Probabil că e una din fazele îmbătrânirii să treci de la consumul industrial de orice la o atitudine mai meditativă asupra chestiilor pe care le arunci prin trapa frontală. Sau poate e o metodă șmecheră a organismului să te prostească să crezi că ești de fapt un connoisseur, când el vrea doar să nu-ți transformi ficatul în parizer cu votca din pet. În cazul meu, saltul astronomic între statutul de băutor cinic de alcool aromat și amator entuziast de vinuri a început simplu: m-a dus un amic odată la o degustare.

Prima dată când am auzit despre șezătoarele astea, mi s-a părut că sigur e încă un loc în care snobii au posibilitatea să-și lustruiască ego-ul de față cu alții care nu-i bagă în seamă pentru că și ei sunt prea preocupați să facă același lucru. Dar știind că amicul meu nu e un sforăitor patetic, plus că eram într-o fază de curiozitate zburdalnică, m-am dus. După ceva lupte interioare cu latura mea antisistem, am cedat și am început să învârt zeama din pahar după instrucțiunile lui the man.

Videos by VICE

Acum sunt membră la o asociație de cultura și civilizația vinului, am fost la crame, târguri și la zeci de degustări. Am citit cărți despre domeniu, am fost la cursuri și am băut mult vin. Consider că am pus bocancul în pragul lumii vinurilor și sunt de abia la început. Dar am învățat câte ceva.

Articolul ăsta e scris pentru mine, cea de acum cinci ani, pe vremea când încă beam din sticlă în parc „Lacrima lui Ovidiu” la temperatura camerei/parcului și râdeam de oricine zicea că vinul înseamnă altceva decât îngurgitarea de alcool. Pe vremea aceea, ce știam eu despre vin era că există mai multe culori, că există o capcană capitalistă care te prostește să dai mulți bani pe același alcool ordinar. Plus că habar n-aveam de majoritatea lucrurilor pe care vi le povestesc acum.

Nu există vin din pastile

Ăsta țin să-l pun primul, pentru că e un clasic românesc. În ton cu isteria E-urilor, „vinul din pastile” e un alt subiect popular care e bazat pe frica ancestrală a omului de cancer. Aici ne fulgeră prin cap viziuni sinistre cu bătrâni gârboviți care aruncă o mână de pastile într-un butoi cu apă, care se transformă rapid, spumegând, în vin „Babanu’”. Asta în timp ce își lopătează teancurile de bani de la consumatorii creduli sub saltea. Vinul, fie el și lichidul ăla tulburel din pet, e făcut din struguri fermentați. Diferența între o poșircă oțetită și un cupaj nobil ține de igienă, oxidare și de calitatea strugurilor. Nu de faptul că unul dintre ele a fost produs sau nu de Antibiotice Iași.

Și asta mă duce la următorul punct:

Vinul de țară nu e ambrozia pură a naturii

Vinul de țară e un animal mitologic puternic, un fel de hidră blindată cu argumente din popor: Nu te doare capul de la el! E numai din struguri! E natural! Natural nu înseamnă neapărat bun (vezi mătrăguna și aproape orice otravă letală existentă), iar în cazul ăsta nu înseamnă neapărat natural. Vinul de țară e unul dintre cele mai dopate alcooluri, pentru că e scump să faci băutura asta fără substanțe ajutătoare. Vinul pe care îl găsești în magazin e făcut în condiții sterile, în rezervoare etanșe de inox, în atmosferă controlată etc., adică parametri greu de reprodus la bunica în sat. Ca vinul ținut în aer liber să nu se oxideze, oamenii cumpără de la shopurile de agricultori tot felul de agenți antioxidanți, dezinfectanți și clarifianți pentru vin. Faptul că vinul de țară e doar rareori complet transparent trădează niște microorganisme care n-au ce căuta acolo. Soiurile cultivate în general la țară sunt hibrizi (cu nume sexy ca Isabella, Noah, Othello) care dau un gust puternic, dar modest ca aromă și monoton. Iar dacă vinul se oprește din fermentat la 9% alcool, devine un dezastru apos. Și nu prea ai ce face, decât să-l îndulcești.

Ca să nu te panichezi că ai băgat în tine litri de substanțe pe care nu știi să le pronunți, în vacanță la bunici, uite, ia niște înțelepciune fiziologică:

Nu te doare capul de la sulfiți, te doare pentru că ești deshidratat

Sulfiții sunt un aditiv tradițional care păstrează vinul și îi dau un shut down forțat fermentației, ca să nu ajungi să-l vrei mai degrabă în salată decât în pahar. Rămâneți calmi cu sulfiții, că vin cu intenții pașnice. Sunt mai mulți sulfiți în caise uscate sau în dovleac decât în vin, și sunt trecuți pe etichetă pentru extrem de rarele cazuri când cineva e alergic. Durerile de cap le ai pentru că ai băut ca un porc, iar creierul tău se prezintă ca un burete jegos uitat în soare. Acum văd tot felul de mișcări în lumea vinului care susțin vinurile bio. Nu e niciun bai cu ele, sunt de obicei undeva între output-ul bunicii și Chateau X-ulescu, dar, din câte am văzut, au variații mari de calitate si defect de dop cam la fiecare a treia sticlă. Dar au nișa lor și dau un răspuns elegant segmentului consumatorilor speriați de tabelul lui Mendeleev și care se șochează când le spui că au băgat nesimțiții ăștia de capitaliști monoxid de dihidrogen în vin.

Vinul vechi nu e mai bun

N-am vrut să bag adăugirea „tot timpul” în titlul ăsta, pentru că excepțiile doar confirmă regula. Cu părere de rău pentru doamnele la vârsta a doua care fac din vorba asta scuza mersului la agățat în club, nu, în 99% din cazuri vinul vechi e varză după cinci ani. Puține specii și recolte se pretează la învechire, iar majoritatea zdrobitoare a vinurilor albe și cam 9 din 10 vinuri roșii trebuie băute în primii cinci ani și chiar recomandabil în mai puțin. Faptul că ai ținut o Grasă de Cotnari în vitrină 23 de ani o face focar de risc biologic și nu comoară familială, așa că scapă de ea.

Vinul scump nu e neapărat mai bun

Aici a trebuit să adaug „neapărat”, nu pentru că vinul bun se nimerește să fie exorbitant, ci pentru că fiecare are anumite idei despre cât ar trebui să coste un vin. Sunt vinuri excelente între 25-50 de lei, sunt vinuri chiar bune și sub 25, dar dacă ideea ta de buget de vin e de opt lei, atunci, da, e cam greu să găsești bijuterii în raftul ăla. Sigur, sunt vinuri care costă 25 000 de euro, dar alea sunt depozite de valori, care se joacă la bursa lor proprie și plutesc pe o combinație reușită de renume, an, raritate etc. Nu prea se beau alea, și stai liniștit, și dacă se beau, nu simți vreun orgasm senzorial, ci, mai degrabă, un atac cerebral la câți bani ai dat pe un oțet antic.

Vinurile dulci nu sunt numai pentru plebei needucați

După ce treci de pragul psihologic inițial și realizezi că în vinurile seci poți simți complexitatea și nuanțele mai bine decât în cele dulci, ajungi să ai impresia că numai țăranii neciopliți beau vin dulce. Nu-i chiar așa, să știi. Multe dintre cele mai sofisticate vinuri, cu potențial mare de învechire sunt dulci de-ți tremură maxilarul. Sauternes, Eiswein sau Trockenbeerenauslese sunt vinuri pe care le beau în general experții și au un ritual complicat care implică temperaturi glaciale, păhărele specifice și neapărat ceva ce conține foie gras. Nu-i de mine.

Vinul roze nu e făcut din vin alb amestecat cu vin roșu

Să amesteci vin alb cu roșu e o monstruozitate ce ar trebui trecută la crime împotriva umanității. Plus, asta nu se practică decât in imaginația bogată a ălora care cred că roșu + alb = roz, ca la acuarelele din generală. Vinul roze e vin roșu lăsat foarte puțin la macerat pe coajă și, voila, iese roz.

Urmărește documentarul VICE despre cum să desfaci o sticlă de vin folosind ce ai în picioare.

Băutorii de vin sunt și ei oameni

Chestia asta cu degustatul vinului are o aură de opulență bolnăvicioasă, și sună a activitate pe care o fac oamenii între două meciuri de golf la casa de vacanță din Provence sau înainte de o orgie mascată a la Caligula. Adevărul e că toată publicitatea asta „bună” îi face rău domeniului, pentru că exclude oameni complet capabili să se bucure de vin, din cauza unei experiențe care pare intimidantă. Dacă îți iei un minut ca să stai să analizezi un vin înainte de a-l turna pe gâtlej, felicitări, ești oficial degustător de vin. Și, dacă îți place să înveți despre vin și vrei să povestești despre asta cu altcineva, te asigur că, la degustări, procentul plebei curioase crește constant în defavoarea snobilor. We are legion.

Trebuie să știi trei vinuri mari și late ca să te dai fancy în cercurile de cunoscători

Dacă nu vrei să treci prin toate fazele inițierii în ale vinului, deși nu prea văd de ce n-ai vrea, pentru că degustările sunt de fapt mici petreceri la care toată lumea se îmbată și mănâncă brânzeturi, ți-am făcut cel mai mic ghid de făcut pe deșteptul în stil tradițional românesc.

Menționează câteva din vinurile astea, dacă ești în compania cunoscătorilor, și vei primii OOH-uri și AHHH-uri mai dulci ca orice like.

#1 Malbec Bodega Catena Zapata: Mai nou ăsta e Sfântul Graal argentinian al băutorului de vin roșu. E vinul pe care îl aud cel mai des invocat. Și chiar e bun, e extraordinar. Pentru puncte în plus, zi de ăla din 2005. E rar și scumpuț și foarte probabil nebăut nici de cei mai snobi prieteni de-ai tăi.

#2 Penfolds Syrah RWT și alte variațiuni. Alt vin australian roșu, bombastic, cu renume. Zi numai de Penfolds, dacă nu ții minte codurile dubioase: RWT, Bin 389, Bin 138, 707. E destul de impresionant oricum.

#3 Ceva bun și românesc: România se transformă încet într-un El Dorado al vinului, dar cum ăsta e un micro-ghid, îți zic doar câteva: Flamboyant Davino 2011; Shiraz Nachbil 2008, 2009; Cuvee Uberland Recaș 2009 sau Cadarcă Wine Princess 2006.

Citește și rubrica noastră teribilistă cu Leșii alcoolice experimentale

Dacă vrei să povestești ceva despre vinul alb, zi ceva de Chardonnay-ul de California, de Sauvignon Blanc de Noua Zeelandă sau de Chenin Blanc de Africa de Sud, sau, dacă vrei românești, poți menționa, în treacăt, de Cuvee Vișan de la Gramma, Chardonnay-ul barricat de la Nachbil sau Golem Alb de la Crama Basilescu.

Îmi asum faptul că ghidul ăsta e minuscul, ultra-subiectiv și orientat după gusturile mele, dar vei fi surprins de cât de mainstream ajung unele din vinurile astea. Pentru că, deși gusturile nu se discută, unele vinuri sunt pur și simplu bune.

Treaba asta cu degustarea vinurilor e un lucru foarte zen, până la urmă. Nu știu alții cum o privesc, dar căutarea, analiza și expertiza pe care o câștigi într-un domeniu aparent așa de limitat, îți spune multe despre viață în general. Pasiunea asta ajunge să-ți dea o palmă peste ceafă și te trezește puțin la realitatea senzorială din jur, te smulge înapoi în prezent și îți arată, ca la proști, că orice act banal poate să aibe mii de fațete ascunse. E foarte simplu să consumi orice: mâncare, alcool sau media fără să gândești, și cred că vinul, cu factorul lui de distracție, poate să fie un motivator bun să devii explorator. Dacă tot trebuie să-ți obligi ficatul să metabolizeze alcool, măcar fă din asta o aventură.

Fact checker și coleg de degustări extraordinar a fost Bogdan Bocșe de la Printre Vinuri.

Citește și despre alcool, în general:
Cum să strecori alcool la festivalurile de muzică

M-am făcut rangă cu alcool pudră

Am încercat să mă îmbăt cu bomboane cu alcool