Dintre toate lucrurile pe care le-ai putea citi care să-ți aprindă cheful să strângi de gât un miliardar, cea mai bună alegere e istoria taxei diferențiate din Canada.
Am dat peste cifrele astea în timp ce cercetam ce s-ar întâmpla dacă o țară precum Canada ar folosi al Doilea Război Mondial ca model pentru a gestiona schimbările climatice. Țara se confrunta atunci cu o urgență globală care necesita ca toate colțișoarele economiei să lucreze împreună într-un timp scurt. Canada a trebuit să modifice toate companiile private și guvernamentale ca să construiască lucruri în valoare de miliarde de dolari și să pregătească milioane de oameni pentru joburi noi.
Videos by VICE
În 1940, ministrul liberal de Finanțe a luat o măsură fără precedent și a crescut rata impozitării diferențiate la 75 de procente, după care a ridicat-o din nou la 85 de procente în anul următor. Unele provincii n-au fost încântate de treaba asta. Cu tot cu „taxa de apărare”, în valoare de cinci până la șapte procente, un miliardar din generația de atunci putea ajunge să-și dea peste 92 de procente din venit.
Bineînțeles, bogații n-au fost singurii taxați în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Au fost somați să contribuie la acest proiect militar global înfricoșător și cetățenii cu venituri mici și medii – mulți dintre ei au fost taxați pentru prima oară.
Dar merită menționat că impozitul impus bogaților a rămas la peste optzeci de procente timp de câteva decenii de ambele părți ale graniței dintre Canada și Statele Unite. Abia între 1960 și 1970 a început să scadă diferența de impozit, în ambele țări, undeva la treizeci de procente. Da, există multe excepții și probleme economice la faza asta, dar trendul e unul clar. Am taxat bogații mult mai mult decât o facem acum și a funcționat.
Acum, Canada se confruntă cu o altă urgență globală înfricoșătoare, și anume, schimbările climatice, iar experții spun că e nevoie de mai mult decât o taxă pe carbon ca să scadă emisiile rapid. Dennis Bartels, unul dintre primii cercetători care au analizat modelul celui de-al Doilea Război Mondial pentru mobilizarea în cazul schimbărilor climatice, crede că taxarea bogaților trebuie neapărat inclusă în planul economic al Canadei.
Bartels și fiica lui, Natasha, care predă istoria la liceu, m-au contactat ca să-mi ofere mai multe lecții despre cel mai radical experiment economic al Canadei. Mi-au amintit că eforturile din timpul războiului au inclus furnizarea de adăpost și servicii de îngrijire a copiilor pentru muncitorii din noile industrii și concentrarea pe producția locală de alimente.
Dar cea mai importantă măsură a fost creșterea taxelor pentru bogați. Așa a lansat țara 28 de corporații Crown noi, printre care și companii de resurse și energie, și a refăcut sistemul alimentar și pe cel educațional.
În Statele Unite, unde schimbările climatice și taxele pe avere sunt mai strâns asociate cu politicienii mainstream, mai mulți candidați vorbesc despre impozitarea miliardarilor. Dar aici în Canada, unde există deja o taxă pe carbon, discuția despre climă evită direcția unui impozit progresist pe avere.
„Se discută mereu despre taxa pe carbon. N-am auzit să le spună direct bogaților că trebuie să dea bani”, mi-a zis Natasha la telefon.
Poate că sună a gândire retrogradă. Poate că pare o idee proastă să-i dai guvernului misiunea de a inova o economie, când companiile private sunt, teoretic, mai rapide și mai adaptabile. Așa i s-au părut ideile lui Bartels profesoarei de științe politice Kathryn Harrison, care studiază prețurile carbonului.
„Creșterea taxei pe carbon mi se pare un instrument politic important. Îi motivează pe oameni să conserve energia, să treacă la combustibili mai curați și, mai ales în cazul marilor companii industriale, să găsească noi tehnologii”, a zis ea.
Creșterea prețului pe carbon e o abordare elegantă pentru că o parte din el se poate întoarce la plătitorii de taxe și le lasă marilor companii presiunea de a găsi soluții regenerabile.
În general, Harrison e sceptică vizavi de situațiile în care lăsăm prea multe în seama guvernului. De exemplu, a zis că programele guvernamentale de subvenții pentru renovarea caselor ajung uneori să le ofere persoanelor greșite.
„La ultimele alegeri, conservatorii le-au propus unor proprietari niște subvenții foarte generoase pentru renovare. Presupun că banii nu vor acoperi toată renovarea, ci doar vor contribui la o parte. Asta înseamnă că banii vor merge la persoane care își permit deja să-și cumpere o casă nouă și să renoveze una. Deci iau bani de la plătitorii de taxe și îi dau unora care nici nu au nevoie de ei”, a zis ea.
Nici cei doi Bartels nu par interesați să scrie cecuri pentru proprietarii de case albi din clasa de mijloc. Principalul scop al planurilor ambițioase precum U.S. Green New Deal e de a redirecționa resursele către comunitățile discriminate, pentru a fi investite în persoanele care au cea mai mare nevoie de ele.
Schimbările climatice au un impact disporporționat asupra persoanelor indigene și a celor de culoare, mai ales în nordul Canadei. Unul dintre exemplele de proiecte date de familia Bartels e Kiashke Zaaging Anishinaabek/microrețeaua de electricitate prin energie solară din Gull Bay, care a înlocuit anul acesta generatorii pe bază de combustibil fosil din comunitate.
La o scară mult mai largă, senatorul american Bernie Sanders și reprezentanta Alexandria Ocasio-Cortez vor să folosească suma de 172 de miliarde de dolari din New Green Deal pentru a renova adăposturile publice pentru persoanele cu venituri mici, astfel încât să scadă rata emisiilor de dioxid de carbon. În toată lumea, se estimează că trebuie investite șapte trilioane de dolari în infrastructură climatică. Rămâne de văzut cine va plăti această sumă și când.
Harrison e de acord că e nevoie de cheltuieli guvernamentale imense pentru scăderea emisiilor de dioxid de carbon, dar a adăugat că mai întâi trebuie încheiate subvențiile pentru combustibil fosil înainte de a vorbi despre o taxă pe avere.
„Sectorul privat poate fi foarte inovator”, a zis ea. „Problema e că nu-l stimulăm. Așa că inovează ca să extragă mai mult petrol la un cost mai mic.”
E toată lumea de acord că taxa pe avere e necesară pentru combaterea schimbărilor climatice? Bineînțeles că nu. Nu se vorbește deloc despre gravitatea problemei. Oamenii au 11 ani la dispoziție ca să scadă la jumătate emisiile de dioxid de carbon și 31 de ani ca să ajungă la zero. Dacă nu facem asta, ne vom confrunta cu daune ireversibile la nivel global.
Harrison crede că războiul e o analogie utilă pentru provocarea impusă de criza climatică.
„Cred că analogia cu războiul e utilă. Pentru că ne arată gravitatea provocării cu care ne confruntăm și urgența ei. Ne amintește că e necesar un efort colectiv și că putem face lucruri mărețe în timp scurt”, a zis ea.
Articolul a apărut inițial pe VICE CA.
