Cred că ai văzut deja știrea că Biserica Ortodoxă Română nu permite clerului său să inițieze sau să participe la discuții și proiecte referitoare la sclavia romilor. Proiectul cu pricina, în mod ironic, a fost inițiat de un pastor elvețian, finanțat printr-un grant depus de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și ar urma să fie realizat de o structură din care fac parte și clerici ortodocși. Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al BOR, susține că refuzul de implicare e cauzat de un „cadru minat de suspiciunea lipsei de obiectivitate”.
Implicarea instituției în deținerea și exploatarea de sclavi romi e un fapt istoric, dar pe care BOR nu-l abordează niciodată direct, deși robii mănăstireşti (sclavii deținuți de mănăstiri) erau cei mai numeroși din Țările Române. Majoritatea mănăstirilor cu care se laudă românii au fost construite de sclavi romi, de la Mănăstirea Cașin din București la Mănăstirea Cozia din Vâlcea. Dacă mergi în vizită ca turist la vreo mănăstire veche, sunt șanse mari să fi fost construită prin munca lor neplătită.
Videos by VICE
Mesajele tardive pe care le mai emite BOR în spațiul public ocolesc strategic implicarea directă a instituției în comerțul și exploatarea sclavilor romi. Are chiar dârzenia să amintească romilor ce viață bună au avut după dezrobire pe lângă mănăstiri.
Asta în contextul în care Biserica Catolică și-a cerut public scuze încă din 1985 pentru comerțul și sclavia africanilor și a înființat numeroase comisii și studii pe acest subiect. Chiar recent, în 2019, în timpul vizitei Papei Francisc în România, acesta și-a cerut scuze public romilor pentru nedreptățile comise de instituția pe care o conduce.
Abuzurile prin care au trecut romii în timpul sclaviei
Evitarea subiectului de către BOR nu e însă o problemă exclusiv a acestei instituții. Întreaga societate românească tratează superficial acest subiect, de la orele de istorie din școală, unde subiectul nu e predat, până la guvernanți.
Până și termenul „rob” implică o variantă diferită și mai ușoară față de „sclav”, ceea ce e doar o spoială în termeni, ele fiind sinonime. Adesea se argumentează că robia era un fenomen diferit de sclavia practicată în occident, pentru că robii erau mai apropiați ca statut social de iobagi sau șerbi. Într-adevăr, erau diferențe specifice zonei și culturii, dar ca fenomen erau la fel – robii erau sclavi, în aceeași condiție ca orice sclav african din coloniile americane.
Ca timeline, prima dovadă incontestabilă a prezenţei romilor în nordul Dunării constituie şi prima dovadă a aservirii lor. În 1385, voievodul Valahiei Dan I confirmă lista bunurilor donate mănăstirii Sfânta Fecioară de la Tismana, unde figurează și 40 de sălaşe (cuvânt care desemnează o mare familie sau un grup de corturi) ale aţiganilor (ţigani).
„Mănăstirea Cozia primeşte, în 1388, o danie de trei sute sălaşe de ţigani de la domnitorul Mircea cel Bătrân. Alte probe documentare apar în cursul următoarelor decenii. Robii romi ai mănăstirii Tismana sunt menţionaţi în toate documentele şi confirmă posesiunile călugărilor până în secolul al XVII-lea”, după cum se arată în lucrarea „Romii | Istorie”, capitolul „Valahia şi Moldova”, despre locul romilor în istoria teritoriilor care compun azi România.
Oficial, sclavia a fost abolită la mijlocul secolului al XIX-lea. A fost mai întâi în Moldova de către Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, apoi în Țara Românească de către Alexandru Ghica, printr-o lege din 1845. Finalul oficial al robiei a venit în 1856 odată cu promulgarea de către Barbu Știrbei a documentului „Legiuirea pentru emancipația tuturor țiganilor din Principatul Românesc”. Această lege elibera din sclavie și ultima categorie de robi, aceia care aparțineau boierilor particulari.
La câțiva ani după acest moment, Mihail Kogălniceanu a avut un discurs intitulat „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor” pe care l-a rostit, în aprilie 1891, într-o şedință de Academia Română. E mare și din el am extras un citat relevant pentru oricine spune că robii nu erau tratați chiar ca sclavi:
„[…] în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! […] Înainte ca chestiunea dezrobirii ţiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăşi îniţiativa parţială a stăpânilor de ţigani. Mulţi din aceştia […] îşi dezrobeau, îşi iertau ţiganii. Întrebuinţez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire.”
Mihail Kogălniceanu
Același Kogălniceanu amintește și de sclavia practică de Biserică: „erau ţiganii mănăstireşti şi ai aşezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuinţele zilnice ale acestor comunităţi”. Și din aceeași lucrare „Romii | Istorie” citată mai sus e și acest fragment: „Romii sunt proprietatea prinţului, ai mănăstirilor şi ai particularilor. Cei care aparţin mănăstirilor sau particularilor (în general – boieri) au, întotdeauna, o soartă mai rea decât cei ai prinţului”.
În fine, tot în ceea ce privește tratamentul acestor oameni aplicat atât la mănăstiri, cât și la alți deținători, e relevant și acest fragment: „«Vătraşii» (sclavi sedentari, alocați fie muncii în casă, fie muncii în curte – n.r.) sunt, într-adevăr, percepuţi de către stăpânii lor, în esenţă, ca hoţi şi mincinoşi leneşi, gata de orice pentru a se sustrage de la datoriile lor. Pedepsele curg, după capriciile stăpânului. Cea mai curentă este bătaia cu biciul pe spate, cu ajutorul unei vergele de lemn de alun. Numărul loviturilor variază între câteva duzini şi două sau trei sute, administrate în câteva reprize. Chiar şi pieile cele mai dure cedează după patruzeci sau cincizeci de lovituri şi încep să sângereze abundent”.
Ca o completare la cele spuse până acum poți parcurge cronologia realizată pentru proiectul „Sclavia romilor” și vezi cum se întinde pe secole. Și da, deși toate aceste documente există și confirmă abuzurile, încă există tendința multora de-a ignora trecutul.
Faptele de tipul ăsta nu se prescriu doar pentru că trece timpul
Ce relevanță au aceste informații după 165 de ani de la dezrobire? Aceeași relevanță pe care o are și Marea Unire sau orice alt fapt istoric negativ sau pozitiv prin care a trecut țara. Suntem legați de trecut, trăim trecutul în prezent și îl proiectăm în viitor, mai ales când vorbim despre impactul sclaviei asupra romilor astăzi.
Tocmai din cauza sclaviei avem chiar și după 165 de ani comunități rămase pe lângă mănăstiri pe care statul, alături de biserică, le-a uitat, unde trăiesc oameni fără cărți de identitate, în afara oricărei convenții sociale.
În afară de scuzele de rigoare, BOR are și o responsabilitate directă față de aceste comunități, deoarece scuzele publice sunt doar simbolice, iar simbolismul nu ține de foame. La fel ca și statul român, BOR ar trebui să despăgubească aceste comunități, să le ajute într-un final să se dezvolte și să iasă din cercul vicios în care trăiesc de generații.
Orice gest simbolic trebuie obligatoriu urmat de politici clare de despăgubire materială și socială. Fără astfel de politici toate studiile și cercetările care au venit anterior vor fi nule sau relevante doar cercurilor academice, fără niciun impact asupra descendenților celor afectați de acest fenomen.
Nici statul, nici BOR nu ar face ceva nou în abordarea despăgubirilor: precedente există peste tot în lume unde au fost comise nedreptăți. Nu reinventează nimeni roata, nici apa caldă, deși nu prea avem parte de ea prin București.
Sigur, trolii și postacii creați în fermele AUR vor face scandal pe rețelele sociale, mai ales în secțiunea comentariilor la acest articol, însă nimeni nu cere BOR ceva ce ar fi în detrimentul său.
Astfel de măsuri nu ar afecta câtuși de puțin instituția, dimpotrivă. Gândite corect, ar putea fi chiar în avantajul său, deoarece sondajele încrederii în Biserică, deși mari, sunt în scădere față de anii precedenți. De asemenea, romii părăsesc confesiunea ortodoxă în numere foarte mari și se alătură confesiunilor protestante, unde găsesc un mediu în care nu sunt discriminați, iar slujbele și predicile se țin în limba lor.
Asta ar trebui să dea de gândit mai marilor bisericii, dacă în accepțiunea lor merită un efort, chiar și minimal, să țină niște oameni în rândurile sale, dacă după 165 de ani de la dezrobire, merită romii, biserica și societatea românească în general o reconciliere publică și asumată care ne poate ajuta să evoluăm ca societate.
