Era destul de evident pentru oricine ajungea la club cine e Biggaton. Afară, la zona de fumat, era un tip cu dreaduri prinse într-o pălărie uriașă, roșie cu verde și cu galben, îmbrăcat complet în alb. Mai târziu în seara aia, a sărit din cabina DJ-ului, s-a dus până în mijlocul ringului de dans și a apucat o chinezoaică mică din public. „Iubito, ia zi, de unde ești”, a zis el, cu accentul lui jamaican puternic. „Din Hangzhou”, a răspuns ea.
„Nu știu unde-i Hangzhou, dar eu sunt din Jamaica și acolo mă văd toate fetele și zic: «Oh, Biggaton! De ce ești îmbrăcat complet în alb, ești înger?», iar eu zic, «Nu, baby, nu sunt înger, dar pot să te duc în rai!»”.
Videos by VICE
Biggaton – vedetă de dancehall din Mandeville, Jamaica – a făcut un ditamai show-ul, dar, de fapt, eu venisem să-l văd pe Skinny Brown, DJ-ul care-l adusese acolo din Caraibe. De cinci ani, Skinny ține o seară care se numește Popasuda. E genul de seară în care auzi muzică făcută într-un beci din India cântată imediat după melodii din Etiopia, cu afrobeats din Nigeria, Azonto din Ghana și niște baille funk brazilian, aruncate toate-n aceeași oală. A, și are loc într-un depozit plin de transpirație, din Shanghai.
Skinny Brown
Dada, casa lui Popasuda, e ascunsă între niște clădiri banale, la intersecția dintre Xing Fu Lu – care, în mandarină, înseamnă „drumul fericirii”. Situată pe o alee, Dada e un spațiu acoperit de graffiti, cu un mic gard de plasă care atârnă de-un zid, pe care se proiectează un logo Popasuda care se-nvârte. Se leagănă de fiecare dată când dansează cineva în dreptul lui.
„Ce-mi place mie la Popasuda”, a zis Skinny Brown, când ne-am așezat să stăm de vorbă, cu câteva zile înainte de show-ul lui cu Biggaton, „e că am într-un colț camerunezi, în altul senegalezi și jamaicani, și sud-africani, brazilieni, nemți și britanici împrăștiați peste tot. Și apoi, când pui o piesă și-o știu, vin în fugă la pupitru.”
Shanghaiul, deși, e în esență internațional, este un oraș în care stratificarea are loc incredibil de repede. În orice seară poți să dai peste un club care pare exclusiv domeniul expaților francezi, sau peste alții care pun mando-pop, unde singurele fețe străine sunt „modelele” rusoaice cărora li s-au dat trei sute de renminbi ca să danseze pe masă cu clienții bogați. Popasuda, pe de altă parte, strânge un public la fel de amestecat cum ai putea să vezi oriunde altundeva în lume. L-am cunoscut pe șeful unuia dintre cele mai trendy spații artistice din Shanghai, shanghaiez pur-sânge, cu cămașa legată în talie, maieul leoarcă de transpirație, care i se lipise de burtă, legănându-se, în timp ce, în spatele lui, un grup de studenți indieni veniți în schimb de experiență au luat-o razna pentru că găsiseră un suvenir urdu.
Skinny Brown e întruchiparea publicului lui. A crescut la Toronto și vorbește șase limbi: japoneză, hindi, portugheză, mandarină, engleză și urdu. A tot călătorit în timpul facultății și-a ajuns să fie DJ la Tokyo și să locuiască la Yokohama. A plecat din Japonia după ce i-a expirat viza și s-a trezit afundat în sound-ul baille funk din Rio. Din Brazilia a plecat spre Pakistan, unde și-a petrecut niște timp cu în văr din Karachi. Excursia la Shanghai a venit din greșeală. „Aveam o viză din aia de 72 de ore, de tranzit”, mi-a zis, „dar cred că asta a fost acum zece ani…”
După un deceniu, încearcă ceva diferit. „Vreau să construiesc aici un sistem de sunet, cu discuri cu versiuni dub și clash-uri. Ceva pe bune.” Când l-am întrebat dacă simte că Shanghai-ul e un oraș reggae, a dat din cap. „Nu, nu prea, dar o s-ajungă și-acolo.” Metoda lui actuală e să înceapă cu un intro cu versiuni dub și apoi bagă și dancehall. „E ușor să dai în dancehall, future dancehall și chestii gen trap la 160 de bpm. Multă muzică e angrenată de asta, de BPM-ul ăsta și de nevoia de-a găsi ceva care e ușor diferit.”
Far East Lions
În 2008, Skinny a demarat o seară de roots și reggae la Logo, un alt club din oraș. Serile au avut succes, iar clubul era plin până la refuz, dar, în cele din urmă, Logo tot s-a închis. S-a dovedit a fi o provocare să găsească un spațiu dedicat reggae-ului – atât fizic, cât și într-un sens cultural mai amplu. Un posibil înlocuitor, Shelter, o unitate de aviație din era Mao, convertită, care găzduise în trecut seri specializate de grime, se va închide la începutul anului 2017.
Totuși Skinny mai are Dada. „M-am ținut constant de treaba cu Popasuda, iar orașul m-a sprijinit”, explică el. Ca atare, se folosește de platforma asta, ca să construiască un sound mai inclusiv pentru scena de reggae. „E vorba de a aduce cultura dub în China și de a cultiva un sunet unic, propriu orașului.” În prezent, trebuie menționat, China nu prea are cine-știe-ce cultură de dub. „Mulți aud că se strigă Popasuda pe melodie și sunt, gen, ce-i asta? De ce tot zic numele ăsta?”
Shanghai – dacă nu chiar întreaga Chină, deja – pare să se mai deschidă față de genul ăsta. Skinny colecționează și pune dub de câțiva ani și consideră că ar putea, în punctul ăsta, să alcătuiască un set de două-trei ore numai de dub. A tras dub de la artiști gen Sizzla, Eek-a-Mouse, Max Romeo, Toots & Maytals, Caperton și o gașcă întreagă de artiști mai noi și mai puțin cunoscuți, ca cei pe care i-a pus pe mixtape-ul exclusiv pentru THUMP.
Își ia dub-ul de peste tot de pe internet și se conectează cu artiștii mai tineri și mai accesibili prin Soundcloud sau Facebook. Pentru peștii mai mari – artiști de talia unui Max Romeo din lumea dubplate – trece printr-un tip pe care-l cheamă Rob Sensei.
Rob e alt tip născut în Toronto care s-a trezit în Shanghai. Tot el se ocupă și de site-ul de dubplate Dub Shottas, împreună cu partenerul său, Culcha Gideon. Ajută oamenii din întreaga lume să se conecteze cu artiștii de reggae, ca să bage dub. Faptul că există o punte naturală către lumea asta în Shanghai a fost, evident, un plus enorm și fortuit pentru ceea ce încearcă să construiască Skinny și alții din oraș.
Vezi și Tipul ăsta a vorbit la conferințele TED despre știința din dubstep
„Când stai în China, te confrunți cu niște probleme și obstacole, pentru că reggae-ul încă nu-i așa un fenomen. Dar are un potențial enorm să crească”, a adăugat Rob când am discutat despe cum e să ții un site de dubplate din regatul de mijloc.
Sunt semne că reggae-ul chiar începe să crească la modul real. Skinny tocmai i-a contactat pe cei de la UBC Beijing pentru versiuni dub – singura casă de discuri de reggae din China. „Vreau să suțin artiștii locali, pentru că, la urma urmei, jumătate din publicul meu e chinez. Sunt în China, vreau să pun muzică din China.”
Scena în curs de afirmare nu e dominată exclusiv de DJ internaționali și încep să apară și artiști locali. L-am contactat pe Kimyoung Soo, un corean crescut în Japonia, care a venit în Shanghai ca student în 2002. Acum e DJ de reggae și dancehall, sub pseudonimul DJ Laobang și lucrează cu Far East Lions, un crew de reggae din oraș. Tocmai și-a instalat și propriul sistem de sunet în Ken’s Bar, împreună cu Missy de la Twerk Queens, într-un loc cu un nume cum nu se poate mai potrivit: Obama Plaza, din Gubei. „La primul meu show, din 2003, mi-am adus vinilurile si platanele”, a zis el. „S-au schimbat multe de-atunci.”
MC-ul de la Far East Lions, Jado, e localnic – m-am prins când i-am lăsat un mesaj pe Wechat, o aplicație chinezească de chat, și a început să-mi scrie în dialectul din Shanghai. A auzit reggae pentru prima oară în 2004. La momentul respectiv, hip-hop-ul începuse să crească în Shanghai, iar câțiva DJ-i își asumau chiar și riscul de a pune „Boombastic”, de la Shaggy. Jado a căutat locuri unde se puneau piese similare și câte-un bar, care, din când în când, mai punea reggae, de pe vreun sistem rudimentar de sunet. Câțiva ani mai târziu, s-a combinat cu DJ Shohei, din Okinawa și au pus bazele Far East Lions. Au cântat la majoritatea festivalurilor din Shanghai și din China și au apărut în deschiderea unor artiști internaționali precum Top Cat, Tippa Irie, Ranking Joe și Ras Demo, când au trecut pe-acolo.
Pe măsură ce se propagă din ce în ce mai mulți artiști internaționali pe scena asta, publicul începe să se adune. Odată ce se-ntoarce în Jamaica, vorbesc cu Biggaton la telefon, după ce și-a făcut mișcarea în parc, și-l întreb dacă i-a plăcut turneul. „Știi, ziceam că-i vorba doar despre America și Marea Britanie, dar acum, e vorba numai de China, frate”, imi zice el. „Mi-a plăcut la nebunie”. Biggaton e primul artist de reggae și dancehall care a avut un turneu complet în China, cu 14 concerte în 12 orașe. La Chengdu, coada se întindea dincolo de ușă: „Nu credeam că încap atâția în locul ăla, frate”, râde Biggaton. Când l-am întrebat dacă crede că se mai întoarce acolo, a zis că nu crede – știe că o să se-ntoarcă.
Misiunea lui mi se pare aproape apostolică. Mi-a zis că, în timp ce călătorea prin China, a dat de mulți care nu știau decât de Bob Marley – el vrea să schimbe asta. Am vorbit cu Christal de la Asociația Caraibelor în China și a zis că-i un lucru bun. „Un lucru e cert”, a zis ea. „Toată lumea știe și iubește piesele lui Bob Marley, deci e un punct de plecare”. A mai remarcat și că publicul, din experiențele ei, e deschis față de reggae și, un aspect esențial, deloc deranjat de bariera de limbaj. Se duc cu ritmul și tempo-ul oricum.
Citește și „Mergem în club şi dansăm fără oprire”: Lumea secretă a footwork-ului japonez
Așa cum se-ntâmplă cu toate chestiile în China, e doar o chestiune de timp până când reggae-ul și cultura dub își vor găsi propriul loc în peisajul mai amplu de sunet. După cum spune Rob: „Cred că putem să facem să se-ntâmple chestia asta, cu perseverența colectivului de reggae din China.”
Asta s-a văzut la show-ul lui Biggaton. Publicul era echilibrat alcătuit din expați și localnici; puștii chinezi dansau lângă o gașcă de caraibieni de circa 35 de ani din CAC. A doua zi, Skinny l-a adus pe Biggaton la Le Baron, un club popular care are o terasă pe acoperiș și unde se fac petreceri peste zi vara. Clădirea are doar șapte etaje, deci o strivesc zgârie-norii din jur – drept urmare, turnurile creează o cameră naturală de ecou. Când mergi pe donghu lu, ca să ajungi la club, auzi cum vibrează bassul și aproape că poți să distingi vocea imposibil de confundat a lui Biggaton. Un vânzător de țigări stă cu cutia din lemn de pachete ordonat aranjate în față, și-și lungește gâtul, ca să-și dea seama de unde vine sunetul. Lumina portocalie se reflectă în clădirile de birouri – la celălalt capăt al străzii apune soarele. Noaptea abia începe.
Barclay Bram-Shoemaker e scriitor și locuiește la Shanghai.
Traducere: Ioana Pelehatăi
Urmărește VICE pe Facebook
Mai citește despre dubstep:
Am primit o piesă dubstep-rap numită „Kim Jong Trill” și n-am putut să n-o publicăm
Nu toţi metaliştii din Liban sunt satanişti
Învață, pas cu pas, cum să dansezi pe orice tip de muzică
