Jobul meu e să zbor cu avionul direct în furtuni și uragane

În momentul în care scriu acest articol, furtuna tropicală Zeta e pe cale să devină un uragan în timp ce se îndreaptă spre peninsula Yucatan din Mexic, și apoi, probabil, spre Coasta Golfului Statelor Unite. Ce e diferit la această furtună nu e intensitatea ei, ci numele. Zeta a spart recordurile pentru că e sistemul meteorologic care a fost botezat cel mai timpuriu în sezonul uraganelor.

Anul acesta, Oceanul Atlantic a văzut atâtea uragane încât Centrul Național al Uraganelor a rămas fără nume. Pentru restul sezonului din 2020, centrul va folosi alfabetul grecesc și a ajuns deja, în timp record, la a șasea literă, Z.

În orice caz, sezonul de uragane de anul acesta mai are un aspect unic: creșterea numărului de zboruri pentru colectare de date. De fiecare dată când apare un uragan, meteorologii nu folosesc doar sateliți și echipament de sol ca să prezică pericolele reprezentate de acesta. Trimit printre nori și avioane încărcate cu echipament, conduse de oameni extrem de curajoși.

Maiorul Tobi Baker e un astfel de meteorolog. E ofițer aerian meteorolog pentru rezerva de „Vânători de Uragane” a Forțelor Aeriene Americane. Săptămâna trecută a zburat în furtuna Epsilon, care, la 185 km/h, a fost un uragan major din categoria 3 și al patrulea urgan major al sezonului.

Pare o nebunie să conduci un avion spre o forță atât de distructivă cum e Epsilon. Dar maiorul Baker spune că avem nevoie de piloți ca el ca să monitorizăm cu precizie mișcările uraganelor, pentru că sateliții nu au suficiente informații ca să facă predicții exacte.

„Sateliții sunt la mii de kilometri deasupra noastră. Am fost în multe furtuni despre care satelitul spunea că sunt doar simple, dar de fapt s-au dovedit a fi din categoria Doi sau Trei, uragane”, a zis el.

Birourile meteorologice și autoritățile preiau o combinație din informațiile noastre, plus alte date de la sateliți, ca să obțină cele mai exacte modele.

Așadar, echipele Forțelor Aeriene Americane și Administrația Națională a Oceanelor și Atmosferei lasă tot ce au de făcut când sunt chemate într-o astfel de misiune.

În majoritatea situațiilor, misiunile maiorului Baker încep la Baza aeriană Keesler Air din Mississippi. În orice caz, zona de cer de care e responsabil acest departament se întinde pe sute de kilometri, așa că echipajele se mișcă mult ca să ajungă cât mai aproape de furtună. Ca să ajungă la Epsilon, echipa maiorului Baker a zburat tocmai din Carolina de Sud.

Conform maiorului Baker, misiunile privitoare la uragane au loc zi și noapte și majoritatea țin zece ore.

„În timpul ăsta, ne îndreptăm spre furtună, intrăm în ea și apoi ieșim”, a zis el.

Pe măsură ce un avion se apropie de un uragan, acesta e învăluit într-un nor dens și întunecat.

Ca să navigheze prin această fortăreață de vânt și ploi, echipa se bazează pe datele live pe care le colectează pe măsură ce zboară.

Apoi, după ce a intrat în furtună, echipa se confruntă cu cea mai curajoasă parte a misiunii: zidul furtunii. Aceasta e cea mai furioasă și turbulentă parte din uragan, aproape de centru. Membrii echipei se țin foarte bine de scaune și saltă cu capul aproape de tavan.

De cealaltă parte a zidului se află ochiul liniștit al furtunii.

„Trebuie să strângi din dinți și să intri, dar după ce ai trecut de zid, atmosfera e calmă”, a zis Baker.

Călătoria maiorului Baker spre Epsilon a avut loc noaptea, așa că n-a putut să vadă centrul acestei furtuni. Dar a zis că, de obicei, perspectiva e fascinantă, din altă lume.

„E o vedere grandioasă și spectaculoasă.”

Maiorul Baker și echipa lui zboară de obicei de mai multe ori prin ochiul furtunii, printre vânturi care ajung la sute de kilometri la oră. Și asta timp de mai multe ore. Pe durata zborului, avionul colectează informații cu dispozitive precum sonde pe care le lansează deasupra apei. Apoi, maiorul Baker și echipa lui analizează aceste informații pentru a afla viteza, direcția și intensitatea furtunii.

Vânătorii de uragane contribuie la obținerea acestor informații de la al Doilea Război Mondial încoace. Dar prima persoană care a zburat într-un uragan nu a făcut-o pentru știință. La fel ca multe alte acțiuni curajoase, meteorologia de acest gen a început ca un pariu.

Există mai multe versiuni ale poveștii originale, dar toate implică un colonel pe nume Joe Duckworth. În 1943, colonelul Duckworth a pus pariu cu niște soldați britanici care îi contestaseră skillurile de pilot că poate zbura printr-un uragan.

Povestea spune că Duckworth a reușit să facă asta cu destulă ușurință, a realizat potențialul acestor zboruri și s-a grăbit înapoi la bază ca să găsească un meteorolog – preferabil, unul dispus să reziste la călătorii aeriene periculoase.

Șaptezeci și șapte de ani mai târziu, tehnologia de colectare a datelor s-a îmbunătățit drastic. Dar echipajele au nevoie de același curaj și aceeași abilitate de a nu vomita pe care le-a avut colonelul Duckworth în 1943.

Astăzi, echipa maiorului Baker pilotează un Hercules WC-130. Acest avion e capabil să zboare cu 480 km/h timp de câte 18 ore. E un avion mult mai bun decât cel cu care a zburat Duckworth acum câteva decenii.

Dar chiar și cu avioanele avansate de azi, maiorul Baker spune că fiecare misiune are turbulențe – totuși, vorbim de uragane. Dar intensitatea zborurilor variază și e imposibil de prezis. Maiorul Baker a explicat că, uneori, o călătorie prin uragan poate fi suficient de liniștită cât să-și poată încălzi o pizza la cuptorul cu microunde de la bord. Dar alteori, chiar și o furtună mică poate fi îngrozitoare.

„Epsilon n-a fost foarte turbulent, ceea ce e bine. Cu cât mai puține turbulențe, cu atât mai bine. Ce pot să spun, e ca și cum ai fi într-o mașină de spălat sau ai călări pe ea”, a zis el.

Când l-am întrebat care a fost cea mai înfricoșătoare experiență cu uraganele, maiorul și-a amintit de Rafael, din 2012. A zis că de obicei nu îi e frică atunci când își face jobul, dar misiunea lui a luat-o razna din cauza unui fenomen numit „intruziune de aer uscat”.

„Se creează o dinamică foarte dubioasă, pentru că furtuna se construia pe o parte și aerul uscat intra pe cealaltă parte și o slăbea”, a zis el.

Acest fenomen a creat o serie de celule de convecție, care sunt niște mini-furtuni înăuntrul uraganului. 

„Iar noi eram în mijlocul lor. Turbulențele au devenit din ce în ce mai rele și, deși ar fi trebuit să ieșim în douăzeci de minute, ne-a luat 45.”

Maiorul Baker e nonșalant când vorbește de condițiile vitrege de la job, dar își mai amintește cât de periculos e când echipajul ia cu ei reporteri din presă.

„E amuzant să îi vezi cum vomită și cum își frâng mâinile”, a râs el.

Această diversitate de experiențe îl face pe maior să-și iubească jobul. E vânător de uragane din 2008 și spune că fiecare misiune e diferită.

„Ai de-a face cu Mama Natură și e imprevizibilă. Chiar dacă ai zbura zilnic prin același uragan, e o provocare de fiecare dată, deși colectezi același tip de date.”

Iar pentru maiorul Baker, colectarea datelor merită tot efortul.

„Și eu, și echipajul meu, iubim meseria asta. Știm că toate eforturile noastre sunt pentru siguranța multor persoane.”

Mulțumită acestor informații, știm că Epsilon a început să se transforme din uragan în furtună și că va produce daune pe coasta de est a Canadei și a Statelor Unite.