Într-o zi, anul trecut, Keith Schmidt a primit un e-mail care promitea că îi va schimba viața. Era de la un antreprenor pe nume Bedros Keuilian care ajunsese să aibă succes prin eforturi mărețe. Schmidt, un pompier de 49 de ani din Noblesville, Indiana, nu se abonase niciodată la newsletter-ul lui Keuilian, dar a hotărât să-l citească totuși.
Keuilian scria în el că majoritatea bărbaților suferă în tăcere, pentru că se simt deconectați de scopul lor în viață. Se consolează cu diverse distracții efemere: televizor, rețele sociale, mâncare, băutură, pornografie. Aceste vicii le pun în pericol veniturile, planurile de căsătorie, familia și sentimentul că ar avea vreo valoare.
Videos by VICE
Dar Keuilian avea soluția pentru toate astea, un discurs pe care poate l-ai mai auzit și la Andrew Tate și nu numai.
Schmidt nu era un bărbat prea fericit. Ba chiar era exact genul de bărbat pe care îl descria Keuilian, un somnambul în propria viață, un tată și un soț absent și lipsit de motivație. Avea demonii lui – o copilărie plină de abuzuri sexuale, fizice și mintale, plus sindrom de stres post traumatic din timpul armatei – dar îngropase toate lucrurile astea undeva foarte adânc în el, pentru că așa fusese învățat că trebuie să facă un bărbat. Un bărbat nu plânge, un bărbat compartimentează. Schmidt știa prea bine că, dacă un bărbat e nevoie să acceseze o emoție, această emoție va fi furia. A descoperit asta prima oară când profesoara lui din generală i-a zis că n-o să ajungă niciodată mai mult de un gunoier. „Îmi bag pula-n tine”, i-a răspuns el.
A hotărât atunci să se răzbune pe profesoara lui, pe mama lui care îl lovea și îl disprețuia, pe mentorul care îl molestase. S-a răzbunat prin succes. Și-a realizat visurile unul câte unul: a devenit pompier, s-a înrolat în Marină, și-a întemeiat o familie.
La ultimul încă mai avea de lucru, de fapt. Pentru că nu știa să-și exprime emoțiile, Schmidt tăcea de fiecare dată când soția sau copiii îl supărau, așa că presiunea a crescut în el tot mai mult și din când în când dădea pe afară. Toată familia era pe ghimpi când tata era într-o stare proastă. „Tati, ești așa de furios. De ce ești furios?” l-a întrebat fetița lui Alanna, când avea nouă ani.
Schmidt, care pe atunci era în negare, a realizat mai târziu că răspunsul la întrebarea fetiței era: „Pentru că sunt mort pe dinăuntru”.
Așa că a deschis e-mail-ul lui Keuilian. Acesta îl informa despre un program din Chino Hills, California, numit The Modern Day Knight Project. A intrat pe site și a descoperit un filmuleț în care Bedros Keuilian, un bărbat cât un bivol, vorbea în fața unei clase. „Proiectul e o experiență de 75 de ore pentru bărbați ca tine care știu că merită mai mult în viață. E un proces de vindecare foarte greu. E ca și cum ai administra chimioterapie pe o parte din corp afectată de cancer”, spunea Keuilian.
În timp ce Keuilian vorbește, filmulețul îți arată bărbați care se iau la trântă, înoată și urlă în timp ce ies din niște saci. Toți par duri și trecuți prin multe. Și toți sunt îmbrăcați la fel: în pantaloni sport scurți negri și tricouri albe pe care scrie „The Project”.
Lui Schmidt i-a plăcut mult clipul. „Îmi plac mult genul ăsta de lucruri. Îmi place suferința”, mi-a zis el.
„De ce?” l-am întrebat.
„Ca să evoluez! Ador să sufăr pentru că e singura cale spre evoluție.”
Un instructor junior pe nume Andy Pho mi-a zis, mai târziu, că fiecare clasă a Proiectului îi evaluează pe participanți în funcție de performanțe în timpul celor 75 de ore, iar Schimdt, cel mai în vârstă membru al clasei sale, a ieșit mereu pe ultimul loc. Dar a refuzat să renunțe, deși alții fie au renunțat, fie au fost eliminați din cauză că se răniseră. „Nu aveam nicio altă opțiune. Fie o duceam la capăt, fie muream”, a zis el.
Pe la jumătatea programului, leșinat și dărâmat fiind, i s-a aprins totuși un beculeț. A realizat că nu era singur, că o grămadă de bărbați sufereau la fel ca el. Traumele și chinurile nu îl făcuseră slab, ci puternic, pentru că era acolo și lupta în continuare. Era atât de fericit când se scufunda în apa rece ca gheața că ar fi sărit în ea cu capul înainte. În timp ce stătea până la umeri în apa înghețată, cu alți bărbați care tremurau în jurul lui, pe față i s-a întins un zâmbet. Suntem în viață. Viața e un dar, s-a gândit în clipa aceea.
„Schmidt mestecă gheață!” a strigat Erin Alejandrino, instructor de MMA al programului.
Schmidt a chicotit. Normal că mesteca gheață! Voia să se hidrateze și să-i dea corpului ce are nevoie, indiferent ce sacrificiu ar fi trebuit să facă în acest sens.
La hotel, îl aștepta un mesaj de la soția lui, Heather. (Apelurile telefonice sunt interzise pe durata proiectului.) The Modern Day Knight Project postează imagini și videoclipuri pe rețelele sociale pe parcursul fiecărui program, iar Heather îl văzuse pe Keith în apa înghețată. „Ador să-ți văd zâmbetul ăla. Ai fost mort prea mult timp. Bine ai revenit la viață.” În timp ce îmi spunea mesajul la telefon, l-a bușit plânsul. „Scuze, încă mă emoționează”, a zis el.
Schmidt e un proiect în lucru și e conștient de asta. Datorită The Modern Day Knight Project, se străduiește. Dar dacă nu i-ar fi cunoscut pe bărbații ăștia, ar fi fost și acum un individ mort pe dinăuntru. Acum se poartă ca un bărbat adevărat, e motivat, puternic, orientat spre familie, la fel ca liderii Proiectului pe care îi admiră.
Studierea psihologiei masculine ca subiect unic e surprinzător de nouă. În 2018, Asociația Americană de Psihologie (APA) a lansat primul ghid de practică psihologică specializată pentru bărbați și băieți. În principiu, APA a operat din perspectiva că masculinitatea tradițională – pe care organizația o descria prin trăsături precum „stoicism, competitivitate, dominare și agresiune” – e nocivă din punct de vedere psihologic și imposibil de obținut de către bărbați. „Deși bărbații au de câștigat de pe urma sistemului patriarhal, au și multe de pierdut”, a zis fostul președinte APA Ronald F. Levant.
Unul dintre instructorii Proiectului, Steve Eckert, un veteran din Marină cu sprâncene stufoase și capul chel ca un ou, are o perspectivă diferită. „Bărbații sunt fie la un capăt, fie la celălalt al spectrului, la cele două extreme: Au impresia că trebuie să ucidă, să fută și să distrugă sau, dacă lucrurile astea li se par oribile, sunt blânzi și slabi, pasiv-agresivi, nu au curajul să vorbească și să arate cine sunt. Dar fie că ești una sau cealaltă, oricum nu mai ai voie să fii bărbat în ziua de azi. Aproape poți spune că ești rasist doar pentru că ești bărbat. E o nebunie.”
The Modern Day Knight Project, care a fost înființat în 2019, e doar unul dintre numeroasele programe care le promit bărbaților ocazia să sape în ei, să își rezolve traumele și să își redescopere instinctele primare care le-au fost sufocate de societatea industrială și materialistă. Toate aceste programe se prezintă ca niște tabere pentru bărbați. Cel mai similar cu The Modern Day Knight Project e programul Wake Up, Warrior, care costă zece mii de dolari și se desfășoară sub oblăduirea antreprenorului și coach-ului de succes Garrett White, din Laguna Beach, California.
„Logica din spatele programului e că trebuie să scoți untul dintr-un bărbat până e praf și abia atunci va ieși adevărul din el”, mi-a zis Samuel Findlay, asistentul lui White.
Pentru bărbații mai puțin masochiști, există programe precum ManTalks sau Mankind Project, care au sedii în 12 țări. Ambele promovează întoarcerea la arhetipuri străvechi pentru bărbați precum Războinicul Interior sau Bărbatul Sălbatic. Motto-ul ManTalks e: „Nu e terapie, e antrenament”. Alte programe, precum Evryman și Junto sau The Sterling Institute’s Men’s Weekend, oferă un fel de descărcare emoțională. Acestea sugerează că, dacă bărbații vor învăța să fie vulnerabili și să comunice, realitatea exterioară li se va schimba ca prin magie.
Bedros Keuilian a descris The Project, care costă 12 mii de dolari (fără transport și cazare), ca pe un „program de reparare pentru bărbații distruși”. Ca să se repare, bărbații trebuie să facă activități dure care îi vor ajuta să obțină cele cinci scopuri esențiale: Credință, Familie, Fitness, Finanțe și Împlinire. „Trebuie să învelim pastila în zahăr ca să o înghită”, mi-a zis el. Pastila reprezintă dezvoltarea mintală și emoțională a bărbaților, iar zahărul e jiu-jitsu, trasul cu arma și experimentarea eroismului militar în absența pericolelor războiului.
Aproximativ șaizeci la sută dintre participanții la tabere sunt antreprenori. Alții au cariere în imobiliare, construcții, saloane de tatuat sau poliție. Deși cam jumătate dintre participanții de la fiecare curs renunță pe parcurs, cei care reușesc să termine tot programul se autodenumesc „servitorii sălbatici”, pentru că îi protejează și îi ajută pe alții, dar sunt dispuși și să suporte consecințele care vin la pachet cu rolul de putere, la fel ca bărbații de pe vremuri.
După ce Keuilian a scris, în 2018, cartea Man Up: How to CUT THE BULLSHIT and KICK ASS in Business (and in Life), care îi documentează viața ca imigrant armean care ajunge la succes după ce își depășește limitările și traumele emoționale, bărbații l-au implorat să creeze un program ca The Project. După ce a suferit un atac de anxietate sever cauzat de munca intensivă la Fit Body Boot Camp, o franciză de săli de sport pe care a înființat-o, Keuilian a realizat că trebuie să aibă coaie, să-și accepte responsabilitatea ca lider și să ducă un stil de viață disciplinat. Și-a impus anumite provocări, precum maratonul de la San Diego și lupte MMA, și a făcut terapie. A citit sute de cărți de self-help de Dale Carnegie, Tony Robbins, Napoleon Hill și altele.
În secțiunea de mulțumiri a cărții lui, Keuilian mulțumește și echipei 12 Navy SEALS, ale căror autobiografii l-au inspirat în 2011, pe când se străduia să își țină afacerea pe linia de plutire. Acești „mari războinici” l-au motivat, scrie el, „și fără ei n-aș fi ajuns liderul care sunt azi”.
Pentru începutul programului, participanții se întâlnesc într-o parcare oarecare. Acolo parchează niște camioane, din care coboară instructorii: Steve Eckert, din Marină; Matt Schneider, de la SWAT; Erin Alejandrino, MMA, și Ray „Cash” Care, Navy Seal. Care, care seamănă cu un diavol tazmanian cu tatuaje, a glumit la un moment dat că rolul lui în The Project e „să bat oamenii până se pișă pe ei”.
După o scurtă introducere, instructorii le trag participanților niște saci pe cap, de parcă ar fi prizonieri de război, și îi duc cu camioanele la Tabără. Aici, aceștia trec prin mai multe „manevre”, un termen militar care descrie un segment al programului de antrenament. Unele manevre seamănă cu programele de antrenament din Marină: cățărări dificile cu greutăți în spate, flotări în ocean, târât pe burtă prin noroi și pietre. Când un bărbat nu mai poate și vrea să renunțe, trebuie să tragă de trei ori de un clopoțel care e instalat într-un colț.
Cam asta face The Project, conform spuselor lui Keuilian. Îi face pe bărbați să se confrunte cu o alegere: „Fie rămân niște plângăcioși nefericiți, fie devin niște bestii puternice”.
În cadrul unui exercițiu numit Liniuța – care se referă la liniuța dintre data nașterii și data morții de pe piatra de mormânt – bărbații primesc o lopată și li se spune să își sape singuri mormântul. Apoi intră într-un sac și se întind în el, iar instructorii aruncă pământ pe ei. Cât timp sunt în pământ, li se spune să își îngroape Plângăciosul din ei, ca să lase să renască Bestia Interioară. După asta, bărbații trebuie să scrie un elogiu – nu pentru viața lor de acum, ci pentru viața pe care o vor avea după trezirea Bestiei Interioare. „Uneori trebuie să-ți îngropi Plângăciosul, nu?”, a zis absolventul The Project Ryan Dean, veteran în Marină și antreprenor. „Poate că nu e cea mai bună alegere de cuvinte, dar mie îmi place.”
Keith Schmidt a adăugat că nu ai cum să ucizi de tot vocea aia din capul tău. „Întotdeauna o să existe în tine o sămânță de Plângăcios”, a zis el și a chicotit melancolic.
Vikram Deol, un agent imobiliar în vârstă de 39 de ani, recent divorțat, l-a cunoscut prima oară pe Bedros Keuilian la un workshop de business de-ale acestuia care a ținut trei zile. Impresionat de tatuajele lui Keuilian, de maxilarul lui puternic și vocea lui gravă, Deol s-a gândit: „Așa mi-ar plăcea să fiu, un bărbat ca ăsta”. Ba chiar a făcut un fel de pasiune pentru el, lucru care l-a amuzat.
Majoritatea absolvenților The Project spun că și-ar dori să fie mai mult ca antrenorii lor și mai puțin ca ei înșiși. Deol a fost impresionat mai ales de faptul că bărbații ăștia alfa cu umerii cât niște munți își iubeau enorm soțiile și se iubeau și între ei. „Întotdeauna am crezut că e rușinos să spui că îți susții și iubești iubita”, a zis el.
Deol mai are doi frați cu care a concurat mereu pentru iubirea tatălui lor, un bărbat gălăgios, care ocupa tot spațiul dintr-o cameră când intra, dar și sensibil și mereu în competiție cu alți tați. Adesea, Deol simțea ca tatăl îi controla toată viața. N-a găsit niciodată modelul masculin de care avea nevoie până l-a întâlnit pe Bedros Keuilian.
Când Keuilian și-a început cariera, vindea suplimente online cu ajutorul unor tehnici de marketing digital care le declanșau cumpărătorilor niște triggere emoționale (precum triggerul cu care l-a atras în program pe Keith Schmidt). După cum explică Keuilian într-un newsletter recent intitulat „De ce a fost Iisus un agent de marketing atât de bun”, „există un mod cool de a le vinde oamenilor ceva astfel încât să nici nu simtă că le vinzi ceva, ci că iau ei o decizie importantă pentru ei. Se cheamă storytelling”.
De asta a fost Iisus un agent de marketing atât de bun, zice Keuilian: Pentru că spunea parabole prin care oamenii își puteau proiecta propriile probleme din viață, după care le vindea religia ca soluție pentru ele.
Dar Deol n-a ajuns așa de ușor un cavaler modern. Instructorii îl tot certau că nu e destul de bun. Nu a trecut prin nicio transformare, nu a avut nicio epifanie. Ba dimpotrivă, făcea mereu comentarii care îi descurajau și pe ceilalți și, din acest motiv, toată clasa primea „pedepse fizice”. Până la urmă, instructorii i-au zis să renunțe și au oprit programul ca să îl aștepte pe Deol să tragă clopoțelul. I-au zis să revină după ce învață să se integreze. „Nu eram bărbatul care credeam că sunt. Nu eram un om bun, un om care merita să devină tată”, a zis el.
Și-a închis afacerea, a fost părăsit de iubită și s-a lăsat de băut. (În urmă cu câțiva ani, la beție, a fost arestat pentru că i-a distrus apartamentul iubitei și a speriat-o). Când a început pandemia, Deol și-a rupt clavicula și a fost nevoit să stea cuminte și să se gândească la viața lui, în timp ce fuma marijuana. I-a dat lui Keuilian cincizeci de mii de dolari ca să-i devină antrenor personal și să-l ajute să depășească „sindromul învinsului”. Și-a iertat tatăl, l-a acceptat așa cum e și nu l-a mai învinovățit. A încercat să facă asta și cu el însuși.
A revenit la The Project la un an după ce renunțase și, după treizeci de ore, a avut o epifanie: „Omule, ești nebun dacă nu crezi că aici e locul tău de data asta”, și-a zis. Deși instructorii îl luau la mișto că tot nu-i tăcea gura, Deol s-a simțit mândru de el de data asta și s-a integrat în grup. A absolvit și acum își construiește propria afacere. Postează des pe Instagram fotografii cu experiențe din cadrul programului, pentru că sunt amintiri care îi sunt dragi.
„Un astfel de program spune multe despre caracterul omului, nu?” a zis el.
Acest ciclu al suferinței și acceptării masculine nu e un fenomen nou, spune psihologul Roy Baumeister în cartea lui Is There Anything Good About Men? În foarte multe culturi din lume, băieții trebuie să treacă prin anumite ritualuri ca să devină bărbați. Se pare că, astăzi, ritualurile astea îi costă pe bărbați mii de dolari.
Baumeister scrie că, dacă societatea ar fi o curbă a lui Gauss, femeile ar conduce mijlocul, iar bărbații extremele. E adevărat că bărbații încă domină în mod disproporționat vârful societății americane: peste nouăzeci la sută dintre funcțiile CEO ale celor mai mari companii, 86 la sută dintre cei mai bogați patru sute de americani, 74 la sută dintre locurile din Congres. Ca să nu mai spun că absolut toți președinții americani de până acum au fost bărbați. Dar și opusul e valabil. Bărbații domină și partea de jos a societății. Ei constituie 93 la sută din populația închisorilor și șaptezeci la sută din populația persoanelor fără adăpost. Conform Departamentului de Statistică a Muncii, 92 la sută dintre americanii care mor la muncă sunt bărbați. Dintre cei trei mii de soldați americani care au murit în războiul din Irak, 2 938 au fost bărbați.
Baumeister crede că există e explicație antropologică pentru toate astea: bărbații sunt mai neesențiali față de femei. Cu cât există mai puține femei disponibile pentru reproducere, cu atât cresc șansele ca un trib să moară pe termen lung. Așa că toate culturile exploatează bărbații și îi pun să își asume cele mai mari riscuri, cum ar fi să vâneze sau să meargă la război. Dacă bărbații respectivi duc la capăt misiunea, se pot bucura de rezultatele muncii lor. De aceea, bărbații sunt mereu în competiție unii cu alții, fie ca să reușească spectaculos sau să eșueze lamentabil, lucru care se întâmplă și în aceste tabere pentru bărbați. Pe rețelele sociale, instructorii The Project îi fac de râs pe cei care renunță, le spun followerilor să nu tragă niciodată clopoțelul și le neagă accesul la frăția lor.
„Rolul masculin conține în el pericolul de a nu fi suficient de bun pentru a fi respectat și acceptat, cât și pericolul de a nu fi suficient de capabil cât să te înmulțești”, a zis Baumeister într-un discurs din 2007. „Iar această nesiguranță e foarte stresantă pentru bărbați, așa că nu e de mirare că mulți ajung dependenți de substanțe sau infractori sau sinucigași. Totuși, aceeași nesiguranță e utilă și productivă pentru cultură și sistemul social.”
Rata sinuciderii a crescut printre bărbați din 2000 încoace, conform Institutului American de Sănătate Mintală și a fost a șaptea cea mai răspândită cauză de deces a bărbaților de pe glob în 2011. 79 la sută dintre persoanele care se sinucid în America sunt bărbați. Bărbați albi în vârstă.
Una dintre principalele cauze de suicid e faptul că depresia nu e diagnosticată la timp la bărbați. Deși femeile sunt diagnosticate cu depresie de două ori mai des decât bărbații, studiile recente arată că asta e din cauză că depresia e camuflată la bărbați, pentru că ei nu se manifestă prin plâns și pierderea interesului pentru viață și plăcere.
Ca să detecteze mai bine depresia la bărbați, psihologii au dezvoltat modele alternative precum Gotland Male Depression Scale. Aceste modele noi prioritizează simptomele externalizate față de cele internalizate, cum ar fi furia explozivă la evenimente minore, amorțirea durerii prin abuz de substanțe, dependență de muncă și de sex, comportamente autodistructive, prietenii puține și teama de a cere ajutor. După ce aceste modele au fost incluse pe lângă cele tradiționale, bărbații și femeile au fost diagnosticați cu depresie în proporții cam egale, conform unui studiu JAMA Psychiatry din 2013.
În timp ce scriam articolul ăsta, am hotărât să merg și eu la o tabără pentru bărbați. Într-o zi fierbinte din august, în Austin, Texas, mi-am luat locul într-un cerc mare de bărbați în cadrul „Man Cave”, un eveniment găzduit de Mpowered Brotherhood (MPB), unul dintre cele mai diverse și spirituale grupuri pentru bărbați care există.
Majoritatea bărbaților erau înalți, musculoși și fără tricou. Aveau fie coame lungi și sălbatice, fie coafuri aranjate la milimetru. Se simțea masculinitatea în aer.
Preston Smiles, un cofondator MPB care a ajuns faimos în comunitățile de wellness după ce i-a fost coach lui Adrian Grenier, unul dintre actorii din Entourage, a intrat în cercul. A ridicat pumnul. Ne-am prins și ne-am bătut cu toții cu pumnul în piept de trei ori. Ăsta e un fel de salut în Frăție.
După salut, ni s-a cerut să ne așezăm pe podea și să închidem ochii. În jurul nostru se ardea salvie. Samson Odusanya, coach de wellness la MPB, ne-a zis să respirăm adânc și rar, după care ne-a ghidat printr-o ședință de respirație holotropică, o tehnică de respirație care creează senzații psihedelice prin hiperventilație controlată. (Multe tabere pentru bărbați, inclusiv The Project, au antrenamente de respirație.) Teoretic, aceasta copleșește tiparele de gândire conștiente ale creierului și crește nivelul de înțelepciune prezentă în corpul uman. Budiștii spun că astfel ajungi să nu mai cauți răspunsuri în exterior, ci în interior.
După cum mi s-a zis, am strâns buzele ca și cum urma să beau ceva cu paiul, apoi am inhalat aer în abdomen, apoi în piept, după care am dat tot aerul brusc afară. M-am simțit ciudat, ca și cum îmi amorțise tot corpul. Mâinile mi s-au încleștat și-mi păreau atât de străine și grele, iar corpul a devenit un fel de tren a cărui locomotivă era respirația. Iar în tot procesul ăsta conștiința mea părea un simplu pasager. A fost plăcut să iau o pauză de la mine însumi. Unii bărbați din jur au început să facă tot felul de sunete sau să strige diverse lucruri, gen „Nu meritam chestia aia! Dar merit asta!”.
La final, Smiles ne-a rugat să ne împărtășim experiențele interioare. Un bărbat a zis că, în timpul unei excursii de afaceri, se sărutase cu o femeie, deși era căsătorit. N-a mers mai departe cu femeia respectivă, dar mereu s-a simțit vinovat că a avut fantezii cu ea și că a pus-o pe un piedestal, în loc să-și trateze soția ca pe o regină. Un alt tip a zis că apreciază liniștea acestui loc, unde nu simte presiunea de a fi tată, soț și șef la locul de muncă. În sfârșit putea fi autentic, liber de presiune, responsabilități și competiție. Un bărbat a început să plângă și a zis: „Oameni buni, violăm planeta. Violăm femeile. Nu se mai poate așa”. Cei din jur l-au îmbrățișat.
Mi s-a părut un alt indicator despre ce caută, de fapt, bărbații, în aceste tabere.
Anul trecut, cercetătorii britanici au analizat date din experimentul Singurătății efectuat de BBC în 2018, un sondaj pe 55 de mii de persoane de pe tot globul, și au descoperit că tinerii din culturile individualiste erau cei mai vulnerabili în fața singurătății. Un alt studiu din 2017 a raportat că bărbații cu vârste între 18 și treizeci de ani din Statele Unite, Marea Britanie și Mexic au zis că ar prefera să petreacă majoritatea timpului cu prietenii sau cu un partener sau o parteneră, dar majoritatea își petreceau timpul liber singuri. Când se simt deprimați, bărbații din studiu au zis că apelează la mama lor sau la parteneră, dar aproape niciodată la tatăl lor.
Există ideea asta infecțioasă că bărbații nu sunt ființe emoționale, că nu reușesc să se conecteze profund cu alți bărbați. Dar aceste atitudini contemporane reprezintă o disociere radicală de istoria bărbaților occidentali. Din Grecia antică până în Renașterea europeană, prieteniile între bărbați au fost foarte prețuite, iar dragostea masculină a fost un pilon important în definiția masculinității (deși masculinitatea respectivă era și ea bazată pe scrierile stoice și talmudice care susțineau că e un blestem să te naști femeie). Până și în America anilor 1800, prieteniile între bărbați erau foarte intime. Bărbații se atingeau fără probleme și împărțeau patul, ba chiar se și sărutau pe buze. Daniel Webster, un congresmen american, a zis la un moment dat că prietenul lui cel mai bun e „cel cu care împărtășesc bucuriile, tristețile, afecțiunea și cele mai secrete gânduri”. Conform academicienilor, această iubire între bărbați s-a stins la sfârșitul secolului 19, pe măsură ce s-a intensificat industrializarea și a crescut stigmatul față de homosexualitate.
Astăzi, după cum a descoperit un sondaj YouGov din 2019, aproape unul din cinci bărbați din Marea Britanie spune că nu are niciun prieten apropiat și, conform unei analize din 2006 publicată în American Sociological Review, bărbații albi heterosexuali au cei mai puțini prieteni dintre toate categoriile de populație din America. O explicație vine de la profesorul și expertul în relații Geoffrey Greif, de la Universitatea Maryland. Bărbații tind să dezvolte prietenii „umăr la umăr”, în care fac activități împreună, pe când femeile au prietenii „față în față”, în care își împărtășesc emoțiile și experiențele. Psihologul evoluționist Robin Dunbar a notat că bărbații se apropie cel mai mult prin sport sau serviciul militar, dar pierd relațiile în timp.
Traiul în America modernă are dezavantaje. Ni se spune că putem ajunge departe în societate dacă muncim din greu și ne dezvoltăm calitățile. Dar dacă nu reușim, înseamnă că suntem leneși. Masculinitatea tradițională exacerbează acest discurs: E vina ta și nici măcar nu ești bărbat dacă nu te descurci. De ce ai petrece timp cu prietenii când ai putea să evoluezi? Sau cumva nu ai disciplina necesară să faci asta?
Noțiunea asta mi-a amintit cum toți absolvenții The Project cu care am vorbit mi-au tot zis că cei din exterior nu înțeleg prietenia dintre ei și cum oricare dintre ei e dispus să își ajute colegii la orice oră din zi și din noapte. Cumva, deși taberele astea le vând bărbaților ideea de glorie individuală, le oferă și un sentiment de apartenență la un grup. Oare asta își doreau, de fapt?
Am fost la mai multe întâlniri organizate de Mpowered Brotherhood. Toate începeau la fel, cu muzică rap, urmată de o poveste inspirațională de la un antrenor și un antrenament la care toți se încurajau între ei să răzbească. „Hai, frate, știu că poți, încă una! Doar una!” Totul era filmat cu telefonul în scopuri promoționale. Recunosc că mi-a plăcut atmosfera pozitivă. Mi-a amintit de ora de sport de la școală. Uneori m-am întrebat dacă nu cumva aveam nevoie doar de permisiunea să alerg prin iarbă cu tălpile goale împreună cu alți bărbați, așa cum făceam în copilărie.
La una dintre întâlniri stăteam în cerc și nou-veniții au fost rugați să intre în cerc. „Ridicați mâna dacă nu vă place să fiți atinși”, a zis Smiles. Nimeni n-a ridicat mâna. „Știți ce aveți de făcut”, a zis el.
Bărbații de pe margine s-au repezit spre cei din interior și i-au luat în brațe. Un tip a venit spre mine și m-a luat efectiv pe sus, ca pe un copil. Mi s-a întins brusc un zâmbet pe toată fața și m-am simțit eliberat, am simțit că ceva dur se rupe în mine.
Deodată am înțeles ce spuneau Keith Schmidt și ceilalți absolvenți The Project.
„Adevărata masculinitate e să arăți iubire, compasiune și alte lucruri care nu sunt asociate în mod normal cu masculinitatea. Și cred că asta îi sperie pe unii”, mi-a zis Schmidt.
De câte ori ieșeam să ne antrenăm în parc, vedeam cum ne privesc oamenii din exterior. Păream ciudați din perspectiva lor. Ca un fel de sectă. Ca niște bărbați care voiau să fie băieți. Păream toxici, pentru că urlam tare cât să ne rupem plămânii și ocupam cât mai mult spațiu posibil. Arătam ca toate stereotipurile și clișeele masculine din bancuri. Dar oricât de imperfectă ar fi Frăția Mpowered, nu m-am simțit niciodată nasol că eram acolo. Eram pur și simplu fericit că sunt unul dintre ei.
Brendan Bures e un scriitor freelancer din Austin, Texas.
