pentru o perioada scurtă acolo şi auzisem că un faimos editor englez al unei foarte faimoase reviste din Londra care se numea Picture Post venea să editeze o revista din Africa, numită Drum. Am simţit că am ce să învăţ de la omul asta, aşa că am aplicat şi m-au angajat.

Apoi a fost o grevă naţională în Africa de Sud şi majoritatea fotografilor şi jurnaliştilor s-au dus în potenţialele locuri unde s-ar fi întâmplat ceva, în cazul în care urma să se întâmple ceva. Am primit un telefon şi mi s-a spus despre un tip care a fost împuşcat în oraşul ăsta numit Sharpeville. Când am ajuns acolo, locul era împânzit şi de fotografi internaţionali. Stăteau în afara porţilor, când un şir de maşini blindate s-au înşiruit ca să se îndrepte către oraş. Pe vremea aia, ca alb, trebuia să ai permis de şedere într-un oraş african.

Am sărit cu toţii în maşinile noastre şi i-am urmărit. O sută de metri mai încolo, convoiul s-a oprit, un ofiţer a venit spre noi şi ne-a spus: „Ar fi bine să vă căraţi naibii de aici sau o să fiţi arestaţi”. Aşa că multe dintre maşini au plecat. Doar trei au mai rămas, inclusiv cea în care eram eu şi i-am urmărit pentru mai bine de o milă până când tipul a ieşit din nou din maşină şi a zis: „Mai bine plecaţi, ăsta este ultimul avertisment!” Iar celelalte două maşini au demarat.

I-am urmărit în timp ce se duceau spre secţia de poliţie, care era într-un fel de fort înconjurat de plasă de sârmă. Am vorbit cu câţiva dintre poliţişti. M-am apropiat de gard şi păreau destul de tăcuţi. Nici mulţimea nu părea agresivă. Credeam că n-o să se întâmple nimic, aşa că m-am îndreptat spre maşină, dar în momentul în care am ajuns la ea, poliţia a deschis focul. Corpuri cădeau de peste tot. Totul se întâmpla foarte repede. La vremea aia aveam câteva aparate Leica cu unghi wide şi lentile normale. Aşa că am fotografiat pur şi simplu oameni care alergau către mine. Când mi-am dat seama că oamenii erau ucişi lângă mine, am cam fost aruncat în iarbă.

FOTO Africa de Sud. Zululand. Zulus celebrează o nuntă. 1985.

Când s-a oprit focul, m-am ridicat şi eu eram singura persoană care mai stătea în picioare. Şi ţineţi minte că poliţia sud africană ura presa cu pasiune. M-am urcat în maşină şi am plecat. Şi cam asta a fost. Fotografiile erau oribile, doar cu oameni care fugeau spre mine, dar a fost un eveniment care s-a cam împrăştiat în toată lumea. Şi asta m-a infiltrat în Magnum; editorul magazinului pentru care lucram, Tom Hopkinson, a scris la Magnum în numele meu.

Şi fotografiile alea au fost folosite ca probe pentru a disculpa anumite persoane, corect?

Da. S-a întâmplat ca oamenii să acuze mulţimea. Şi au spus că au tras o singură dată şi că după mulţimea a devenit agresivă, ceea ce nu era adevărat. De fapt, aveam o fotografie cu ei reîncărcând armele automat. Şi bineînţeles că majoritatea oamenilor erau împuşcaţi pe la spate. Trăgeau în mulţime când fugea. Eram singurul alb care a fost martor la asta şi ca alb, ceea ce spuneam eu avea mai multă greutate decât orice ar fi declarat un african. Aşa că am dat dovezile şi din fericire, oamenii care au fost acuzaţi de conflicte şi răniţii au fost eliberaţi. Chiar dacă fotografiile nu erau grozave, au fost folosite în scop umanitar.

Şi din cauza asta, Magnum te-a sunat şi restul e istorie.

Aproape. În primul rând, tipul ăsta care-şi deschidea o agenţie nouă la Paris şi care fusese şeful de birou la Magnum m-a invitat să mă alătur lor. Am lucrat pentru ei un an. Apoi Magnum m-a întrebat dacă vreau să mă alătur echipei şi am fost, bineînţeles flatat. Şi m-am alăturat.

Cum a fost să lucrezi cu Cartier-Bresson?

A fost minunat, de fapt- foarte educativ pentru mine. Era un tip prietenos şi mă lăsa să mă uit în contact sheets-urile lui. Mark Riboud, un alt fotograf faimos francez care era în Magnum la vremea aia, mă lăsa să fac acelaşi lucru. Înveţi foarte multe dacă te uiți la contact sheets-urile altor fotografi, despre cum abordează ei problema şi cum gândesc. A fost o experienţă destul de valoroasă.

FOTO COREEA DE SUD. Boryeong. Plaja Daecheon. A 11-a aniversare anuală a Festivalulul de mâl.

Ce proiecte mai ai acum?

Lucrez la o chestie despre apa din toată lumea. Durează de prea mult timp, pentru că sunt într-o situaţie mai ciudată. Când uraganul Katrina a lovit New Orleans, căzusem de pe motocicletă şi îmi scrântisem piciorul, aşa că am ratat. Când tsunamiul a avut loc, am păţit tot ceva similar şi am ratat iar. Aşa că, am tot ce ar trebui ca să termin proiectul, dar îmi lipseşte un dezastru natural, am nevoie de aşa ceva. Am navigat pe Yangtze, Mekong, Nil, Mississippi. Ştii, problema cu un proiect de genul ăsta este că te pui în postura de a face aceleaşi fotografii. Şi ai nevoie de ceva care să-l ducă mai departe. Dar e important că mă ţine departe de a face tâmpenii.

Munca ta poate fi o modalitate prin care arăţi că anumite probleme necesită mai multă atenţie. Ți-a schimbat munca pe care o faci părerile despre politică? 

Nu. Ştiu că în ziua de azi e foarte în regulă să mergi la un eveniment cu planul făcut de acasă, dar eu am abordarea asta mai de modă veche, de a pleca cu orizonturile deschise. O revistă franceză mi-a propus să fac ceva despre fermierii care locuiesc chiar sub Zimbabwe. Asta s-a întâmplat în ultima mea călătorie din Sudul Africii cred.

Acum n-am niciun fel de drag pentru cei din etnia Afrikaan; cât lucram în Sudul Africii eram mult mai în pericol din cauza poliţiei decât din cauza africanilor. Şi, bineînţeles, afrikaanii urăsc englezii. Dar am mers mai departe, am fotografiat povestea şi am aflat că, foarte mulţi fermieri ori sunt deposedaţi, ori ucişi. Şi indiferent ce crezi tu despre ei, este imposibil să nu-ţi pară rău într-o oarecare măsură. Am mers la o fermă a unei bătrâne. Bunicul ei a fost îngropat acolo şi a fost deposedată fără drept de recurs. Aşa că, eu cred în continuare că trebuie să fii destul de detaşat, oriunde te duci şi orice faci.

FOTO Etiopia. Sătenii merg două mile în căutarea singurei surse de ap,ă ca să-şi umple bidoanele, să-şi spele hainele şi să facă baie .1987

Interesant. Călătoriile pe care le-ai făcut te-au învăţat ceva despre cultura lumii? Sunt oamenii complet diferiţi sau avem lucruri în comun care ne leagă?

Suntem fără îndoială foarte diferiţi. Numai dacă te gândeşti la Coreea: am lucrat la o carte despre Sudul ei acum trei ani. Oamenii erau mişto; foarte prietenoşi şi plăcuţi. Chestia asta te face să te întrebi cât de diferiţi sunt cei din nord, de la graniţă.  Am avut o nevastă  de origine germană când zidul Berlinului s-a deschis pentru prima oară şi avea voie să treacă în partea de est. Părea să creadă că cei de acolo sunt un fel de animale sălbatice. Evident, am mers în est şi am aflat că oamenii nu sunt deloc diferiţi de cei din vest, poate doar puţini mai săraci.

Pentru mine asta înseamnă fotografia. Aparatul foto este o ustensilă minunată pentru a descoperi culturi şi pentru a le face să se deschidă una în faţă celeilalte. Sună puţin pompos, dar nu ai motiv să devii fotograf, dacă nu vrei să faci și puţin bine prin munca ta.

Uitându-mă la fotografiile tale, e clar că știi să le faci la momentul decisiv. Ce crezi despre fotografia digitală şi despre producerea a sute de fotografii pe moment? Eşti de acord cu asta sau e ceva ce respingi?

Nu, eu fotografiez digital şi cred că din punct de vedere tehnic e ok. Când eşti la un shooting care durează două sau trei săptămâni, să te întorci la cazare şi să te uiţi la ce ai fotografiat şi să ştii ce nu ai făcut - chestia asta mi se pare mişto. Nu e atât de ok într-adevăr, când ai de făcut un shooting corporatist. Pe vremuri, puteai să te plimbi zece ore încontinuu şi să mănânci, să te relaxezi, să faci orice. Acum te întorci şi trebuie să downloadezi o grămadă de căcaturi şi să le trimiţi în aceeaşi zi. Este o binecuvântare mixtă. Dar încă mai cred că ai o şansă mai bună să alegi momentul decisiv despre care vorbeai cu un aparat digital.

FOTO GERMANIA. Berlin. Cristophe Sorci cântă jazz la un pian într-un bar din Estul Berlinului. 2000

Sfaturi pentru noua generaţie?

Dacă aş fi avut vreun sfat, mi-aş fi vândut mie un pont. Ce pot să spun este că o să fie interesant de observat cum va funcţiona Newsweek, pentru că momentan nimeni nu prea mai face bani din fotografie. La  workshop-urile pe care le ţin mi se pune aceeaşi întrebare. Mi-e teamă că nu pot să răspund. Dacă e să fiu absolut dur, aş spune să iei o camera video în locul unui aparat de fotografiat. Dar este o lume diferită. Mi s-a cerut să fac un proiect foto în Mozambique şi în ultimul moment mi-au spus că vor şi video. Până acum am tot evitat să fac asta.

La finalul zilei, oamenii cu adevărat pasionaţi şi cu un ochi bun or să supravieţuiască. Până când vom face într-adevăr bani din web, tot ce pot să le spun acestor oameni este să reziste. Dar mă uit la şcolile de fotografie din ţara asta, la numărul oamenilor care ies fotografi şi mă îndoiesc că unu la sută din ei va supravieţui în domeniu. Pot de asemenea să lucreze pentru poliţie sau pentru muzee, nunţi sau Dumnezeu ştie ce. Nu mulţi vor face bani din fotojurnalism. Asta cred. Mi-ar plăcea să mă înşel.

Mersi, Ian. A fost o plăcere să discut cu tine.

Şi pentru mine, Christian.

Anterior: Sunt mai multe de ştiut despre Stuart Franklin decât c-a făcut cea mai cunoscută fotografie a secolului XX

Traducere: Alexandra Văcăroiu

CHINA. Provincia Gansu. Xiahe. Călugări tibetani novici în drum spre ora de rugăciune. 1996.

BANGLADESH. Khulna. Jessore. Satul Jhikargachha. O femeie ale cărei mâini sunt acoperite în semnele negre care indică otrăvirea cu arsenic. Pompa e vopsită în roşu pentru a indica că e contaminată cu arsenic. 2000.

Anglia. Londra. Trafalgar Square. Un sărut la miezul nopţii de Revelion. 1964

Africa de Sud. Gauteng. Johannesburg. Fordsburg. Afecţiunea dintre doi oameni într-o cafenea multirasială. 1961

Africa de Sud. Natal. Durban. Membri unui grup religios participă la un ritual de botez în Oceanul Indian. 1984.