În 2015, pe la începutul lui aprilie, pe ușa blocului în care stau a apărut un anunț, care zicea cam așa: „Pe data de 15 aprilie are loc adunarea generală a comitetului de proprietari a imobilului Cuza 10-Felix 14, la care se vor discuta tot felul de lucruri inclusiv alegerea noului comitet și plecarea domnului administrator”.
Am simțit o vagă părere de rău vizavi de plecarea omului, pentru că semăna leit cu Silviu Prigoană, ceea ce n-avea cum să nu-ți facă ziua mai dulce când îl vedeai trebăluind prin grădina din fața blocului. Pe de altă parte, mi-am zis că uite, a venit momentul să fac ceva bun pentru bloc și, carevasăzică, să intru în comitet (am făcut chiar și o mini-campanie pe Facebook pe tema asta, vezi pozele aruncate prin text).
Videos by VICE
Poliția a venit, a constatat și a plecat
În ziua adunării m-am dus acolo cu chef de distracție și nebănuind nimic din ce avea să urmeze. În holul blocului se adunase o mică mulțime de oameni, adică vreo 20 dintre cei 55 de proprietari care fuseseră convocați, plus câțiva gură-cască. M-am salutat cu administratorul, ăla mi-a zis că și-a făcut o fermă la Timișoara și se mută acolo. Mi-am exprimat politicos regretul și a început ședința.
Primul lucru pe ordinea de zi a fost votarea comitetului și a președintelui acestuia – și, spre mirarea mea, administratorul a zis: „Uite, eu îl propun pe domnul Tocilescu, că e tânăr, stă aici în bloc, e om de treabă…”. Cum nimeni n-a avut nimic împotrivă, am fost numit brusc președinte de bloc. Bănuind, în mod eronat, că este vorba despre un job simplu, onorific și onorabil, am acceptat fără să stau pe gânduri.
A urmat al doilea punct de pe ordinea de zi: plecarea administratorului. Omul și-a răsucit mustața, a zâmbit prietenos pe sub ea și a zis:
„De fapt, eu o să plec chiar acum, că vine un camion cu furaje pentru fermă, deci hai să vă dau actele și banii”.
M-am dus cu alți trei locatari în camera administrației. Omul mi-a pus în brațe niște hârtii și o casetă cu 2 200 de lei și a zis: „Bine, păi plec, la revedere, multă sănătate”. O locatară contabilă și aprigă l-a oprit. „Păi stați să verificăm banii”, a zis. „Bine”, a oftat administratorul.
Femeia a luat niște hârțoage, a făcut un calcul, s-a uitat urât peste rama ochelarilor și a zis: „Domne, da’ aici trebuiau să fie 7 700 de lei, deci lipsesc 5 500. Cum vă explicați?”. Administratorul s-a înroșit și a zis că nu-și explică în niciun fel.
Femeia a zis că nu se poate una ca asta. Un vecin a chemat poliția, care a venit, a constatat și a plecat, că n-avea ce să facă. Și administratorul a plecat și el, că venise camionul cu furaje.
Risc seismic de gradul II și datorii de șapte mii de lei
Birou de administrator prevăzut cu un boiler superb
Bun, iată-mă deci devenit președintele unui bloc interbelic cu două intrări și 55 de apartamente, evaluat parțial cu risc seismic de gradul II, din casieria căruia lipseau 5 500 de lei, cu facturi neplătite de vreo șapte mii de lei, toate scadente pe loc, cu întrețineri restante de vreo opt mii de lei și cu o grămadă de vecini supărați pe mine că nu l-am linșat pe administrator. Ce era de făcut?
Planurile mele amuzante de a pune un rastel de biciclete în curte și de a înlocui pompele de la subsol care scot apa care se infiltrează din pânza freatică nu prea mai erau de actualitate. Timp de vreo două luni am făcut pe dracu-n patru să plătesc restanțele la furnizorii importanți (adică apă, gaz și curent), neglijându-i pe cei neimportanți (întreținerea liftului și a interfonului și alte servicii fără de care se poate trăi, prestate de oameni amărâți, care probabil că ar fi avut mai mare nevoie de banii ăia decât Enel și ApaNova, dar asta-i viața…), și încercând să-i conving pe locatari să-și plătească întreținerea.
Acum ce să zic, poate că pare simplu să încasezi o întreținere, dar de fapt nu e, pentru că oamenii sunt adeseori săraci. Adică: te duci să le bați la ușă, îți deschide o femeie la vreo 45 de ani, îi zici așa: „Sărumâna, sunt președintele blocului și știți, aveți o întreținere restantă”. Femeii îi apare o lacrimă în colțul ochiului, în timp ce din spatele ei te privesc triști doi copii adolescenți. Femeia iese în fața ușii și zice încet: „N-am, chiar n-am. Eu n-am fost niciodată restantă, dar luna asta chiar îmi e greu să plătesc. Vă rog, dacă s-ar putea să mă păsuiți două săptămâni…”.
Și îți povestește cum își întreține ea cei doi copii dintr-un salariu mai mic decât salariul minim, cum e fericită că locuiește aici, că n-a găsit altceva după ce s-a despărțit de bărbatu-său care o bătea, cum lucrează de dimineața până seara, dar n-are destul, efectiv n-are destul, și ți se face milă, că realizezi cât îi e de greu, și îi zici că da, o înțelegi, sigur, două săptămâni nu-s nici o problemă, și ea îți mulțumește aproape plângând și intră înapoi în camera ei mică în care stă cu cei doi copii și tu te simți de căcat că i-ai cerut banii și te întrebi dacă n-ai putea oare s-o ajuți cumva.
Dar în fine, fiecare se descurcă cum poate și cum vrea. Oricum data viitoare când te întâlnești cu femeia, în biroul administrației unde a venit să-și plătească întreținerea, ea începe să o vorbească de rău pe femeia de serviciu, și evident că fix atunci apare femeia de serviciu, și încep să-și reproșeze reciproc că membrii familiilor lor nu încuie ușa când se pișă în veceul comun de la subsol, și una zice că fiică-sa i-a văzut pula soțului ăleilalte, și ailaltă zice: „Eh, la câte puli a văzut fiică-ta…” și cele două femei sunt la un pas să se ia la bătaie, așa că până la urmă le dai afară din birou ca să se certe în altă parte, că chiar nu-i treaba ta cine a cui pulă vede.
„De ce să plătesc pentru apa curvei?”
De fapt, râcile dintre locatari sunt una dintre principalele probleme cu care se confruntă un președinte de bloc. De exemplu, o zi în care se fac încasări decurge cam așa: pe la ora 18 vine un domn la administrație să-și plătească întreținerea, și zice amărât: „Chiar nu înțeleg de ce plătesc așa mult, că nu consum mai nimic”. Îi explic calm din ce se compune întreținerea. „A, deci apa e scumpă. Dar eu nu prea consum apă”, se enervează el. „Da”, îi zic, „dar pentru că aveți o centrală comună cu alte garsoniere și nu aveți contoare separate, apa se împarte la toți”.
Și atunci omul începe să îmi explice că nu-i corect, pentru că o vecină, nu vrea să spună care (dar spune), primește vizite de la tot felul de bărbați.
„Și, mă înțelegeți, înainte să plece de la ea, ăia fac duș. În fiecare seară altul. Și eu plătesc pentru apa curvei! Păi să plătească ea!”, zice bărbatul furios.
În continuare calm, îi explic că nu ar trebui să-l intereseze nici pe el, nici pe mine, nici pe oricine altcineva cine vizitează pe cine la noi în bloc și ce se întâmplă în timpul vizitei respective. Bărbatul mă privește suspicios, pufnește atotștiutor și pleacă. Zece minute mai târziu vine alt bărbat, fost bodyguard, să mă întrebe de ce are costuri așa mari la căldură când la el în casă e frig. Nu știu.
Îmi spune că crede că cineva îi fură căldura. Îi spun că ar fi dificil. Se uită și ăsta suspicios la mine, îmi zice că știe el cum e cu astea. Habar n-am ce știe și cum e. Pleacă bombănind că suntem cu toții niște hoți. După el vine alt vecin, care stă la subsol, și îmi spune că copiii femeii cu restanțe lasă ușa de la bloc deschisă și că el le-a zis să n-o mai lase și că ei au zis că n-o mai lasă, dar de fapt o lasă, și că o să vină hoții și o să îi fure ceva din casă din cauza ălora. Aș vrea să-i zic că nu prea au ce să-i fure din casă, că cel mai valoros lucru pe care îl are e un computer din 1999, pe care e puțin probabil să i-l ia cineva, dar nu mă lasă inima, așa că îi zic că o să vorbesc cu copiii.
El îmi zice că mai bine să-i dau afară din bloc cu mamă cu tot, că doar stau într-o garsonieră care aparține asociației de locatari. Între timp apare și femeia de serviciu, și zice că da, să-i dau afară că-s obraznici. Le zic că nu dau afară pe nimeni. Se supără amândoi și pleacă.
Eu rămân în birou și mă gândesc ce răi sunt oamenii. După care mă gândesc că de fapt fiecare are, în felul lui, puțină dreptate, dar că nu e treaba mea ca președinte de bloc să-i împac pe toți (sau poate că e, nu există o fișă a postului).
N-am pus rastel de biciclete, că n-avem bani de hipstereli
Blocul în cauză. An de construcție: 1930
În fine. După o vreme m-am săturat de bătăile de cap pe mi le dădea blocul și am angajat o firmă de administrație care costa cam o treime din salariul administratorului anterior. Primul lucru pe care mi l-a zis noua administratoare a fost că, de fapt, nu pot s-o angajez, că numirea mea ca președinte nu e valabilă, pentru că la ședința la care am fost numit n-am făcut proces verbal.
„Asta e, facem altă ședință”, am zis. Zis și făcut, doar că la asta n-am avut cvorum. Nicio problemă, am făcut și o a treia ședință, la care au ajuns nouă oameni. Asta era bine, că nu mai era nevoie de cvorum, doar că oamenii veniți nu erau membri în asociație, ci doar niște moștenitori ai foștilor membri (doar că calitatea de membru nu se moștenește, ci trebuie cerută – cauză din care de fapt cică vreo 90% din asociațiile de proprietari din România funcționează ilegal). Am trecut și peste hopul ăsta, înscriindu-ne ad-hoc în asociație, și în sfârșit am devenit președinte în toată regula.
Acum tot ce am de făcut e să semnez din când în când niște hârtii și să mă uit pe cheltuielile asociației. Pe administratorul vechi nu l-am dat încă în judecată (deși am descoperit că ne-a făcut de vreo 15 mii de euro), că cu banii pe care îi pusesem deoparte pentru avocat a trebuit să plătim niște facturi din 2012, de care habar n-aveam.
Rastelul de biciclete nu l-am pus, că n-avem bani de hipstereli. Tencuiala cade în continuare puțin câte puțin. De fapt, în ultimele zece luni tot ce am făcut a fost să plătesc facturi, să șterg un tag care m-a enervat de pe fațadă și să îi țin lanterna unui instalator care a schimbat o țeavă din care curgea căcat.
Dar am realizat un lucru: că tot ce trebuie să faci ca să fii un președinte de asociație de proprietari de succes e să îți găsești un administrator de încredere și din când în când să te asiguri că e în continuare de încredere. În rest, cât timp nu vine un cutremur, totul o să fie în regulă.
Cât de cât.
Citește și alte chestii despre viața la bloc:
Ghid de fapte bune: Cum rezolvi o inundație și faci rost de-o icoană
Cum afli dacǎ meritǎ sǎ-ţi spargi pereţii apartamentului, în România
De ce statul român trece bebelușii la întreținere
