„Twilight” e atât de prost încât e bun

Când eram adolescentă, să faci mișto de Twilight era ceva aproape la fel de popular ca însăși franciza de succes. Știam asta mult prea bine - chiar dacă făceam mișto de fanii Twilight online, citeam cărțile pe sub bancă la ora de istorie. Acum că filmele Twilight sunt în sfârșit pe Netflix, sunt sătulă să mă mai ascund.

Am urât Twilight. E bun de fapt, din aceleași motive din care am zis că e nasol. Să urăști Twilight când a apărut era ușor. Era un produs comercial destinat inevitabil mai ales adolescentelor, ale căror interese sunt adesea tratate cu dispreț. Zece ani mai târziu, eliberat de bagajul cultural de a fi un fenomen internațional, poți vedea franciza mult mai clar. Este cea mai epică poveste de dragoste spusă vreodată? Clar nu. Este mult mai distractivă de atât și, sincer, scăpată complet de sub control.

Filmele Twilight au apărut pe Netflix în urmă cu două săptămâni, și fiecare film din serie a ajuns imediat în top zece. Primul film din saga Twilight s-a menținut în topuri de atunci. Majoritatea fanilor celebrează veseli ceea ce au știut mereu: filmele astea sunt o nebunie, și sunt noi detalii de descoperit de fiecare dată când le urmărești.

Cărțile lui Stephanie Meyer sunt cu totul diferite de filmele în care personajele par să se distreze din când în când. Spre deosebire de filme, m-am chinuit sincer să parcurg cărțile, fiindcă se axează mai mult pe dialogul interior al lui Bella Swan, care nu este foarte interesant. Filmul simplifică acțiunile și personajele în arhetipuri confortabile. Tot ce trebuie să știi de fapt este că Bella este tipa nouă care nu știe cât de frumoasă este, frații Cullen sunt puștii bogați și cool din oraș care sunt și vampiri, iar Edward Cullen nu este sigur dacă vrea să o mănânce pe Bella sau să iasă la date cu ea.

Când am văzut filmul ăsta acum, mi s-a părut remarcabil cum toate lucrurile pe care le-am considerat „cringe” când eram tânără, acum mi se par puncte forte. Când am citit cărțile, mi i-am imaginat pe Edward și Bella ca fiind mai suavi; micul oraș Forks din Washington cu o clasă mai puțin muncitoare; pe Jacob mai puțin prostuț. Am netezit marginile acestei narațiuni șubrede într-o formă care avea sens. Filmul nu îți oferă asemenea privilegii. Ce e cel mai remarcabil este că Robert Pattinson și Kristen Stewart interpretează în mare măsură personajele așa cum sunt scrise. Bella și Edward sunt doi oameni frumoși și superficiali care vor să și-o tragă foarte tare, dar nu pot, iar în mintea lor nu se petrece mare lucru. 

Ambii actori au primit multe critici pentru replicile lor mormăite jenant, dar jucau personajele cât mai fidel pentru mediul lor. Edward Cullen e un virgin în vârstă de o sută de ani care e la liceu de aproape jumătate de secol, iar motivația lui Bella Swan în toate seriile este să fie futută și să devină nemuritoare. Bineînțeles că Edward e puțin ciudat, replicile lui sunt deplasate și pompoase și micile drame din Forks pălesc în comparație cu casa din pădure a familiei Cullen. Doar Edward Cullen i-ar putea spune Bellei „ține-te bine, maimuță păianjen” în timp ce ea stă agățată de spatele lui și apoi zboară printre copaci, și doar Bella Swan ar fi fermecată de asta. 

Materialul sursă pentru Twilight este deja atât de scăpat de sub control, încât nu mai au de ales decât să joace totul direct. Pattinson joacă aproape același rol în filmul ăsta ca în Cosmopolis al lui David Cronenberg: un ciudat puternic, impasibil, care se aruncă bucuros în cea mai gravă soartă posibilă. Înțelegerea lui Pattinson despre ce anume face Twilight să fie atît de ciudat și fascinant se potrivește cu a mea. Deși a spus că prima carte părea că „nu trebuia să fie publicată”, a înțeles totodată că, în mod fundamental, evenimentele care apar în filmele astea provin dintr-o imaginație întunecată și bizară, comparându-le cu filmele de artă. Sigur, putem lua ca exemplu faimoasa scenă de baseball cu vampiri ca o confirmare a acestei tendințe în filmele Twilight, dar ce zici de Renesmee, îngrozitorul copil generat pe computer? Sau scena asta din New Moon în care un adolescent fuge din sală în timpul unui film de acțiune la care se uită fiindcă Bella a descoperit că poate avea viziuni despre iubitul vampir, care a abandonat-o, dacă se uită la filme de acțiune?

Nici măcar nu știu cum să explic niciuna dintre alegerile pe care le fac actorii care-i joacă pe vampirii Volturi. Jocul actoricesc al lui Michael Sheen este un exemplu grozav, mai ales că este cunoscut ca „tipul care poate să-l interpreteze pe Tony Blair la comandă”. Accentul pe care-l folosește mă distrează de fiecare dată, mai ales pentru că e mereu o plăcere să vezi un actor care se simte așa de bine. Nu există nicio subtilitate în lumea Twilight, așa că Sheen interpretează „vampirul” cu intensitatea unui tren rapid, indiferent de ce ar cere situația. 

Twilight nu a fost iubit de milioane de femei și fete din toată lumea fiindcă e o poveste de dragoste normală și drăguță. Genul de filme pentru tinerii adulți se îneacă deja în genul ăla de melodramă. Twilight a fost mereu ceva mult mai ciudat de atât și a devenit clar cât de dubios e când povestea din orașul Forks a ajuns pe ecrane. Când citești că Edward strălucește în lumina soarelui, s-ar putea să-ți imaginezi ceva care inspiră demnitate. Filmele Twilight i-au permis tipului să arate precum un disco ball în timp ce strigă: „Așa arată pielea unui criminal”.

Bineînțeles că fanii au știut asta de mult timp. Oriunde se adună online fanii Twilight - practic pretutindeni - sunt bucuroși să spună că filmele astea nu sunt bune. Singura fază e că sunt grozave. Nu e ca și cum sunt bune, dar sunt extraordinare tocmai fiindcă sunt nașpa. Știm că Twilight e un film nasol. De asta e bun. Dacă Robert Pattinson și Kristen Stewart nu urau public seria, dacă Rami Malek nu arăta extrem de drogat în fiecare secundă din Breaking Down, dacă Renesmee ar fi avut un nume mai bun, nu ar mai fi făcut conținutul acestor filme să fie „bun” în niciun fel.

Să te uiți la Twilight acum, fără să te gândești la franciza comercială, seamănă cu a viziona The Room: așteptăm cu toții fiecare intrigă inexplicabilă, un vampir care să strălucească în soare și Jacob să spună „unde ai fost, nebuno?” ca să ne recunoaștem între noi. Nu, nu halucinăm, vedem cu toții aceeași serie de evenimente desfășurate pe ecran, oricât de puțin probabil ar părea.

Nu contează dacă Twilight a fost făcut intenționat să fie atât de ciudat sau dacă s-a întâmplat din greșeală. Nu poți considera seria de evenimente absurde care apar în Twilight ca fiind dintr-un film „bun” într-un sens convențional. Narațiunea este pur o dorință adolescentină, care nu se bazează pe o logică coerentă. Mi s-a părut ridicol când eram adolescentă, dar am putut să dau asta la o parte ca să mă pot bucura de el. La ani după lansare, eliberat de succesul comercial și hype-ul din jurul lui, poți vedea Twilight așa cum este. Sunt o mulțime de motive pentru care să faci mișto de el, dar are și distinsa onoare de a fi pur și simplu diferit de orice altceva.