Arhitectul care vorbește despre apocalipsa zombi ca să construiască un oraș al viitorului

Poți crea un oraș care să facă față unei invazii zombi? Asta a fost întrebarea pe care le-a pus-o Alessandro Melis studenților la cursul pe care îl predă la Facultatea de Arhitectură de la Universitatea din Auckland (Noua Zeelandă) în laboratorul Zombiecity, începând din 2013, și care a apărut în volumul ZombieCity în 2020.

Poate că te întrebi de ce ar trebui un student la arhitectură să învețe cum să construiască orașe capabile să supraviețuiască unei invazii de zombi. Evident că are legătură cu schimbările climatice și cu reziliența despre care am tot auzit în timpul pandemiei de COVID-19. Ca să aflu mai multe, l-am contactat pe Melis - care este și curator al Pavilionului Italian de la Bienala de Arhitectură de la Veneția, ediția 2021, dedicată „comunităților reziliente”. 

Interviul realizat pe Zoom a fost editat și modificat pentru concizie și claritate.

VICE: Cum a luat naștere proiectul Zombiecity?
Alessandro Melis: ZombieCity a luat naștere prin combinarea pasiunii mele pentru cinematografia lui George Romero și începutul activității mele de cercetare din Noua Zeelandă, unde sistemul universitar îți permite să lucrezi cu o anumită libertate, chiar să faci lucruri care pot fi privite cu scepticism în mediile academice. Am vrut să discut despre criza climatică, dar schimbările climatice riscau să fie prea abstracte ca fenomen, mai ales că pe atunci lumea era și mai mult în negare față de cum e acum. 

Așa că am folosit tematica zombi ca să subliniez că criza climatică este ceva concret și monstruos. Mi-am imaginat că, din cauza schimbărilor rapide din mediu, un virus - virusul Z din romanul World War Z de Max Brooks - face un salt între specii. Pe atunci m-au numit alarmist, acum mi se spune că aduc ghinion… Dar pe scurt, există o epidemie zombi, nu mai e posibil să o prevenim, există un guvern de urgență și trebuie să ne imaginăm Auckland pe baza unor comunități independente cu trei sute de oameni.

Cum a fost? Au reușit studenții să nu fie mâncați de vii?
Ceea ce mi s-a părut interesant a fost că studenții au acționat întocmai cum o fac personajele din filmele cu zombi. La început au fost defensivi. Apoi au realizat că era altă problemă: te poți proteja și tu de zombi, dar dacă comunitatea ta, de exemplu, nu are 0,22 de hectare de teren per persoană (pentru agricultură și animale) fortăreața ta nu poate supraviețui. În The Walking Dead se acordă importanță lucrului ăsta.

Studenții au creat inițial o fortăreață și apoi au realizat că nu trebuie să-și imagineze o structură mare cu o mică grădină, ci clădiri cu o cantitate considerabilă de sol. Asta i-a făcut să înțeleagă că orașele noastre au nevoie și ele de sol: credem că putem construi unde vrem, dar în realitate folosim deja aproape tot terenul arabil de pe planetă. Asta este una dintre cauzele crizei climatice și, paradoxal, ale pandemiei.

Așadar, ca să te aperi, ai nevoie de o fortăreață-fermă. Un alt element interesant care a ieșit la iveală - și ăsta apare des și în multe filme - este că studenții au trecut la un moment dat dincolo de scopuri precum supraviețuirea și autonomia și au intrat în subiectul nevoilor secundare. Pe termen mediu și lung, supraviețuirea comunității depinde de abilitatea de a merge dincolo de viziunea mecanică a arhitecturii moderne.

Spun asta într-un mod brutal: dacă în mijlocul unei epidemii zombi nu există cineva care să se dedice poeziei și teatrului, la un moment dat comunitatea se sinucide din cauza stresului post-traumatic. 

Din ZombieCity reiese că să-ți imaginezi un lucru imposibil ca epidemia zombi nu e doar un truc ca lecțiile să fie mai antrenante, ci și o modalitate prin care să vezi cum poate un oraș să răspundă chiar și la lucrurile pe care le credem a fi imposibile.
Pavilionul Italian de la Bienală - iar ZombieCity este un studiu preparator - spune exact asta: problema omului este inerția lui, inabilitatea de a înfrunta evenimentele neașteptate fiindcă ia lucrurile obișnuite pe care le-a experimentat și le interpretează ca pe un progres liniar. În schimb, natura - și cum ne învață biologii evoluționiști precum Stephen Jay Gould - gândește exclusiv în termeni de reziliență, nu de progres. 

Ai folosit „reziliență”, termen prezent și în ZombieCity unde este definit ca abilitatea de „a găsi un echilibru dinamic, capabil să asimileze orice formă de perturbare”. Cuvântul ăsta a ajuns să fie brusc folosit în mainstream odată cu pandemia și ne terorizează de un an.
Timp de un an toată lumea a spus „reziliență” creând o modă, dar acum moda reală este ura asta față de trendul rezistenței. Este o ură care nu separă folosirea excesivă a termenului de concept și nu ne salvează de faptul că problema există. Timp de două mii de ani am trăit cu ideea că realitatea care ne înconjoară este statică sau cel mult puțin progresistă, iar pe asta am clădit o societate și o idee puternic deterministă despre planificare și arhitectură.

Am realizat în schimb că realitatea este extrem de dinamică și fundamental haotică și că să vorbești despre „reziliență” este să-ți imaginezi ceva - orașul - știind că nu mai există un singur viitor cunoscut. Astăzi nu mai este de ajuns să vorbești despre „sustenabilitate”, adică ideea că cladirile pot fi proiectate ca-n întotdeauna, ci și despre faptul că reducerea impactului acestora nu mai este suficient. Asta fiindcă sustenabilitatea încă implică ideea de static, în timp ce clădirile pe care le proiectăm trebuie să intre într-o lume a fluctuațiilor. 

Nu trăim o invazie zombi, dar pandemia de COVID-19 - deși previzibilă și prezisă - ne-a copleșit societatea întocmai ca un eveniment total neașteptat. Cum au reacționat orașele noastre?
Au arătat că nu sunt foarte pregătite fiindcă sunt afectate de această concepție deterministă de planificare și sunt incapabile să răspundă în fața lucrurilor imprevizibile. Mediile specializate - unde credeai că poți îndeplini o singură funcție - și distincția dintre spațiul public și cel privat nu au funcționat. 

Răspunsurile pozitive au venit din acele situații în care design-ul - mulțumită variabilității, redundanței și diversității mediului urban - a fost îndeajuns de deschis ca să permită o opțiune funcțională care nu a fost prevăzută de design în sine. Cu cât orașul este mai variat, redundant și divers, cu atât este mai ușor să ai răspunsuri pozitive din partea comunității în fața evenimentelor neprevăzute, cum ar fi pandemia de COVID-19 sau virusul zombi din ZombieCity. 

De exemplu, în centrul Mexicului au apărut imediat o serie de activități informale ca să satisfacă nevoile oamenilor, în timp ce orașele perfect organizate au răspuns prost fiindcă și-au imaginat numai câteva scenarii. Într-adevăr, orice fenomen urban care nu răspunde la scenarii neprevăzute riscă astăzi să fie considerat ilegal. 

Cum ar fi?
De exemplu, vorbesc despre cum folosirea spațiilor este limitată. Vorbesc despre semnele precum „fotbalul nu este permis”. Nu este clar dacă aceste fenomene de însușire temporară a unui spațiu - cum ar fi o persoană care joacă fotbal - ar trebui eliminate fiindcă sunt cu adevărat negative sau dacă sunt sancționate doar pentru că sunt împotriva a ceea ce a fost prevăzut și planificat. 

Am discutat pe VICE despre așa-numitele politici de decor, pe baza cărora orașul este creat pentru producție și consum, mai ales pentru turism. Deci, pe scurt, studentul care probabil că nu are bani și bea bere pleacă și-i face loc turistului bogat fiindcă ne îmbogățește moștenirea culturală.
Problema e că lumea este complexă și nimănui nu-i place complexitatea. Fără acel student care bea bere și-și însușește spațiul, acea zonă nu ar lua acele caracteristici de care mai apoi să fie interesat turistul. 

Vorbim despre decorul urban, dar astăzi el este un anti-decor al Evului Mediu. Echivalentele medievale ale studenților băutori de bere au transformat acele spații - de exemplu Piazza dell'Anfiteatro în Lucca - prin procesul de însușire despre care vorbeam, și apoi am decis că acele spații ar trebui înghețate în timp. 

ZombieCity a fost lansat inițial în 2014 ca Lessons from the End of the World. Nu sunt explicate prea multe în introducerea noii ediții, dar în încheiere aș vrea să-mi mai spui de ce ai decis să publici o versiune actualizată și extinsă.
Am decis asta fiindcă au trecut mai mulți ani și am înțeles importanța platformei. Dacă într-adevăr reziliența - adică abilitatea noastră de ne adapta la condițiile de mediu neprevăzute - depinde de capacitatea noastră de a construi structuri creative îndeajuns de redundante și adaptabile ca să răspundă la condiții pe care nu le putem prezice, e clar că avem nevoie ca platforma noastră - societatea umană - să fie egal de redundantă și de diversă. 

Pentru asta am apelat la Barbora Foerster, Dana Hamdan și Selenia Marinelli, care ne-au adus contribuții privind relația dintre problemele de gen și designul urban, dezvoltarea taberelor de refugiați în Amman (Iordania) și relația noastră cu lumea non-umană. 

Am vorbit înainte despre folosirea excesivă a termenului „reziliență”, dar cel mai abuzat termen din domeniul meu este „arhitectură”. Timp de două mii de ani am folosit cuvântul „arhitectură” ca să vorbim în general nu despre așezările care creează relația dintre oameni și mediu, ci despre o expresie extrem de selectă a culturii occidentale reprezentată de bărbații albi de șaizeci de ani. 

Așa că, atunci când spunem „oraș”, nu vorbim despre oraș în general: vorbim despre orașul bărbatului occidental alb de șaizeci de ani. Nu știm cum pot fi orașele. 

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.