Bian Abbey este un expat american care trăiește de cinci ani în Iași. Articolele sale au apărut în publicații americane precum Points in Case, Salon, Funny-ish și Slackjaw.
Telefonul soției țiuie agresiv. E o nouă alertă care ne avertizează că a crescut numărul cazurilor de COVID-19 în Iași. Soția mea închide telefonul iritată și se uită la mine. „Poate ar trebui să ne întoarcem în Suceava, în caz că ne bagă ăștia iar în carantină”, îmi zice. În timpul carantinei, am locuit trei luni cu familia soției mele în Suceava și, dacă aș mai avea de ales între a mai petrece o carantină cu ei și a muri de Covid… încă mă mai gândesc ce aș alege.
Videos by VICE
De obicei, soția mea își împarte munca între Suceava și Iași. E life coach și are birouri în ambele orașe. Când am realizat că urma să înceapă carantina și că probabil o să țină ceva vreme, ne-am mutat temporar în inima Moldovei, ca ea să fie aproape de ai ei. Următoarele trei luni au reprezentat un contrast amuzant între situația din România și cea din Texas, unde locuiește familia mea.
În State, avem o vorbă: „Musafirii sunt ca peștele, după trei zile încep să pută”. Știam că va fi inconfortabil să locuiesc cu socrii o perioadă mai îndelungată, dar nu mă așteptam să fie inconfortabil din start. În prima dimineață, am ieșit din dormitorul nostru și am dat peste tatăl soției mele îmbrăcat doar într-un slip negru. Avea în mână o rachetă de tenis și țopăia în fața televizorului. E un bărbat înalt și atletic, care probabil a făcut ceva sport la viața lui. Se uita la TV și, din când în când, făcea o piruetă sau lovea aerul cu racheta. S-a uitat în direcția mea, a zis un „Neața” și a mai făcut o săritură. L-am salutat și m-am retras înapoi în dormitor.
Când am intrat la loc, soția mea s-a uitat ciudat la mine. „Parcă ziceai că mergi în bucătărie după lapte”, mi-a zis.
„Așa voiam, dar tatăl tău dansează în chiloți în fața televizorului, cu o rachetă de tenis în mână.”
A chicotit: „E antrenamentul lui de dimineață. E ok, treci pe lângă el, n-are treabă.”
Am dat din cap, dar am hotărât să-mi beau cafeaua fără lapte în ziua aia. Era prea devreme ca să mai văd odată spectacolul ăla.
Câteva zile mai târziu, m-am uitat pe geam și am văzut oameni pe străzile reci din Suceava, îmbrăcați încă în hainele de iarnă, toți cu măști pe față. Erau mai puțini decât de obicei. Se aventurau afară din casă doar dacă era necesar. În unele dimineți, un bărbat în costum de protecție, cu o canistră mare în spate, stropea trotuarele cu substanțe chimice. Arăta ca o scenă dintr-un film postapocaliptic și tocmai de aceea a fost atât de șocantă prima mea conversație din carantină cu mama.
Părinții mei locuiesc în centrul Texasului, lângă San Antonio. Când am dus-o pe soția mea acolo prima oară, a fost uimită să vadă atâția bărbați cu cizme și pălării de cowboy, majoritatea înarmați.
Mamei mele îi place să mă sune dimineața, când își bea cafeaua. Am stat de vorbă și i-am zis că ne-am făcut rezerve de mâncare și diverse lucruri. I-am zis și de tipul care stropea străzile cu dezinfectant.
„Uau, voi chiar luați chestia asta în serios”, mi-a spus.
Părea surprinsă.
„Voi nu sunteți în carantină?”, am întrebat-o.
„Nu, dragă. Noi am fost aseară într-un bar de karaoke.”
Asta se întâmpla la mijlocul lunii martie, când agențiile de știri anunțau că numeroase țări își închiseseră granițele din cauza pandemiei de Covid.
„Era un bar în aer liber măcar?”
Maică-mea a râs. „Nu, e un băruleț mic. Era plin ochi. Taică-tu a urcat pe scenă și a cântat un cântec de Willie Nelson împreună cu un bărbat care stătea lângă noi. Super simpatici au fost, s-au ținut în brațe și împărțeau microfonul.”
Am rămas paf. „Și nu purta nimeni mască?”
„Nu, dar poate ar trebui. Voi purtați mască în baruri?”
„Mamă, aici toate barurile sunt închise. Vă rog să aveți grijă, nu vă mai expuneți atât de mult.”
Maică-mea a râs din nou. „Zi-i asta lui taică-tu. Când s-a dat jos de pe scenă, l-a și pupat o chelneriță.”
„L-a pupat o femeie necunoscută pe tata?”
„Da, pe obraz.”
„Adică i-a atins fața cu gura.”
Maică-mea s-a stricat de râs și mi-a zis: „Da, dragă, așa se pupă oamenii”.
Pe 3 aprilie, m-am uitat pe geam și am văzut un Jeep militar parcat pe trotuar, flancat de doi soldați care opreau oamenii și îi luau la întrebări. Suceava devenise epicentrul pandemiei de Covid în România și trebuia să avem la noi declarațiile pe proprie răspundere dacă ieșeam undeva. Se împuțise treaba.
Socrul meu a devenit tot mai stresat. Stătea toată ziua în casă lipit de televizor și se uita la știri despre coronavirus. Am observat că își făcuse rezerve de vin. Avea vreo 15-20 de sticle în spatele barului, pe lângă cele șapte sticle din dulap. Poate avea impresia că vinul e un tratament minune pentru virus?
În după-amiaza respectivă, m-am uitat în frigider și am observat că niște legume se stricau deja, așa că am hotărât să fac niște paste primavera, pentru că aveam tone de paste. În timp ce tăiam legumele, am rugat-o pe soția mea să-mi aducă o pungă de paste-fundițe. Adusesem mai multe cutii cu noi din Iași. Mama ei m-a auzit și mi-a zis că era deja deschisă o pungă de paste linguini. I-am răspuns că rețeta mea de paste primavera merge mai bine cu paste în formă de fundiță.
Atunci, socrul meu s-a repezit în bucătărie și a început să strige în romgleză: „Trebuie să folosim tot ce e deja deschis! Trebuie să fim frugali și să nu irosim nimic, pentru că nu știm ce o să se întâmple!”.
Mai să-l lovească apoplexia când a văzut că tăiam legume. M-a întrebat de ce nu mâncăm carnea de porc rămasă în frigider. I-am explicat că și legumele sunt pe cale să se strice, dar era prea surescitat ca să mă asculte. Până la urmă, am fost de acord să folosim punga de paste care era deja desfăcută.
După cină, socrul meu s-a scuzat. A zis că nu realizase că voiam să salvez legumele. Mi-a dat o sticlă din rezerva lui de vinuri, ca să-l iert. În timp ce își cerea scuze, m-a sunat mama. I-am zis socrului că suntem în regulă și am plecat spre dormitor ca să vorbesc cu mama.
„Bună dimineața, dragule! Cum sunteți?” a răsunat vocea ei veselă în telefon.
I-am zis că eram bine, nu i-am mai menționat de criza cu pastele. I-am povestit că Suceava era în carantină și că umblau soldați pe străzi să ne verifice dacă respectam noile legi.
„A văzut și taică-tu la știri! Uau, fiți prudenți!”
Am asigurat-o că totul e în regulă și am întrebat-o ce se mai întâmpla pe acasă.
„Suntem super bine. Aseară am fost la un restaurant mexican nou și l-au ales pe taică-tău juriu pentru un concurs de guacamole. A încercat șapte feluri diferite de guacamole!”
„Uau, încă nu sunteți în carantină?”
„Am stat pe terasă, dragule.”
Mă șoca atitudinea ei relaxată. Eu aveam soldați pe stradă și un socru disperat să protejăm rezervele de mâncare și ei se distrau prin restaurante.
„Nu aveți reguli de distanțare socială?”, am întrebat-o.
„Dacă să ne pasăm unii altora boluri cu guacamole și chipsuri se cheamă distanțare socială, atunci da, avem.”
„Și tata merge în continuare la birou?”
„Au redus personalul la angajații esențiali și se pare că el este esențial. Dar au concediat oameni și i-au redus și lui salariul cu douăzeci la sută.”
„Deci situația e suficient de gravă cât să reducă salariile, dar nu cât să închidă restaurantele?”
„Așa se pare.”
Câteva zile mai târziu, mama m-a sunat să îmi spună că totul se închisese și în Texas. Părea puțin speriată. Apoi, mi s-a plâns că o obligă să poarte mască la magazin. În Suceava ningea, iar soacră-mea bombănea că pandemia e o conspirație a guvernului. Socrul meu oscila continuu între „totul va fi bine” și „o să murim de foame”. Soția mea a început să lucreze exclusiv pe Zoom și îi mergea bine. Eu scriam sau mă jucam cu cățelul nostru chihuahua, Paco. Am petrecut mult timp cu el și cred că a fost singurul fericit că eram obligați să stăm închiși în casă.
Pe la sfârșitul lunii mai, situația de aici părea promițătoare. În Suceava, vremea era tot mai caldă și se zvonea că se va încheia carantina. Eu și soția am început să discutăm despre întoarcerea la Iași. Am hotărât să mai stăm două săptămâni, ca să ne asigurăm că nu va începe o a doua carantină. Soția mea urma să reînceapă naveta între Iași și Suceava și nu voiam să rămânem carantinați în orașe diferite.
Era o dimineață frumoasă și răcoroasă când socrul meu s-a aventurat în dormitorul nostru în timp ce eu făceam sport. Cumpărasem împreună cu soția un program de exerciții pentru acasă și gâfâiam din greu. Socrul meu s-a postat în ușă, m-a salutat și apoi m-a întrebat: „Brian, ce ai de gând să faci cu viața ta?”
Niciodată nu pică într-un moment bun întrebarea asta, cu atât mai puțin atunci. Și eu mă întrebam același lucru, având în vedere că domeniul de consultanță, în care activez în Marea Britanie, fusese suspendat din cauza pandemiei. L-am întrebat dacă putem sta de vorbă după ce termin exercițiile.
„Nu, aș vrea să știu acum, te rog.” A continuat să se uite la mine cum făceam exercițiile.
Am luat o pauză și m-am uitat la el, cu transpirația curgându-mi pe față. M-am gândit că aveam în cămară suficiente paste cât să-mi deschid propriul restaurant italian, dar eram sigur că n-ar vrea să audă planul ăla. „Nu sunt sigur. S-ar putea să fiu nevoit să mă reorientez, la fel ca multă lume în perioada asta. Poate o să scriu mai mult. Dacă nu, o să caut altceva.”
„Să știi că nu puteți locui cu noi pentru totdeauna.” Mi-a zis-o de parcă ar fi fost o veste proastă. De parcă, în adâncul inimii, îmi doream să-l văd cum țopăie în chiloți în fiecare dimineață a vieții mele.
„S-a notat”, i-am zis. A părut satisfăcut și s-a întors în sufragerie să se uite la știri. Mi-am terminat antrenamentul și am făcut un duș. Apoi mi-am gătit un prânz bogat și mi-am turnat un pahar mare de vin alb.
Când s-a întors soția mea, s-a mirat să mă vadă cu mâncarea și vinul în brațe. „Sărbătorim ceva?” m-a întrebat.
M-am ridicat și am luat-o în brațe. „Da! Tatăl tău a zis că e timpul să plecăm acasă!”
„Serios?”, m-a întrebat.
S-a uitat la Paco și i-a zis: „Mergem acasă, băiatule!” El m-a mârâit și a plecat bosumflat.
Nu era pregătit pentru încheierea carantinei, dar eu eram super entuziasmat. I-am dat mesaj mamei să-i spun că plecăm acasă. Mi-a răspuns: „Mă bucur pentru voi. La noi e nasol de tot”. Se pare că și în Texas s-a terminat cu petrecerile cu guacamole și pupici de la necunoscute.
Am trecut cu bine carantina cu sau fără karaoke. Iar dacă mai urmează o altă carantină, pe mine mă găsiți în Iași, cu soția și cățelul. Cel mai probabil vom dansa în chiloți și ne vom îndopa cu paste-fundițe.
Editor: Ioana Moldoveanu
