Cu cât mă uit mai mult pe internet, cu atât lumea se duce mai mult de râpă

Snoopy. Imagine: Google Maps

Avem un fel ciudat de a ne descotorosi de lucruri. Nu orice fel de vechituri – caiete folosite, produse electronice uzate sau orice altceva – ci lucruri mari care se întâmplă să îmbătrânească.

Avioane scoase din funcțiune, infrastructură uitată, motoare făcute praf, urme lăsate de război, de schelete din timpul războiului, toate deșeurile posibile. Și niciodată n-a fost mai ușor să le vezi.

Toate lucrurile astea imense și abandonate nu sunt greu de ratat. Toate se învârtesc în jurul cuvântului „vechi”, aflat în diverse stări de abandon, degradare sau ieșire din uz; sunt deja o groază și sunt aruncate mereu altele. Iar webul e singurul lucru care s-a schimbat în întregime la modul în care putem vedea lucrurile astea imense.

De la scheletul unui avion din deșertul Mojave, până la autostrăzile lăsate de izbeliște în jungla braziliană și minele exploatate până la refuz din perioada Războiului Rece până la Rusia din ziua de azi, rocile războiului, infrastructura și industria sunt lăsate în văzul oricui e conectat la internet. (Asta dacă uităm că jumătate din populația planetei încă nu are așa ceva.)

Ai o satisfacție diferită când te uiți de sus în jos la Pământ, desigur, însă când te uiți în jos și dai peste tot de tot felul de lucruri lăsate în voia sorții, atunci, despre ce vorbeam că e plăcut să admiri?

Bine ai venit în noul mediu învechit, unde fantomele urmăresc ceea ce seamănă cu ultima milă făcută de era digitală. După cum scrie istoricul și folcloristul Owen Davies în The Haunted: „Cyberspațiul a devenit o parte a geografiei vânătorii.”

Avioanele abandonate pot fi văzute ca cele mai romantice piese dintre lucrurile astea imense. Ca toate artefactele americane moderne, cu Snoopy, bombardierul experimental B-58, care poate fi văzut la începutul articolului, arată ca un aparat de zbor iconic lăsat să fie mâncat încet, dar sigur, de vânturile și asprimea climatului deșertic. Asta, sau este dezasamblat de hoții de fiare. Acolo stă Snoopy, la sud de baza Forțelor Aeriene Edwards, bătut de soare. Degradându-se.

Sunt și cimitire de avioane întregi, ca ăsta din Tucson, Arizona, de deasupra. (Iar asta e doar o parte din el) În josul drumului e Parcul Aerian Pinal, alt loc în care diverse aparate de zbor și-au găsit somnul de veci, chiar și un avion secret al CIA-ului.

Că tot vorbim despre lucrurile astea abandonate de către guvernul Statelor Unite, de cealaltă parte a lumii sunt resturile scheletului unei cupole pentru echipament radar. Odată folosită pentru interceptarea semnalelor radio, acum se irosește în vârful postului de ascultare a NSA-ului la Teufelsber, în Berlin.

Nu trebuie să stai pe deal ca să vezi degradarea. Poți să fii și la mile depărtare – cu ajutorul imaginilor de pe sateliții publici și, să fim serioși, cu Google Maps, ești chiar acolo, la piciorul acestui lucru geodezic ce seamănă cu Burning Man, și poți să juri că auzi ecourile unor discuții uitate despre strategii nucleare, chiar din aer.

E o fantomă. Cu asta ne confruntăm aici, nu? Fantomele prinse în mașinăria erei antropocene, epoca geologică începută odată cu efectele ireversibile și importante aduse de oameni ecosistemelor planetei.

„Internetul dă pe afară de fantome,” după cum scrie Philip Ball în eseul recent numit Nautilus: „Aici dăinuie pe vecie și resturile morților. Aici și identitățile pseudonime se spune că vorbesc dincolo de mormânt. Mai ales că telefonul și televiziunea, internetul, toată bolboroseala asta de voci, par create tocmai să găzduiască spirite, care nu sunt până la urmă mai puțin eterice decât propriul cyberspațiu.”

Așa creștem și scoatem din folosință lucruri ca podul ăsta fantomă. Te uiți la Viaductul Petrobras, o autostradă de 300 de metri lungime, abandonată în jungla Braziliei:

Sau pista asta de aterizare care taie în două un teren uitat de Dumnezeu:

Sau resturile aste ale minei Mir, din Rusia. Asta va lăsa un semn pentru o perioadă tare lungă de timp. Poate chiar pentru totdeauna.

Ca și mina asta deschisă tot din Rusia. E încă activă și azi:

Amănunt ce ne aduce înapoi la era antropocenă, noua fază care marchează timpul geologic cu cicatricile lăsate de acțiunea umană. Când săpăm, scobim, forăm și facem tunel prin/sub pământ, până-n scoarța Pământului, nu creăm altceva decât spațiu mort pe o perioadă întinsă de timp.

Cercetătorii din spatele unui studiu apărut în iulie și publicat în revista Anthropocene au un termen pentru scormonitul ăsta subteran: antroturbare, o bucată din bioturbare, sau cum flora și fauna dau peste cap pământul și sedimentele.

„Nici o altă specie n-a ajuns atât de departe în adâncimea scoarței pământului sau să fi făcut asemenea schimbări în subteran,” scrie autorul. „Fără să vedem, fără să ne treacă nici prin cap. E un regat care presupune un efort imens, până la imposibil, ca să pătrunzi sau să ai parte de el direct.”

Dificil, poate. Dar nu imposibil.

Traducerea: Dana Alecu

Citește mai multe despre abandon:
Locuri părăsite
Am vizitat raiul comunist abandonat al Bulgariei
Printre dărâmăturile palatului abandonat din Kabul