Săptămâna trecută, Parlamentul ucrainean a aprobat un ordin de mobilizare la război pentru bărbații între 18 și 45, care urmau să lupte undeva între orașele Donbass și Donețk. Asta a scos în stradă românii din regiunea Cernăuți. Cei din județul Herța au protestat câteva zile și au blocat drumurile spre Kiev și Suceava. Ei nu consideră că ăsta este războiul lor și nu vor să fie luați la luptă. Autoritățile locale spun însă, că lumea este panicată premeditar. Așa că m-am dus până la Cernăuți, ca să spulber ambiguiteatea.
Calmul cu care mă pornesc spre regiune se evaporă pe măsură ce autobuzul înghite kilometri. „Pe tine nu te așteaptă nimeni acasă, de ce te duci înspre război?”, mă întrebă tânărul de alături. Tonalitatea ascendentă a celuilalt vecin mă aduce la limita răbdării: „Dom’șoară, nu știi că satul Mămăliga e blocat? Și mai mergi și fără ghid!”. Mă tot gândesc cum să conving ucrainenii că-s de treabă, dar eu nu pot comunica decât în rusă, pe care ei nu prea o iubesc.
Videos by VICE
Afiș pe geamul unui magazin din Herța
Noroc că ajung la Herța. Orașul e o poezie scrisă de un clasic român, iar strada pietonală e visul unui urbanist romantic. Aici dau de șeful Administraţiei Raionale de Stat Herţa, Viorel Iastremschii (un fel de președinte de Consiliu Local). De când situația cu protestul, este abordat de presă destul de des.
Șeful Administraţiei Raionale de Stat Herţa, Viorel Iastremschii
„Oamenii credeau că au venit să îi ia la armată. Dar listele erau pentru a se determina dacă bărbații respectivi sunt în viață, au mai puțin de trei copii, sunt sănătoși și nu-s plecați din țară. Poate după asta va fi și altceva, dar până ce, asta e situația”, îmi explică neobosit pentru a enșpea oară același lucru. Cu o săptămână în urmă, când protestele au scos în drum aproape o mie de oameni, pentru a-i liniști, mai mulți reprezentanți din administrația locală, printre care și un militar, au rupt și au ars foile care chemau la mobilizare. „Nimeni n-a spus că nu se va duce la război, dacă ar fi stătut de război”, ajunge Iastremschii la miezul problemei. „Însă vorba este despre o operațiune anti-teroristă. Iar cu teroriștii luptă Serviciul de Securitate al Ucrainei. Dacă, Doamne ferește, se declară război, noi mergem și luptăm. Dar până ce, război în țară nu e”.
Mașina OSCE
Siguranța cu care vorbește, aproape mă convinge că lumea a protestat degeaba, dacă n-aș fi zărit în zonă și o mașină a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), ai cărei membri se aflau acolo să poarte și ei discuții cu protestatarii și să prevină un eventual conflict.
„Românii de aici nu sunt discriminați. Întotdeauna am spus că suntem români și probleme cu asta n-am avut”, mi-a zis Viorel. Totuși, protestul nu a făcut autoritățile din Herța și din România să se sune. „Oameni buni, la Revoluția din 1989 v-ați dus vreunul? Nu vi-i rușine acum să chemați românii? Noi trebuie singuri să ne apărăm!”, își amintește el de cuvintele unui băiat din sat.
În satul Ostrița, unde trăiesc preponderent români, totul pare calm, deși doar la prima vedere. Pe podul unde s-a protestat săptămâna trecută, intru în vorbă cu Liuda, care e speriată că războiul va ajunge și în regiunea Cernăuți. Îmi spune: „Trebuie să se războiască cei din Ucraina de Est, pe al cărui teritoriu are loc război, dar recrutările se fac din Vest. Dar ăia fug la noi, în Vest, sau pleacă peste hotare, când ar trebui să stea să-și apere femeile și copiii. Avem mulți decedați. Nu ar trebui să meargă la război doar săracii care nu au bani să mituiască și cei care nu au părinți politicieni.”
Chestia pe care oamenii par să n-o înțeleagă e că nimeni nu vrea să moară. Niciunul dintre cei care se ascund în prezent prin toată Ucraina n-a vrut și n-a dezlegat acest conflict. În regiunea Cernăuți sunt cel puțin 1 300 de refugiați. „Majoritatea sunt femei și copii. Avem câțiva bărbați, care sunt invalizi. Trăiesc la rude, în mănăstiri sau chiar în case la străini. Bineînțeles, vin și cei care nu vor să lucreze sau fac mofturi, dar le explicăm că aici nu e sanatoriu și că ei sunt refugiați”, mă asigură șeful Iastremschii.
Irina și fiul ei Veaceslav
Irina și fiul ei Veaceslav sunt din orașul estic Kramatorsk. El are 27 de ani și-ar fi putut „luat pe sus”, dar de trei săptămâni locuiesc în Casa Pelerinului, un fel de hotel gratuit pentru cei care au nevoie de ajutor, din cadrul Mănăstirii de la Bănceni, un sat din regiunea Cernăuți. „Trebuia să fugim. Ne era frică. Ai noștri din est nu vor să lupte. Numai plânsete. Noi nu vrem să fie război, la fel ca și ceilalți! Cine l-a pornit? Cui îi trebuie?”, spune Irina.
Fiul subliniază și el panica de a fi înrolat:. „Recent, m-au sunat niște cunoștințe și mi-au spus că au oprit un troleibuz, au scos toți bărbații, i-au urcat într-un autobuz și i-au dus”. Am auzit și eu zvonuri că vin banderovțî (n.r.: naționaliști ucraineni) în casele oamenilor și-i duc în Est. Însă Viorel Iastremschii mă asigură că așa chestii nu sunt posibile: „Eu nu cred că vor fi înrolați acești oameni. Există doritori cu pregătire, care vor să plece, dar n-avem bani să-i trimitem.”
Oamenii din Herța încă simt că totul se întâmplă undeva acolo, în cealaltă parte a țării, într-o altă Ucraină. Cei care știu ce e ăla război ori sunt morți, ori sunt prea bătrâni ca să le mai pese. Totuși, închiderea drumurilor – prima în 23 de ani – a stârnit griji și discuții în juma’ de glas. Se simte în aer o așteptare a necunoscutului, inertă, dar încă nealarmantă
Oleg
Pe podul unde a avut loc protestul în Ostrița, mă întâlnesc cu patru băieți. Oleg, cel mai patriot dintre ei îmi spune: „Oamenii trebuie să lupte pentru țara lor, iar guvernul nostru trebuie să asigure soldații cu tot ce au nevoie. Cel mai neplăcut e că acolo mor băieți și trebuie înlocuiți”.
Vitalic, Radik, Vladislav și Serioja
Însă, băieții care trebuie să fie patrioți, nu au chef de luptă. „Eu vreau să trăiesc!”, îmi explică Vitalic, care ar fi trebuit să fie înrolat în urma acestui ordin de mobilizare. „Dacă totuși decizia va fi emisă, noi ne vom ascunde”, adaugă Serioja. „Ne ducem într-un buncăr și stăm acolo. Luăm o mie de conserve de carne și așteptăm”, completează și Vladislav. Mi-l indică pe Radik, care vrea să se înroleze, dar când întreb de ce, răspunde că-i alcoolic, spre veselia tuturor. Altul zice: „Poate va primi un apartament în Crimeea, lângă mare”. Dar Radik explică în ucraineană: „La noi vin noaptea, te iau și nu te întreabă. Dacă nu te duci, ajungi la pușcărie. Ce ți-i mai dragă: libertatea sau viața? Așa că eu m-aș duce. Dar nu mă vor lua, am platfus”.
Meditam asupra sorții grele a oamenilor din țara asta, în care conducerea operează cu eufemisme, iar tinerii vorbesc despre buncăre, când Radik își coboară privirea la aparatul meu foto: „Domnișoară, da câți megapixeli are?”. Văd în ochii lui momentul în care deja primea banii pentru camera smulsă de la gâtul meu și înțeleg că e timpul să-mi iau tălpășița.
Bancă în Herța
Cert este că, chiar dacă listele alea au fost arse, asta nu înseamnă că oamenii nu se vor duce la război. Dacă te cheamă în armată, te duci, indiferent de foița aia sau nu. Minsterul Român al Afacerilor Externe veghează însă, ca recrutarea să nu se facă pe criterii etnice.
Citește mai multe despre Transnistria și Moldova:
O zi din viața unei țări care nu există
Moldovenii se tem de escaladarea situației din Ucraina
Întrebarea zilei: Ce vor moldovenii, integrare în UE sau în Uniunea Vamală?
